Bank's appeal upheld: enforceability time-bar ruling quashed and remanded for res judicata and limitation review.

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul judecătoriei Turda la data de 15 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., să se constate ca fiind prescris dreptul B. S.A. şi al C., prin reprezentant D. S.R.L. de a cere executarea-silită a contractului de credit pentru persoane fizice cu numărul 200864777 din data de 2 iunie 2008 şi, în consecinţă: să se constate stinsă ipoteca pentru suma de 190.000,00 euro, plus dobânzile aferente, costuri şi comisioane, înscrisă în cartea funciară numărul 50257 Turda, prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 şi CI 94/1/1 la B2 şi B3; să se dispună radierea sarcinii, a respectivelor sume şi interdicţii din aceeaşi carte funciară; să se dispună radierea somaţiei de plată emisă de Biroul Executorului Judecătoresc E. în dosarul execuţional 653 din data de 22 decembrie 2011 pentru suma de 19.455,29 RON cu titlu de cheltuieli de executare şi 237.172,86 euro (la cursul BNR din ziua plăţii) cu titlu de debit, somaţie de plată notată în cartea funciară numărul 50257 Turda prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 şi CI 94/1/1 la C2, urmare a anulării tuturor actelor de executare efectuate în dosarul anterior indicat, prin sentinţa civilă nr. 3223/2012, irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2012 şi, în consecinţă, şi să se dispună şi radierea înscrierii de la C4.

Prin sentinţa civilă nr. 203 din data de 23 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Turda a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la data de 7 februarie 2018, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 155 din data de 23 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Cluj, la rândul său, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Turda; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în vederea stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 295/F din data de 24 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj a stabilit în favoarea Tribunalului Cluj competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. S.A. şi C..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la data de 2 mai 2018, sub nr. x/2017*.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 419 din data de 28 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii invocate prin întâmpinare de către pârâta C..

A admis acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi C. şi, pe cale de consecinţă:

A constatat ca fiind prescris dreptul B. S.A. şi al C. de a mai cere executarea silită a contractului de credit pentru persoane fizice nr. x din data de 2 iunie 2008.

A constatat stinsă ipoteca pentru suma de 190.000,00 euro, plus dobânzile aferente, costuri şi comisioane, înscrisă în CF nr. x Turda, prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 şi CI 94/1/1 la B2 şi B3, dispunând radierea sarcinii, a respectivelor sume şi interdicţii din aceeaşi carte funciară precum şi de sub CI.

A dispus radierea somaţiei de plată emisă de BEJ E. în dosarul execuţional nr. x/2011, pentru suma de 19.455,29 RON cu titlu de cheltuieli de executare şi 237.172,86 euro cu titlu de debit, somaţie notată în CF nr. x Turda, prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 şi CI 94/1/1 sub C2.

A dispus radierea înscrierii de la C4 din aceeaşi carte funciară anterior menţionată.

A obligat pe pârâte la plata, în solidar, a sumei de 17.175 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 78/A din data de 11 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele B. S.A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 419 din data de 28 septembrie 2019 a Tribunalului Cluj, pe care a menţinut-o; a obligat pe apelante să plătească intimatului A. suma de 4.800 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au formulat recurs pârâtele B. S.A. şi C..

II.1. Motivele de recurs pârâta B. S.A.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. vizează incidenţa motivelor de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, Curtea de Apel Cluj.

