Appellate obligation to evaluate contrary evidence against collective rights management verification reports and request for evidentiary measures in public communication of sound recordings

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III -a civilă sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 2.583 RON plus TVA, reprezentând triplul remuneraţiei datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unităţii deţinute, în perioada 01.09.2017 -31.05.2019; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1133,08 RON calculate până la data de 21.05.2019, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2276/23.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7.749 RON reprezentând triplul remuneraţiei pentru comunicarea publică de fonograme în intervalul 01.09.2017 - 31.04.2019; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 908,6 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi în continuare până la achitarea integrală a debitului restant; a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară şi suma de 595 RON reprezentând onorariu avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta.

Prin decizia nr. 722 A din 8 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul astfel declarat; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2583 RON reprezentând triplul remuneraţiei pentru intervalul 1.09.2017 - 31.04.2019 şi a respins capătul de cerere referitor la penalităţi.

A păstrat în rest sentinţa şi a respins cererea intimatei privind cheltuielile de judecată din apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta-apelantă.

În motivarea căii de atac astfel exercitate se susţine în esenţă că:

Decizia recurată este nelegala faţă de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Deşi prin motivele de apel s-a arătat că instanţa de fond nu a motivat hotărârea în ceea ce priveşte solicitările şi apărările paratei recurente, impunând o interdicţie pentru această parte prin măsurile luate fără nici o justificare, producând o evidentă inechitate socială şi legală prin protejarea culpei reclamantei căreia i se permite să obţine sume de bani nejustificate, doar în considerarea unei construcţii juridice formale nesusţinută de nici un argument legal, instanţa de control judiciar a considerat că soluţia dată permite în mod suficient decelarea raţiunilor care au fost avute la deliberare.

In atare situaţie,consideră recurenta că nici instanţa de control nu a arătat considerentele şi modul în care s-a dovedit existenţa unui prejudiciu.

Afirmă recurenta că, procedând de această manieră, instanţa de apel nu i-a respectat drepturile, respectiv că instanţa de control judiciar nu avea posibilitatea legală, în lipsa unor argumente de fapt şi de drept, de a o obliga la asemenea plăţi.

Deşi în apel recurenta a solicitat proba cu un martor, indicând numele şi domiciliul acestuia, cercetare la faţa locului, instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.

Se mai arată că procesele-verbale nu au fost încheiate la faţa locului şi nu au fost semnate de recurenta-pârâtă, iar referatele şi fotografiile angajaţilor reclamantei au fost contestate de recurentă cu arătarea faptului că ele nu pot constitui probe raportat la toate explicaţiile date; în speţă nu s-a făcut dovada vreunei fapte ilicite sau a vinovăţiei recurentei, care să cauzeze reclamantei vreun prejudiciu.

Consideră recurenta că, fără vreo justificare, s-a acordat o asemenea sumă în condiţiile în care nu există nicio modalitate de determinare a ei de către instanţă. Nefiind vorba de vreo convenţie, nu se putea reţine acea sumă, relativ la care nu s-a dovedit că estei certă, lichidă şi exigibilă.

Din punct de vedere juridic, cele două referate şi fotografiile nu pot avea valoarea probatorie a unui înscris, în sensul instrumentum probationis, întrucât nu emană nemijlocit de la parte pentru a-i fi opuse, iar instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la această solicitare a recurentei.

Prin urmare, se solicită să se constate că administrarea probei cu referatele şi planşele foto sunt inadmisibile, în raport de prevederile art. 341 din Noul C. proc. civ.

Comunicările şi plasele foto reprezintă referatele angajatului reclamantei, neputând fi considerate - în opinia recurentei - probă în acest dosar. Ele au fost obţinute fără acordul părţilor, aşa încât nu pot fi încadrate de C. proc. civ. printre cele ce se administrează legal în faţa instanţei de judecată, neavând caracter direct şi nemijlocit.

Se mai arată că s-a obţinut, ca urmare a unei lipse de analiză din partea instanţei, o sumă de bani care nu poate fi considerată certă lichidă şi exigibilă, ea nerezultând dintr-o faptă cauzatoare de prejudicii.

