Restitution of Property: Applicability of Specific Rent Ordinances to Loss of Use Damages and Burden of Proof for Valuable Improvements

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, la data de 14.02.2011, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.754.289,31 RON reprezentând cheltuielile necesare şi utile efectuate de reclamant pentru lucrările de reparaţii, renovare şi modernizare ale imobilului situat în Bucureşti, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti km. 11-12, colţ cu str. x, sumă actualizată la data plăţii cu indicele de inflaţie, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin aceeaşi cerere, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor a chemat în judecată şi pe Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", în baza art. 57 C. proc. civ., ca persoană ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 82 C. proc. civ. coroborat cu art. 112 şi urm. C. proc. civ., art. 494 C. civ., art. 997 C. civ. şi art. 1092 C. civ.

La data de 29.02.2012, pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata de daune pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, Şoseaua Bucuresti-Ploiesti km 11-12, teren şi construcţie, începând cu data de 05.03.2002 şi până la data de 19.10.2010, când imobilul a fost efectiv predat pârâtei.

În drept, cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 483 C. civ., art. 485 C. civ. şi art. 998-999 C. civ.

Reclamanţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele pretinse prin cererea reconvenţională pentru perioada anterioară datei de 20.02.2009.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25.05.2012, prima instanţa a unit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 992/17.05.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă a respins acţiunea principală formulată de reclamanţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L..

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor şi a dispus obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 106.841,29 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru imobilul construcţie situat în Bucureşti, Şos. Bucureşti Ploieşti, Km. 11-12, pentru perioada 05.06.2009 - 19.10.2010.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate prin cererea reconvenţională pentru perioada 05.03.2002-20.02.2009 şi, în consecinţă, a respins, ca prescrise, pretenţiile aferente acestei perioade.

A respins în rest pretenţiile formulate, ca neîntemeiate.

Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Prin notificarea nr. x/23.01.2002, B. şi C. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului format din teren în suprafaţă de 40000 mp. şi construcţie edificată pe acest teren, situat în incinta Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza".

Prin decizia nr. 587/10.11.2003 emisă de ministrul administraţiei şi internelor, notificarea a fost respinsă, însă, prin sentinţa civilă nr. 203/03.03.2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă a fost anulată această decizie şi a fost obligat Ministerul Afacerilor Interne să restituie în natură imobilul compus din parcela x B, în suprafaţă de 5000 mp., parcelele 104 şi 105 A, în suprafaţă de 23800 mp. Hotărârea Tribunalului Bucureşti a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 14A/05.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a şi revocabilă prin decizia nr. 3391/01.06.2010 a Înaltei Curţi.

Prin procesul-verbal încheiat la data de 19.10.2010, s-a realizat punerea în posesie a S.C. A. S.R.L.(cesionara drepturilor asupra imobilului) cu privire la imobilul în litigiu.

Tribunalul a reţinut că reclamanţii au evaluat pretenţiile solicitate la suma de 1.754.289,31 RON şi au susţinut că acestea decurg din trei contracte de prestări servicii.

Astfel, în temeiul contractului de antrepriză nr. x/07.07.1997, Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", în calitate de beneficiar, a achiziţionat servicii de "reparaţii la construcţii" în valoare de 729.600.000 ROL.

Valoarea iniţială a lucrărilor este majorată la suma de 1.093.089.471 ROL, prin actul adiţional nr. x/30.08.1997. Din cuprinsul înscrisului denumit "proces-verbal de recepţie finală", neînsuşit prin vreo semnătura de către contractanţii săi, reiese că lucrările care au făcut obiectul contractului de antrepriză nr. x/07.07.1997 au fost finalizate în bună regulă. La aceeaşi dată, 07.07.1997, a fost încheiat şi contractul de antrepriză nr. x/07.07.1997, în baza căruia reclamanţii au achiziţionat lucrări de "reparaţii la instalaţii pentru construcţii" în valoare iniţială de 187.000.000 ROL, amendată prin actul adiţional nr. x cu suma de 68.376.724 ROL, apoi prin actul adiţional nr. x, cu suma de 31.000.000 ROL. Cu un conţinut similar cu cel analizat anterior, este ataşat procesul-verbal de recepţie finală aferent celui de-al doilea contract.

La data de 15.08.2003, a fost încheiat contractul de execuţie lucrări nr. x/15.08.2003, în baza căruia, reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" a achiziţionat "lucrări de refacere la clădirea Vila pentru oaspeţi", în valoare de 4.366.738.605 ROL, sumă majorată prin două acte adiţionale.

Examinând conţinutul înscrisurilor şi, având în vedere prevederile art. 1182 C. civ., prima instanţă a constat că, deşi semnatarii actelor juridice sunt persoane juridice, niciuna dintre acestea nu şi-a înscris respectivele contracte într-un registru anume destinat al instituţiei/societăţii pentru dobândirea datei certe. Actele adiţionale care însoţesc contractele de antrepriză nr. x/07.07.1997 şi nr. y/07.07.1997 au beneficiat de acelaşi regim juridic, spre deosebire de actele adiţionale ale contractului de execuţie lucrări nr. x/15.08.2003, care poartă dată certă. Însă, actul subsecvent nu poate fi analizat decât prin prisma legalităţii şi temeiniciei actului juridic principal. În plus, procesele-verbale de recepţie, aferente contractelor de antrepriză din anul 1997, nu poartă nici măcar semnătura celor care şi-au asumat recepţionarea în bună regulă a lucrărilor contractate.