În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

- instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile

Decretului nr. 167/1958 coroborate cu dispoziţiile art. 405 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., respectiv art. 706 alin. (2) din noul C. proc. civ., precum şi cele ale art. 379 din vechiul C. proc. civ., respectiv ale art. 663 din noul C. proc. civ., stabilind în mod eronat momentul începerii curgerii termenului de prescripţie;

- aplicarea greşită a legii a generat prezenţa unor motive contradictorii în cuprinsul considerentelor hotărârii;

- Curtea de Apel Cluj a încălcat principiul statuat de dispoziţiile art. 431 şi art. 432 noul C. proc. civ., prin raportare la hotărârile date în dosarul nr. x/2012;

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 201 - 2052 din Legea nr. 71/2011, Secţiunea 1; dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VI-a C. civ. prevederile art. 2516 C. civ. prevederile art. 2504 C. civ. dispoziţiile art. 120 din O.G. nr. 99/2006;

- instanţa de apel a statuat că dreptul de a cere executarea silită se naşte, în prezenta cauză, la data la care a fost declarată scadenţa anticipată a întregului credit şi a reţinut în mod eronat că data exigibilităţi anticipate a împrumutului nr. x din data de 2 iunie 2008 este 31 ianuarie 2010, în ciuda faptului că extrasul din registrul profesionistului, extrasul contului de credit existent la dosar atestă că acest moment este 3 noiembrie 2011; în acelaşi timp, instanţa de apel a reţinut că dreptul de a cere executarea silită se naşte la momentul la care o creanţă întruneşte simultan caracterele de a fi certă, lichidă şi exigibilă - cu alte cuvinte, în unele cazuri, executarea silită poate fi pornită doar dacă creanţa are un caracter exigibil şi doar în alte cazuri trebuie îndeplinite concomitent toate condiţiile impuse de legea civilă, existenţa unui caracter cert, lichid şi exigibil al creanţei urmărite silit;

- instanţa de apel a reţinut şi că, deşi lipseşte caracterul cert al întregii creanţe, această absenţă se manifestă doar asupra unei părţi nedeterminate a creanţei urmărite. în cadrul dosarului nr. x/2012, instanţele au statuat, cu putere de lucru judecat, că absenţa caracterului cert vizează întreaga creanţă, dispunând anularea în integralitate a executării silite pe acest considerent;

- instanţa de apel dă o nouă finalitate dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, aceea de stingere cu efect retroactiv, prin prescripţie, a creanţei datorate de consumator, în ipoteza în care acesta are iniţiativa constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale într-un interval de 3 ani de zile de la momentul declarării scadenţei anticipate a unui împrumut şi instanţa reţine existenţa unor clauze abuzive sau judecarea litigiului se finalizează după expirarea acestui interval;

- curtea de apel a aplicat prevederile vechi legi civile cu toate că incidente în cauză erau prevederile legii noi, plecând de la prescripţiile speciale ale Legii nr. 71/2011;

- instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile O.G. nr. 99/2006, negând caracterul de titlu executoriu conferit şi contractelor de ipotecă de art. 120 al ordonanţei privind instituţiile de credit şi adecvare a capitalului; conform art. 2504 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară, ci lasă deschisă posibilitatea promovări unei acţiuni ipotecare, fundamentată pe titlul executoriu constând în contractul de ipotecă;

- corecta aplicare a legii, care ar fi înlăturat şi contradicţiile din considerentele hotărârii, ar fi condus la concluzia că, atât sub imperiul vechiul C. proc. civ., cât şi sub cel al noului C. proc. civ. (art. 379, respectiv art. 663) executarea silită poate fi demarată exclusiv în cazul existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile;

- naşterea dreptului de a cere executarea silită coincide cu momentul la care creanţa pentru care se doreşte demararea executării silite este certă, lichidă şi exigibilă - neîntrunirea cumulativă a acestor condiţii face imposibilă demararea executării silite, raţionament pentru care a şi fost desfiinţată executarea sa silită începută încă din anul 2011;

- în cadrul dosarului nr. x/2012, instanţa de judecată a stabilit, cu putere de lucru judecat, că până la data de 4 martie 2013, momentul soluţionării irevocabile a cauzei, nu avea împotriva reclamantului o creanţă certă; inexistenţa unei creanţe certe face imposibilă - cu efect retroactiv - începerea executării silite în anul 2011;

- posibilitatea de a demara executarea silită împotriva reclamantului A. se putea pune în discuţie doar după rămânerea irevocabilă a soluţiei date în cadrul dosarului nr. x/2012 şi doar după stabilirea caracterului cert al creanţei, adică cel mai devreme la data de 4 martie 2013;

- întrucât prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei a început să curgă cel mai devreme ulterior datei de 4 martie 2013, adică ulterior datei intrării în vigoare a noului C. civ., aceasta este supusă prevederilor legii noi civile.

