Constitutional challenge to lifetime public office ban for former intelligence collaborators inadmissible in tort damages action

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, la data de 26 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, obligarea acestuia la plata sumei de 1.900 RON, reprezentând salariul minim brut pe economie, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, pentru suprimarea, pe viaţă, a dreptului fundamental de a munci.

2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 12310 din data de 12 noiembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea Decretului nr. 212/1974 ca inadmisibilă, precum şi cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin decizia civilă nr. 2095A din data de 27 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, precum şi apelul declarat de apelantul-reclamant A. ca nefondat.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin decizia nr. 292R din data de 22 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă şi a respins recursul promovat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2095A din data de 27 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

5. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 292R din data de 22 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a Cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a declarat recurs reclamantul A..

Prin motivele de recurs recurentul-reclamant a susţinut că în mod nelegal a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în speţă fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Astfel, a arătat că instanţa a reţinut eronat inexistenţa unei legături cu soluţionarea cauzei a dispoziţiilor legale, constatând că obiectul cauzei de faţă nu îl constituie dreptul sau posibilitatea sa de a ocupa o funcţie publică.

A apreciat că această concluzie a instanţei este falsă şi este contrazisă de însăşi cererea introductivă depusă la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin care a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care a determinat suprimarea pe viaţă a dreptului său fundamental de a muncii, cu toate că acest drept constituţional nu poate fi înlăturat de nicio lege, scopul procesului fiind acela de a i se recunoaşte acest drept.

De asemenea, a criticat cele reţinute de către curtea de apel în sensul că dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu sunt îndeplinite.

Recurentul-reclamant a arătat că nu există nicio decizie a Curţii Constituţionale care să fi analizat prevederile art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, iar, aşa cum a precizat în răspunsul la întâmpinare din data de 28 ianuarie 2019, având în vedere că, pe durata procesului, Legea nr. 188/1999 a fost abrogată, nu mai era necesară analizarea art. 54 lit. j) din această lege.

A subliniat că excepţia de neconstituţionalitate viza dispoziţiile art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019, pentru competentă soluţionare.

6. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului:

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

În dezvoltarea motivelor de recurs, în esenţă, recurentul-reclamant A. a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale reglementate de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.

Respingând, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către recurentul-reclamant A., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut, pe de o parte, că dispoziţiile art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 nu mai sunt în vigoare, iar, pe de altă parte, că prevederile art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ nu au legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece obiectul pricinii de faţă nu îl constituie dreptul sau posibilitatea recurentului-reclamant de a ocupa o funcţie publică.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin cererea depusă la data de 16 septembrie 2019, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 raportat la prevederile art. 41 pct. (1) şi art. 53 din Constituţia României, iar, la data de 28 ianuarie 2020, prin răspunsul la întâmpinare şi prin cererea ataşată acestuia, a solicitat să se constate neconstituţionalitatea prevederilor art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, raportat la aceleaşi dispoziţii constituţionale invocate şi în prima cerere.

Referitor la dispoziţiile art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a susţinut că, pe durata procesului, Legea nr. 188/1999 a fost abrogată, astfel încât nu mai era necesară analizarea admisibilităţii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în speţă, curtea de apel nu a procedat la verificarea tuturor condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, constatând tocmai faptul susţinut de către recurentul-reclamant, respectiv împrejurarea că aceste prevederi au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Codului administrativ, conform art. 597 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 57/2019, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale fiind inadmisibilă, în raport de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia excepţia de neconstituţionalitate trebuie să vizeze legi sau ordonanţe ori dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare.

Ca atare, cele susţinute de către recurentul-reclamant în sensul că nu mai era necesară analiza art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, întrucât acesta era abrogat, nu sunt de natură a determina caracterul fondat al recursului, în condiţiile în care acestea confirmă raţionamentului curţii de apel realizat sub acest aspect.

Totodată, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant prin care acesta a susţinut existenţa legăturii între normele pretins a fi neconstituţionale (art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019) şi soluţionarea cauzei.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din acelaşi articol prevede că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Aşadar, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei de a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate este limitată de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condiţiilor de admisibilitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

Astfel, instanţa este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei ori nerelevanţei textului denunţat ca fiind contrar legii fundamentale pentru soluţionarea cauzei cu care a fost învestită şi în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

Condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din directa legătură a prevederilor legale în discuţie cu rezolvarea litigiului aflat pe rolul instanţei.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma obiectului cauzei, a stadiului procesual şi a dispoziţiilor legale în temeiul cărora judecata va fi realizată.

În speţă, recurentul-reclamant a chemat în judecată pe intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în valoare de 1.900 RON, susţinând că este vorba despre o răspundere civilă delictuală a părţii adverse, care, în opinia sa, a acţionat cu intenţie şi i-a produs un prejudiciu însemnat, încălcându-i dreptul de a munci.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 20, 41 alin. (1), art. 42 alin. (1), art. 52 şi art. 29 din Constituţia României, art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 15 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 33 C. proc. civ. şi C. civ.

Recurentul-reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019, în esenţă, susţinând că aceste prevederi legale suprimă pe viaţă dreptul la muncă al unor persoane care au activat într-un cadru legiferat şi bine definit.

A arătat că restrângerea drepturilor fundamentale se referă la limitarea în timp a acestora şi nicidecum la suspendarea sau suprimarea lor definitivă, măsura de limitare putând fi considerată ca necesară într-o societate democratică numai atunci când este în acelaşi timp rezultatul unei nevoi sociale imperioase şi proporţională cu scopul urmărit, situaţie care, în opinia sa, nu se mai regăseşte în România.

Conform art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019, poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte mai multe condiţii, printre care şi aceea de a nu fi fost lucrător al Securităţii sau colaborator al acesteia, în condiţiile prevăzute de legislaţia specifică.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, curtea de apel a apreciat în mod corect că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, prin prezentul demers judiciar, recurentul-reclamant urmăreşte obţinerea unei despăgubiri, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru prejudiciul cauzat de pretinsa faptă ilicită a intimatului-pârât care a declanşat procesul pentru constatarea calităţii sale de colaborator al Securităţii, în timp ce prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă reglementează condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a ocupa o funcţie publică şi, ca atare, ar putea susţine o acţiune care vizează dreptul sau posibilitatea părţii de a ocupa o funcţie publică, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, lipsa legăturii acestor dispoziţii legale cu soluţionarea cauzei face ca, în speţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale să fie inadmisibilă, astfel cum în mod corect a constatat şi curtea de apel.

În ceea ce priveşte, cele susţinute de către recurentul-reclamant în sensul că instanţa ar fi apreciat şi că nu este îndeplinită condiţia reglementată de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că, în cauză, curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă, reţinând lipsa legăturii prevederilor art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 cu soluţionarea cauzei şi nu împrejurarea că aceste dispoziţii legale ar fi fost constate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

Trimiterea instanţei la dispoziţiile alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, s-a realizat în contextul în care aceasta a arătat că prevederile art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 nu mai sunt în vigoare, o atare concluzie putând fi reţinută de către instanţă fie în situaţia în care dispoziţiile legale sunt abrogate - cum este cazul în speţa de faţă - sau declarate neconstituţionale. Nicăieri în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, curtea de apel nu a reţinut că art. 465 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 ar fi făcut obiectul unei analize a Curţii Constituţionale, fiind declarate neconstituţionale.

Faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte apreciază că în mod legal şi temeinic s-a constatat că, în cauză, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul-reclamant A. este inadmisibilă, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 292R din data de 22 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.