Astfel, afirmă recurenta că în mod nelegal s-a dispus de către instanţă, printr-un angajat disimularea realităţii, atragerea unor sume de bani în mod nejustificat şi îmbogăţirea fără just temei a reclamantei în detrimentul patrimoniului societăţii pârâte.

Deoarece reclamanta nu are dovada vreunei discuţii cu vreunul dintre administratori, iar o planşă foto cu un televizor în funcţiune inserată în referatul întocmit la 01.04.2019 nu atestă realitatea, acest aspect putea fi demonstrat cu martori, printr-o cercetare la faţa locului, sau prin orice altă probă.

Consideră recurenta că, dacă ar fi deţinut televizor şi ar fi utilizat fără drept prestaţiile artistice în domeniul audiovizualului şi fonograme publicate în scop comercial ori a reproduceri ale acestora, se ridică întrebarea de ce nu s-au depus de către reclamantă, la dosar, şi rezultatele cercetării organelor de poliţie deşi a pretins că în data de 21.12.2017 s-a făcut sesizare.

De asemenea, afirmă că este absurd să aprecieze că două notificări, nişte fotografii falsificate şi o sesizare la poliţie fac dovada temeiniciei stării de fapt expuse în cererea de chemare în judecată, cerere pe care instanţa de fond şi-a însuşit-o în mod necondiţionat.

În acest context, sunt evocate prevederile art. 249 din C. proc. civ. şi se precizează că această reglementare nu a fost respectată în speţă pentru că reclamanta nu a dovedit că este îndreptăţită să primească sumele pretinse, care au şi fost contestate prin întâmpinare cu motivarea că nu este vorba de un prejudiciu cert lichid şi exigibil.

Menţionează recurenta că, la punctul de lucru în litigiu, nu se difuzează prestaţii artistice muzicale fixate pe fonograme sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual, şi de aceea nu a solicitat eliberarea de autorizaţie/licenţă neexclusivă pentru utilizarea fonogramelor şi pentru utilizarea prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual.

Prin urmare, consideră recurenta că nu poate fi reţinut ca pertinent argumentul instanţei în sensul că această parte trebuie să plătească reclamantei remuneraţiile solicitate, atâta vreme cât nu a difuzat public, prin intermediul vreunui televizor la acest punct de lucru, prestaţii artistice în domeniul audiovizual şi fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora.

Se mai susţine că, în acelaşi fel ca şi la fond, s-a evitat motivarea acţiunii în ceea ce priveşte starea de fapt.

In condiţiile în care recurenta nu a săvârşit o faptă ilicită, acţiunea pendinte este neîntemeiată. Din această perspectivă, nu se poate susţine că recurenta este vinovată de încălcarea prevederilor Legii 8/1996, în absenţa comunicării publice a unor prestaţii artistice din domeniul audiovizual în perioada solicitată în acţiune.

Astfel fiind, susţine pârâta recurentă că nu i-a fost produsă reclamantei vreo vătămare, nefiind întrunite condiţiile răspunderii delictuale, aşa încât nu se justifică obligarea celei dintâi la plata de despăgubiri cu titlu de remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ, publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unităţii deţinute.

Interpretările date de instanţă normelor de drept material ce au fost invocate de partea parată recurentă sunt considerate ca fiind eronate, în sensul că faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege învederat.

In drept, sunt invocate prevederile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi toate textele de lege arătate în cuprinsul recursului.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi CREDIDAM a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca fiind nul, iar în subsidiar ca fiind neîntemeiat.

Susţine intimatul că cererea de recurs este nulă pentru că, în cauză, nu este aplicabil art. 488 alin. (1) punctul 6 şi nici punctul 8 din C. proc. civ.. Simplele afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu pot reprezenta o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

6. Soluţia instanţei de recurs:

Cu privire la excepţia nulităţii recursului argumentată prin prisma neîncadrării criticilor susţinute de recurentă în cazurile de casare reglementate prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondată în raport de considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Este real că recurenta nu a făcut o sistematizare a criticilor pe care le-a dezvoltat subsecvent indicării motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăşi, la aplicarea sancţiunii nulităţii acestei căi de atac pentru că dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. - conform căruia, Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488" - reiese obligaţia instanţei de a verifica dacă şi în ce măsura motivele expuse de parte, în susţinerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conţine.