II.2. Motivele de recurs pârâta C.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanţei de apel, reţinerea spre soluţionare a cauzei şi admiterea apelului pe care 1-a formulat sau, după caz, trimitere către instanţa de apel, spre o nouă judecată. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea prezentului litigiu.

În esenţă, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, a arătat că:

- instanţa de apel nu a luat în considerare dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, art. 21 din Legea nr. 190/1999 şi art. 120 din O.G. nr. 99/2006;

- din dispoziţiile legale anterior menţionate, rezultă că atât contractul de credit, cât şi contractul de ipotecă reprezintă titluri executorii;

- legiuitorul, ca urmare a abrogării mai multor legi speciale, prin care era reglementată distinct instituţia ipotecii, a reglementat această instituţie, în mod unitar, în noul C. civ., iar potrivit art. 2431 noul C. civ., "Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii."

- solicită a se avea în vedere şi considerentele Deciziei nr. 60/2017 (pe care le apreciază a fi aplicabile şi în prezenta cauză), pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs;

- în speţă, suntem în prezenţa unui drept de creanţă, dar şi a unui drept real de ipotecă;

- potrivit dispoziţiilor noului C. civ., odată stins dreptul principal de creanţă, dreptul real de ipotecă nu se stinge şi poate fi exercitat în termen de 10 ani de la data exigibilităţii obligaţiei debitorului;

- nu poate fi luată în considerare aprecierea conform căreia termenul de prescripţie de 10 ani are în vedere numai titlurile puse în executare ce au fost emise în cadrul unei acţiuni reale imobiliare, respectiv titlurile care sunt reprezentate de hotărâri pronunţate în soluţionarea unui litigiu având ca obiect apărarea unui drept real imobiliar principal sau accesoriu;

- societatea avea la îndemână atât o acţiune reală imobiliară întemeiată pe dreptul comun, cât şi o executare silită imobiliară prin care să îl constrângă pe debitor să îşi îndeplinească obligaţia de achitare a debitului restant; drept urmare, creditorul are dreptul de a alege între cele două proceduri.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinări prin care a combătut susţinerile formulate de către recurentele-pârâte în cuprinsul cererilor de recurs şi a solicitat respingerea recursurilor şi obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, a susţinut că recurentele-pârâte au reluat criticile de fapt şi de drept formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat, nu au formulat critici împotriva deciziei recurate şi nu au combătut în vreun fel argumentele instanţei de apel, neformulând critici susceptibile de cenzură în recurs.

Intimatul-reclamant şi-a dat acordul pentru a se da eficienţă dispoziţiilor art. 493 alin. (6) din C. proc. civ.

II.4. Răspunsul la întâmpinare:

