Admissibility of direct action against insurance guarantee fund requiring prior exhaustion of mandatory non-contentious administrative procedure under Law no. 213/2015

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 21 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi pe intervenienta B., solicitând obligarea pârâtului la plata unor sume de bani, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de accidentul de circulaţie din data de 27 ianuarie 2015, respectiv: 450.000 RON daune morale şi 6.465 RON daune materiale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa nr. 2380 din data de 19 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca neîntemeiată, a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumelor de 45.000 RON cu titlu de daune morale, 6.465 RON cu titlu de daune materiale, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 1204A din data de 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca inadmisibilă, admiţând excepţia cu acest obiect invocată de pârâtă şi, totodată, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Prima instanţă, în mod temeinic şi legal, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător (aşadar, inclusiv a asigurătorului C.), cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii.

Cu atât mai mult, o astfel de cerere este admisibilă, raportat şi la critica făcută prin cererea de apel, prin Legea nr. 213/2015 stabilindu-se în mod concret faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a înfiinţat tocmai în ideea de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind relevante şi dispoziţiile art. 2 alin. (3), art. 13 alin. (1) şi (6), precum şi art. 18 din lege.

Procedura prealabilă prevăzută în Legea nr. 213/2015, respectiv notificarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor în vederea deschiderii dosarului de daună, nu împiedică pe creditorul de asigurare să formuleze, separat, o acţiune întemeiată pe răspunderea delictuală, raportat şi la Decizia nr. 80/28.02.2017 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale s-a statuat că "o astfel de procedură nu poate fi privită ca aducând eo ipso atingere dreptului de acces liber la justiţie, chiar dacă are caracter obligatoriu, atât timp cât, ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată. Prevederile art. 21 din Constituţie nu interzic existenţa unei astfel de proceduri administrative prealabile şi nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are un caracter jurisdicţional."

Astfel, reclamanta A. are o creanţă de asigurări, aşa cum este definită de dispoziţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 213/2015 şi are interes să promoveze o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva Fondului, care să aibă ca obiect plata creanţei de asigurare.

Având în vedere cele menţionate mai sus, se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, raportat la procedura prealabilă şi la caracterul nejurisdicţional al acesteia.

Prin motivele de recurs, s-au formulat, totodată, susţineri referitoare la fondul raportului juridic dedus judecăţii, arătându-se motivele pentru care se impune majorarea daunelor morale acordate de prima instanţă.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat şi a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a susţinut că recursul promovat de către reclamanta A. este nefondat, iar, faţă de situaţia de fapt dedusă judecăţii, de obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept invocat, instanţa, în mod legal, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată şi, totodată, a respins apelul declarat de reclamantă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Instanţa de apel, evocând fondul, a constatat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, pronunţându-se asupra unei excepţii procesuale prioritare, în raport de efectele produse şi de dispoziţiile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ce fusese respinsă prin hotărârea primei instanţe.

În aceste condiţii, în analiza legalităţii deciziei recurate interesează exclusiv critica recurentei - reclamante referitoare la soluţia inadmisibilităţii cererii, nefăcând obiectul învestirii acestei instanţe de recurs alte aspecte de fond ori excepţii procesuale invocate sau soluţionate în cursul judecăţii.

Critica astfel formulată este nefondată.

În conformitate cu prevederile art. 193 alin. (1) C. proc. civ., "Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".

Or, tocmai nedovedirea în cauză a parcurgerii, în prealabil sesizării instanţei, a procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor a fost sancţionată de instanţa de apel, iar admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii, invocată de către pârât în condiţiile art. 193 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, este legală, contrar celor susţinute de către recurentă.

Astfel, art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, în situaţia insolvenţei unui asigurător, ce presupune formularea unei cereri motivate adresate Fondului de garantare a asiguraţilor, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Accesul la justiţie este garantat creditorului de asigurări în condiţiile art. 13 din lege, prin posibilitatea formulării unei contestaţii la instanţă împotriva eventualei decizii de respingere a cererii sale, emise de către comisia specială constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004.

Aşadar, în aplicarea art. 193 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de judecată poate fi sesizată abia după derularea procedurii speciale necontencioase, prevăzută în mod expres prin Legea nr. 213/2015.

Contrar susţinerilor recurentei, Decizia Curţii Constituţionale nr. 80/2017, prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu susţine inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 193 alin. (1) C. proc. civ. şi posibilitatea sesizării instanţei de drept comun, pe cale separată, independent de parcurgerea procedurii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de contencios constituţional a arătat că art. 14 din Legea nr. 213/2015 dispune "că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 (...)" (pct. 17 din decizie).

De asemenea, considerentele din decizia Curţii Constituţionale citate în motivele de recurs (pct. 18 din decizie) subliniază tocmai caracterul obligatoriu al procedurii necontencioase ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată, caracter ce nu aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie atât timp cât, ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată.

Caracterul nejurisdicţional al procedurii, invocat de către recurentă, reprezintă un argument în favoarea obligativităţii procedurii prealabile, şi nu în sens contrar, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite".

Această concluzie se desprinde şi din considerentele aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale, la care face referire recurenta, prin care s-a statuat că "Prevederile art. 21 din Constituţie nu interzic existenţa unei astfel de proceduri administrative prealabile şi nici obligativitatea acesteia atât timp cât nu are un caracter jurisdicţional" (ultimul paragraf al pct. 18 din decizie). Aşadar, instituirea prin lege a unei proceduri prealabile obligatorii, cu caracter nejurisdicţional, precum cea prevăzută prin Legea nr. 213/2015, care asigură accesul la instanţă ulterior parcurgerii sale, este compatibilă cu exigenţele constituţionale.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1204A din data de 11 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.