Verificând conţinutul motivelor de recurs expuse de recurenta pârâtă S.C. A., Înalta Curte constată că prin acestea se reproşează instanţei de apel că a realizat numai o analiză formală (incompletă) a motivelor de apel, că unele dintre apărările susţinute de parte nu au fost deloc analizate nici în etapa apelului şi nici în primă instanţă, că instanţa de apel a omis să pună în discuţie şi să se pronunţe cu privire la probele pe care apelanta le-a solicitat prin cererea de apel ca fiind de natură să confirme poziţia sa procesuală, anume aceea că nu a efectuat acte de comunicare publică de natură a antrena obligaţia de plată a remuneraţiilor ce fac obiect al litigiului, că există contradicţii între considerentele reţinute de instanţa de apel.

Or, asemenea critici sunt în mod incontestabil unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecăţii din apel, pentru că se invocă abateri ale instanţei de la obligaţia imperativă de a soluţiona cauza cu respectarea principiului disponibilităţii, a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil al părţilor implicate în proces. Din perspectiva cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., criticile relative la aspectele menţionate anterior pot fi formal încadrate în motivele reglementate la pct. 5 şi 6 ale art. 488 alin. (1), urmând a fi analizat ca atare.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci actul de sesizare este unul apt să determine legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 din C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale menţionate, urmează a se respinge excepţia nulităţii recursului.

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect se critică aprecierea făcută de instanţa de apel, în contextul criticii (din apel) referitoare la nemotivarea sentinţei prin care s-a soluţionat pricina în primă instanţă, apreciere în sensul că pot fi decelate în mod suficient raţiunile care au fost avute în vedere la deliberare.

Critica astfel susţinută este fondată.

Reiese, din considerentele deciziei recurate, că instanţa a reţinut: că nu este necesar a se răspunde fiecărui argument al părţilor pentru ca hotărârea judecătorească să îndeplinească exigenţa de a fi motivată; că soluţia primei instanţe este justificată într-o manieră care permite în mod suficient decelarea raţiunilor care au fost avute în vedere la deliberare si a argumentelor care sprijină soluţia; că unele considerente pot fi şi implicite. Totodată, a reţinut că, în măsura în care anumite apărări ale pârâtei sunt fondate şi ar trebui să ducă la schimbarea soluţiei, acestea vor putea fi reluate spre analiză în apel.

Deşi aceste considerente ale instanţei de apel sunt corecte în principiu, Înalta Curte constată că ele nu au fost efectiv aplicate în litigiul pendinte, nefiind realizată o minimă analiză a criticilor prin care partea apelantă pârâtă tindea a demonstra: că situaţia de fapt reală este diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă; că nu au fost observate vicii ale proceselor-verbale întocmite de delegatul organismului de gestiune colectivă reclamant care erau de natură a lipsi de forţă probantă respectivele acte juridice; că solicită administrarea în apel a unor probe suplimentare spre a dovedi că în incinta salonului de înfrumuseţare nu a existat aparatul TV în raport de care i se solicită plata remuneraţiei echitabile în cauza pendinte.

Criticilor consistente referitoare la situaţia de fapt, instanţa de apel le-a răspuns printr-un unic considerent, anume acela potrivit căruia art. 2 din Decizia nr. 120/2016 a ORDA permite delegaţilor organismelor de gestiune colectivă să efectueze verificări şi să consemneze constatările făcute cu acest prilej în procese-verbale încheiate la faţa locului, putând ataşa şi înregistrări audio/video care fac dovada comunicării publice până la dovada contrară, iar art. 341 din C. proc. civ. permite utilizarea ca mijloace de probă a fotografiilor, fotocopiilor, filmelor precum şi a altor asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii sau a bunelor moravuri.

Acest din urmă considerent reţinut de instanţa de apel nu poate fi constitui o motivare concretă (nici chiar implicită) a criticilor ce erau susţinute de partea apelantă, în condiţiile în care aceasta nu contesta dreptul (abilitarea legală) delegatului reclamantei intimate de a face verificări şi/sau de a consemna rezultatul acestora în procese-verbale, şi nici dreptul acestuia de a face înregistrări audio/video, ci partea contesta realitatea/corectitudinea consemnărilor conţinute de cele două procese-verbale administrate ca probe în cauză - afirmând că acestea conţin menţiuni fictive -, contestând astfel şi caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei valorificate de partea reclamantă în speţă.