În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

II.5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 12 mai 2020, completul de filtru admis în principiu recursurile declarate de pârâta B. S.A. şi de către pârâta C., prin reprezentant D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 78A din 11 aprilie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate de recurentele-pârâte C. şi B. S.A împotriva deciziei civile nr. 78/A din data de 11 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă sunt fondate, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că cererea dedusă judecăţii de reclamant, înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 15.06.2017, tinde la constatarea intervenirii prescrierii dreptului creditorului de a solicita executarea silită a contractului de credit pentru persoane fizice nr. x din data de 2 iunie 2008, perfectat între acesta, în calitate de debitor, şi B. S.A., în calitate de creditor, contract prin care i-a fost acordat un credit de 190.000 euro; prin aceeaşi cerere, s-a solicitat să se constate stinsă ipoteca pentru suma de 190.000,00 euro, plus dobânzile aferente, costuri şi comisioane, înscrisă în cartea funciară numărul 50257 Turda, prevăzută cu numere cadastrale 94/1/1 şi CI 94/1/1 la B2 şi B3; au fost formulate şi alte capete de cerere accesorii în legătură cu înlăturarea tuturor efectelor generate de această obligaţie, astfel cum rezultă din petitul cererii anterior expus, urmare a anulării tuturor actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 653/2011, prin sentinţa civilă nr. 3223/2012, irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2012.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, intimatul-reclamant a încetat achitarea ratelor pentru restituirea creditului la 30.09.2009, data ultimei plăţi; în aceste condiţii, conform clauzelor contractuale (art. 9.3 din anexa la contract) şi dispoziţiilor legale aplicabile (art. 19-20 din Legea nr. 190/1999) banca creditoare a procedat la declararea exigibilităţii anticipate a creditului, la data de 31.01.2010, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Se impune precizarea că deşi recurenta-pârâtă B. S.A. susţine prin motivele de recurs că data exigibilităţii anticipate a creditului ar fi cea din 3.11.2011, atare susţinere priveşte o circumstanţă de fapt ce nu ar putea fi reapreciată în recurs, având în vedere că prin recurs se exercită exclusiv un control de legalitate a hotărârii, iar stabilirea circumstanţelor de fapt ale pricinii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Urmare a acestei operaţiuni, instituţia de credit s-a adresat unui executor judecătoresc în vederea executării silite a creanţei deţinute împotriva debitorului, formându-se dosarul de executare nr. 653/2011.

Împotriva actelor de executare silită efectuate în cadrul acestui dosar de executare, denunţând, în temeiul Legii nr. 193/2000, existenţa unor clauze abuzive în conţinutul contractului (anume, a clauzei de la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar referitoare la modalitatea de determinare a dobânzii curente), intimatul-reclamant a formulat contestaţie la executare, în cadrul căreia a solicitat anularea tuturor formelor de executare, efectuate în baza titlului executoriu, în cadrul dosarului de executare nr. 653/2011 înregistrat la BEJ E..

Contestaţia la executare a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 3223/29.06.2012 a Judecătoriei Turda, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 134R/4.03.2013 a Tribunalului specializat Cluj.

Prin această hotărâre, intrată sub autoritate de lucru judecat, s-a admis contestaţia la executare formulată de debitor (intimatul-reclamant), s-a constatat caracterul abuziv al art. 5 teza finală din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din data de 2 iunie 2008 având următorul conţinut: "După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediul B., la care se adaugă 1,5."; au fost anulate acele de executare silită, astfel cum s-a arătat.

Pornind de la aceste premise factuale, stabilite de instanţele de fond, Înalta Curte constată că sunt necesare anumite precizări prealabile referitoare la aplicarea legii în timp, având în vedere că ambele recurente se raportează la legea nouă (de drept material, dar şi legea procesuală), în timp ce recurenta-pârâtă B. S.A. susţine motivele de recurs atât pe temeiul legii vechi, cât şi pe temeiul legii noi.

Întrucât cererea dedusă judecăţii pune în discuţie un incident în legătură cu executarea (intervenirea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a contractului de credit, însoţit de o garanţie reală imobiliară constând în contractul de ipotecă), interesează, din acest punct de vedere, legea procesuală de la data naşterii dreptului creditorului de a solicita executarea silită, anume data de 31.01.2010, astfel cum instanţa de apel a stabilit.

În aceste condiţii, analiza ce se va efectua în cadrul deciziei de faţă, va avea în vedere legea procesuală aplicabilă, anume C. proc. civ. din 1865, astfel încât, din acest motiv, nu se vor face trimiteri la dispoziţiile din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocate de către recurenta-pârâtă prin motivele de recurs, în mod alternativ cu cele din vechiul C. proc. civ., dispoziţiile legii procesuale noi nefiind incidente, în conformitate cu prevederile art. 24 şi 25 alin. (1) din noul C. proc. civ.

Totodată, se constată că în cauză, referitor la chestiunea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, nu sunt incidente nici prevederile Decretului nr. 167/1958 (aplicate de instanţa de apel), având în vedere că, odată cu introducerea în cuprinsul C. proc. civ. din 1865 a prevederilor art. 405 şi urm., prin O.U.G. nr. 138/2000, cu acelaşi obiect de reglementare, dispoziţiile corespondente din Decretul nr. 167/1958 erau abrogate în mod implicit, la data de referinţă pentru speţă (anul 2008), de la intrarea în vigoare a noii reglementări, anterior evocate, astfel cum stabilesc prevederile art. 16 alin. (2) - referitor la interzicerea paralelismelor legislative - coroborate cu art. 67 alin. (1) - vizând abrogarea implicită - din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

În ceea ce priveşte dreptul substanţial, atât contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din data de 2 iunie 2008, precum şi contractul de ipotecă prin care, contemporan contractului de credit, s-a constituit dreptul de garanţie reală imobiliară pentru garantarea restituirii creditului, potrivit regulii tempus regit actum, sunt supuse dispoziţiilor din C. civ. din 1864, iar nu prevederilor din Legea nr. 287/2009, în vigoare de la 1.10. 2011, sens în care stabileşte şi art. 6 alin. (2) din noul C. civ., potrivit cărora: "(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor."

Este de menţionat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ., în măsura în care nu sunt incidente, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, dispoziţii din legile speciale în materie: Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare ori O.G. nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, în vigoare de la 1 ianuarie 2007; cel din urmă act normativ, prin dispoziţiile art. 422, a abrogat Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, invocate de către recurenta-pârâtă C., cu referire la prevederile art. 79 alin. (2).

Ca atare, Înalta Curte constată că, din acest punct de vedere, sunt nefondate motivele de recurs susţinute de către recurenta-pârâtă C., prin care se indică şi se analizează incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2431 din noul C. civ. ori dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 60/2017, prin care au fost interpretate prevederile art. 2431 din C. civ. prin raportare la art. 632 din noul C. proc. civ., niciuna dintre aceste norme nefiind incidentă în speţă, astfel cum şi instanţa de apel a reţinut.

În plus, caracterul de titlu executoriu al contractului de ipotecă, ca, de altfel, şi al contractului de credit, rezultă din aplicabilitatea normelor de drept din legile speciale, întrucât art. 120 din O.G. nr. 99/2006 (incidentă pentru raporturile contractuale din cauză) prevede în mod neechivoc astfel: "Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.".

Cea din urmă normă legală a modificat implicit prevederile art. 21 din Legea nr. 190/1999 potrivit cărora: "Contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, precum şi garanţiile reale şi personale subsecvente constituie titluri executorii, urmând să fie învestite cu formulă executorie de către instanţa locului unde este situat imobilul", astfel încât (chiar dacă mai puţin relevant pentru speţa de faţă), pentru contractele din speţă este cert caracterul de titlu executoriu, fără să fi fost necesară învestirea cu formulă executorie pentru a se fi trecut la executarea silită.

Având în vedere cele anterior menţionate cu privire la normele de drept material aplicabile, Înalta Curte constată că în cauză nu se impune evaluarea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 201 - 2052 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare Legii nr. 287/2009 privind C. civ., ori a art. 2504 sau art. 2516 din noul C. civ., critici susţinute de recurenta-pârâtă B. S.A., din perspectiva motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În plus, textele invocate reglementează aspecte vizând prescripţia dreptului material la acţiune, instituţie de drept substanţial, iar nu prescripţia dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu, instituţie de drept procesual, cea din urmă fiind cea care interesează cauza de faţă.

Ca atare, şi acestea sunt motive fără legătură cu cauza.