În lumina exigenţelor care rezidă din cerinţa respectării dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la tratament procesual egal - înscrise cu valoare de principii fundamentale ale procesului civil în art. 6 şi 8 din C. proc. civ. - asemenea critici făceau necesară o evaluare a conţinutului înscrisurilor (având planşe foto ataşate) pe care reclamanta le-a depus în justificarea pretenţiilor sale şi în privinţa cărora s-a prezumat că au fost valorificate de prima instanţă (dat fiind că din sentinţă nu reiese în mod explicit modalitatea în care prima instanţa s-a raportat la acestea). Un atare demers analitic era cu atât mai necesar cu cât însuşi textul normativ reţinut ca relevant cauzei, anume art. 2 din Decizia ORDA nr. 120/2016, stabileşte - în partea finală - că procesul-verbal întocmit de delegatul organismului de gestiune colectivă face dovada unei comunicări publice până la proba contrară.

Or, criticile pe care partea pârâtă le susţinea prin apelul exercitat tindeau a demonstra tocmai contrariul celor consemnate în procesele-verbale exhibate de partea reclamantă, astfel că ele reflectau exerciţiul legitim al dreptului de a face proba contrară în privinţa conţinutului respectivelor acte juridice.

În acest context, trebuie observat că prin cererea de apel s-a solicitat si proba cu martori şi cercetare la faţa locului, spre a se dovedi absenţa (susţinută de recurentă pe întreg parcursul procesului) din incinta salonului de înfrumuseţare a aparatului TV în raport de care i se stabilise obligaţia de plată a remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi, iar această solicitare nu a fost pusă în discuţia părţilor - astfel cum se impunea în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (5) coroborat cu art. 13 alin. (3) din C. proc. civ. - şi nu a fost în vreun fel tranşată de instanţă.

Absenţa din decizia recurată a oricărei analize care să releve o reevaluare concretă şi efectivă a situaţiei de fapt, corespunzător criticilor susţinute prin cererea de apel, ilustrează neobservarea exigenţelor ce rezidă din art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - normă care prevede că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă." - precum şi a celor stabilite imperativ prin dispoziţiile art. 6 şi 8 din C. proc. civ.

O atare situaţie atrage incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În condiţiile în care instanţa de recurs nu poate realiza o evaluare a probelor sau a situaţiei de fapt, pentru că un atare demers ar fi incompatibil cu limitele judecăţii în recurs astfel cum sunt imperativ stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte nu va analiza argumentele care tind a determina o atare reapreciere (cum sunt cele referitoare la: lipsa de concludenţă şi pertinenţă a proceselor-verbale pentru că nu ar fi fost încheiate la faţa locului şi nu au fost semnate de reprezentanţi ai recurentei; determinarea incorectă a cuantumului sumei acordate reclamantei intimate; lipsa forţei probante a planşelor foto pentru că nu emană de la recurentă şi nu îndeplinesc cerinţele impuse de art. 341 din C. proc. civ. lipsa de dovezi care să susţină pretenţia reclamantei; inexistenţa unei fapte ilicite a recurentei pentru că nu a efectuat acte de comunicare publică prin intermediul unui aparat TV; neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale).

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Cu ocazia rejudecării apelului, urmează a se stabili - în măsura în care se va constata existenţa aparatului TV în incinta spaţiului deţinut de pârâtă - dacă partea recurentă recurentă a realizat, în perioada la care se referă litigiul şi în cadrul activităţii concret desfăşurate în cadrul salonului de înfrumuseţare, o comunicare publică aptă a genera obligaţia de plată a remuneraţiei la care au dreptul artiştii interpreţi şi executanţi în condiţiile Legii 8/1996. În acest context, urmează a fi avute în vedere inclusiv dezlegările date de CJUE în cauza C135/2010 Societa Consortile Fonografici (SCF) împotriva lui B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi CREDIDAM.

Admite recursul declarat de pârâta N.G.-A. împotriva deciziei nr. 722 A din 8 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.