Revenind la motivele de recurs ale recurentei-pârâte B. S.A., Înalta Curte apreciază că sunt fondate ambele motive de casare susţinute de către acesta- art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Totodată, se impune precizarea că, în aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., unele dintre criticile acesteia sunt susceptibile de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din Cod, anume cele referitoare la aplicarea efectelor lucrului anterior judecat.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a stabilit în mod nelegal şi prin invocarea unor argumente contradictorii, că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

S-a arătat că în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 405 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865 şi că instanţa de apel a încălcat principiul statuat de dispoziţiile art. 431 şi 432 din C. proc. civ., prin raportare la judecata derulată în contestaţia la executare, în dosarul nr. x/2012, finalizată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 3223/2013 a Judecătoriei Turda şi decizia civilă nr. 134R/4.03.2013 a Tribunalului Specializat Cluj.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a enunţat în mod corect prevederile art. 372 din C. proc. civ. din 1865, în sensul că executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori a unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, precum şi cele din art. 379 alin. (1) din acelaşi Cod, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, raportându-se la înţelesul conceptual corect al acestor însuşiri ale creanţei.

Chiar dacă în mod nelegal s-a negat caracterul de titlu executoriu şi pentru contractul de ipotecă (prin ignorarea incidenţei art. 120 din O.G. nr. 99/2006), curtea de apel a constatat că, urmare a pronunţării hotărârilor judecătoreşti din contestaţia la executare, creanţa îndeplinea toate caracteristicile cerute de art. 379 alin. (1) din C. proc. civ., pentru o parte a acesteia, întrucât s-a constatat caracterul abuziv doar a unei clauze din contractul de credit, anume art. 5 teza finală din contractul de credit pentru persoane fizice nr. x/2.06.2008, referitoare la stabilirea dobânzii aferente creditului.

Drept urmare, s-a reţinut că pentru acea partea a creanţei care putea fi urmărită silit, termenul de prescripţie pentru a cerere executarea silită s-a împlinit, întrucât acesta a început să curgă la data declarării exigibilităţii anticipate a creanţei de către creditor, anume de la 30.01.2010, contractul de credit fiind calificat în mod corect drept un contract cu executare uno ictu, pentru argumentele menţionate în decizia recurată şi a căror reluare nu este necesară.

În acest context, se constată că instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie pentru a se cere executarea silită este unic şi nu este afectat de declararea ca abuzivă a unei clauze şi a sumelor derivate din aceasta, în timp ce restul sumelor îşi păstrează caracterul cert, lichid şi exigibil, fiind însoţite de efectul curgerii termenului de prescripţie pentru a se solicita executarea silită a acestora.

Curtea de apel a mai apreciat că "cele dezlegate prin contestaţia la executare nu duc la concluzia că ar fi putut fi începută executarea silită pentru o creanţă lipsită de caracter cert, ci din contră, că apelanta trebuia să pornească executarea silită doar pentru sumele certe, iar nu şi pentru cele derivate din clauza abuzivă.

Pronunţarea hotărârilor în dosarul nr. x/2012 are o înrâurire asupra creanţei urmărite silit, respectiv hotărârile judecătoreşti produc efectul de a constata că executarea silită are caracter nelegal, cât timp s-a pornit şi pentru sume incerte, şi trebuia pornită doar pentru sumele certe."

Înalta Curte apreciază că, recurenta-pârâtă B. S.A. în mod corect a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ., aplicabil pentru soluţionarea litigiului de faţă, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 15.06.2017, aşadar, după intrarea în vigoare a acestuia, la 15.02.2013, dispoziţiile noului C. proc. civ. fiind cele aplicabile pentru derularea procedurii judiciare în dosarul de faţă.

Se constată că prin sentinţa civilă nr. 3223/2013 a Judecătoriei Turda, irevocabilă prin decizia civilă nr. 134R/4.03.2013 a Tribunalului Specializat Cluj, potrivit menţiunilor din dispozitiv, instanţa, după ce a constatat caracterul abuziv al clauzei menţionate (art. 5 teza finală din contract) a dispus anularea actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 653/2011 al BEJ E..

Ca atare, măsura dispusă de instanţă vizează integralitatea actelor de executare efectuate în dosarul de executare şi, mai mult decât atât, din cuprinsul considerentelor sentinţei, înzestrate cu autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., reiese fără echivoc ca instanţa de executare a apreciat în sensul caracterului incert al creanţei în integralitatea ei, iar nu numai cu privire la o parte componentă, anume cea aferentă accesoriilor (dobânzilor), calculate în baza clauzei abuzive.

Relevante în acest sens sunt următoarele considerente:

"Instanţa constată că, sumele pentru care a fost începută urmărirea silită împotriva contestatorului cuprins şi sume calculate în baza unor clauze constatate ca abuzive. Din dosarul nr. x/2011 al BEJ E. rezultă că, urmărirea silită are la bază nu numai titlul executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/2.06.2008, ci şi actul adiţional la acesta nr. 1457/23.06.2010 prin care s-a modificat de către intimată unilateral art. 5 din contractul de credit privitor la dobândă. Contestatorul nu a semnat respectivul act adiţional, însă, cu toate acestea, intimata a stabilit debitul datorat prin raportare la dobânda prevăzută în acest act.

Astfel, creanţa pentru care a fost începută urmărirea silită împotriva contestatorului nu are caracter cert, în condiţiile în care cuprinde sume calculate în temeiul unei clauze constatate ca abuzive, motiv pentru care, în baza art. 404 alin. (1) C. proc. civ., va anula actele de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 653/2011 al BEJ E.."

În acest context, se constată că instanţa de apel a încălcat normele de procedură reglementate de art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât a stabilit o concluzie contrară celor dezlegate de instanţa anterioară cu autoritate de lucru judecat, astfel cum reiese din conţinutul dispozitivului, dar şi din considerentele decisive citate anterior.

Înalta Curte constată că instanţele învestite cu soluţionarea contestaţiei la executare nu au operat distincţiile făcute de instanţa de apel în sensul că o parte din creanţă avea caracter cert, iar sumele aferente sau calculate prin aplicarea clauzei constatate ca fiind abuzive, ar fi cele cu caracter incert, după cum nici anularea formelor de executare nu a fost una parţială.

Prin urmare, fără niciun temei legal, curtea de apel a realizat o scindare a creanţei în părţi componente - unele cu caracter cert (şi pentru care creditoarea ar fi trebuit să procedeze la executarea silită, respectiv restul nerestituit din suma împrumutată), iar altele cu caracter incert (cele determinate în baza clauzei abuzive, anume accesoriile) -, reţinând incidenţa prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită pentru partea din creanţă cu privire la care a reţinut caracterul cert al acesteia.

O astfel de dezlegare încalcă dispoziţiile procedurale anterior evocate, ce reprezintă norme imperative, fiind de natură a cauza recurentei-pârâtei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, în temeiul cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum a fost recalificat.

Astfel cum corect susţine aceeaşi recurentă-pârâtă B. S.A., determinarea greşită a acestei premise de analiză a condus la stabilirea unor concluzii contradictorii de către instanţa de apel.

Înalta Curte, în consecinţa celor deja constatate, reţine că deşi curtea de apel a evocat regula unicităţii termenului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu şi a identificat în mod judicios prescripţia dreptului de a cere executarea silită ca fiind o sancţiune de ordin procedural îndreptată împotriva pasivităţii creditorului care nu a procedat la iniţierea executării silite a debitorului care nu îşi execută de bună voie obligaţiile stabilite printr-un titlu executoriu, totuşi, instanţa de apel nu a pus în nicio relaţie obiectul cererii de faţă cu împrejurarea demarării efective a executării silite de către creditoare în dosarul de executare nr. 653/2011 al BEJ E. care a prilejuit intimatului-debitor formularea contestaţiei la executare în dosarul x/2012 pe rolul Judecătoriei Turda, cu toate că s-a referit la hotărârile pronunţate în acea cauză de care a legat anumite consecinţe juridice.

Pe de altă parte, cu toate că prin decizia recurată s-a reţinut că nu a operat suspendarea sau întreruperea termenul de prescripţie a executării, care a început să curgă la 30.01.2010, astfel cum a stabilit, nu se arată motivele pentru care, de exemplu, cererii de executare din anul 2011 iniţiate de către creditoare în dosarul nr. x/2001 la BEJ, nu i s-a recunoscut efectul întreruptiv al termenului de prescripţie prevăzut de art. 4052 din C. proc. civ., după cum nu au fost verificate orice alte ipoteze de întrerupere sau suspendare a aceluiaşi termen, dintre cele reglementate de norma invocată sau de art. 4051 din acelaşi Cod (în ceea ce priveşte suspendarea cursului termenului).

În acest context, era util a se verifica efectele pronunţării sentinţei civile nr. 3223/2013 a Judecătoriei Turda, irevocabilă prin decizia civilă nr. 134R/4.03.2013 a Tribunalului Specializat Cluj asupra executării silite înseşi şi măsurile dispuse de executor după pronunţarea acestor hotărâri (a se vedea dosar apel).

Numai dacă în mod real şi efectiv, în raport cu circumstanţele speţei, instanţa de apel nu identifica vreo cauză de întrerupere sau suspendare a cursului termenului de prescripţie a executării, putea conchide asupra depăşirii sau nu a termenului de 3 ani reglementat de art. 405 alin. (1) prima teză din C. proc. civ. din 1865, termen de prescripţie a executării silite.

Pe de altă parte, dacă se identifică vreun motiv de suspendare sau întrerupere a cursului termenului de prescripţie, vor trebui aplicate efectele stabilite de lege cu privire la cursul prescripţiei suspendat sau întrerupt, anume de art. 4051 alin. (11) sau, după caz, de art. 4052 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865.

Faţă de criticile susţinute prin motivele de apel, o astfel de verificare se impunea instanţei de apel, învestită cu soluţionarea unei căi devolutive de atac, instanţă ce realizează o nouă judecată asupra fondului şi care, totodată, ca instanţă de control judiciar, este datoare să verifice stabilirea situaţiei de fapt de către prima instanţă şi aplicarea legii, astfel cum prevede art. 479 alin. (1) din noul C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate susţinerile ambelor recurente referitoare la pretinsa incidenţă a termenului de prescripţie a executării de 10 ani, prevăzut de art. 405 alin. (1) teza finală din acelaşi Cod, având în vedere că acest termen este aplicabil numai în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare.

Or, astfel cum s-a arătat, titlurile executorii în discuţie, conform art. 120 din O.G. nr. 99/2006, sunt reprezentate de contractul de credit şi de contractul de ipotecă, în speţă nefiind vorba despre executarea unui titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească pronunţată într-o acţiune reală imobiliară; ca atare, termenul aplicabil este cel de 3 ani, corect identificat de instanţa de apel, chiar dacă în aplicarea prevederilor art. 6 din Decretul nr. 167/1958 (normele succesive, însă având acelaşi conţinut).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va admite recursurile formulate de pârâte, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Având în vedere că recurenta-pârâtă C. (cesionarul creanţei deţinute de B. S.A. împotriva intimatului-reclamant) a formulat şi critici privind însuşirea contractului de ipotecă de a fi titlu executoriu (negat de instanţa de apel), în aplicarea art. 120 din O.G. nr. 99/2006, urmează ca în rejudecare, instanţa de apel să reaprecieze şi asupra susţinerilor acesteia privind posibilele efecte independente faţă de contractul de credit, pe care contractului de ipotecă le-ar putea genera, pornind însă de la regulile de drept material aplicabile, astfel cum au fost clarificate prin decizia de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte C. şi B. S.A împotriva deciziei civile nr. 78/A din data de 11 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.