În consecinţă, tribunalul a concluzionat că înscrisurile de care se prevalează reclamanţii nu au forţa probantă cerută de legile în vigoare la momentul presupusei lor edictări şi nici o împrejurare nu poate justifica lipsa de conformitate a unor angajamente financiare asumate de o autoritate publică centrală.

Prin urmare, forma ad probationem cerută obligatoriu nu este îndeplinită şi, deşi este adevărat că nerespectarea acestei formalităţi nu atrage nevalabilitatea actului juridic, sancţiunea care intervine este imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.

Analizând, totuşi, conţinutul celor trei acte juridice de care se prevalează reclamanţii, tribunalul a reţinut că din cuprinsul acestora nu rezultă că lucrările contractate se identifică cu cheltuielile necesare şi utile efectuate pentru conservarea imobilului, astfel cum au fost indicate prin cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, prima instanţă a apreciat că din probele administrate în cauză nu se poate determina cu certitudine realitatea lucrărilor descrise în cuprinsul celor trei contracte de servicii, dacă acestea au vizat chiar imobilul notificat, şi nici caracterul necesar şi util al presupuselor costuri, spre a justifica stabilirea lor în sarcina pârâtei.

În ceea ce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a considerat că momentul la care s-a născut dreptul la acţiune al pârâtei este data de 05.06.2009, adică data pronunţării deciziei civile nr. 14A/05.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a care, fiind o hotărâre definitivă, este şi executorie. Prin această decizie, s-a statuat asupra lipsei de titlu valabil al reclamantului Ministerul Administraţiei şi Internelor asupra imobilului în litigiu, astfel încât, de la acest moment, se poate aprecia asupra unei eventuale lipse de folosinţă a bunului în patrimoniul celui căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate. Prin urmare, fiind stabilit termenul de început al prescripţiei, împlinirea sa se realizează la expirarea unei perioade de 3 ani, iar pentru pretenţiile pârâtei care se situează în afara acestui termen, excepţia prescripţiei este întemeiată şi admiterea ei face de prisos cercetarea fondului pretenţiilor.

Însă, întrucât dreptul pârâtei s-a născut la data de 05.06.2009, pretenţiile calculate conform raportului de expertiză omologat în cauză, de la această dată şi până la data de 19.10.2010, sunt actuale şi întemeiate.

Tribunalul a constatat întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, reţinând că fapta ilicită este probată prin însăşi acţiunea de folosire de către reclamanţi a imobilului notificat după pronunţarea deciziei civile nr. 14A/05.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a şi până la punerea în posesie a pârâtei, fără a deţine vreun titlu şi fără a plaţi un preţ pentru această folosinţă.

Prima instanţă a mai reţinut că folosirea imobilului nu a fost contestată de către reclamanţi, că din probatoriul administrat rezultă în mod cert prejudiciul suferit de către pârâtă şi că legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul creat este probată, având în vedere raporturile juridice existente şi dovedite între părţi.

Instanţa a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat de către expertul D. şi a obligat reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata sumei de 106841,29 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 05.06.2009-19.10.2010.

Tribunalul a arătat că nu va avea în vedere prevederile H.G. nr. 1886/2006 invocate de pârâtă, întrucât acest act normativ vizează cuantumul chiriilor stabilite în alte situaţii, respectiv cele reglementate de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, adică în cazul imobilelor restituite în natură foştilor proprietari cu obligaţia de a le menţine afectaţiunea pe o perioada determinată şi cu dreptul de a percepe o chirie. Or, pârâta nu se află în aceasta ipoteză.

Reclamanţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", precum şi pârâta S.C. A. S.R.L. au declarat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin decizia civilă nr. 396A/17.09.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile, a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea principală şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a despăgubirilor în sumă de 117.833 RON, a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri pentru lipsă de folosinţă a imobilului şi a respins în tot cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 127/26.01.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursurilor, a admis recursurile declarate de reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne şi de pârâta S.C. A. S.R.L împotriva deciziei nr. 396A/17.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 951A/31.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de părţi împotriva sentinţei civile nr. 992/17.05.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea principală şi a obligat pârâtă reclamantă la plata sumei de 767.055 RON, despăgubiri către reclamantul pârât Ministerul Afacerilor Interne, a obligat reclamantul pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata sumei de 1.715.137,55 RON către pârâta reclamantă reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 05.06.2009-19.10.2010 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile din cauză.

Prin decizia nr. 3584/16.10.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 628A/26.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de către apelanta-reclamantă Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", de către apelantul reclamant pârât Ministerul Afacerilor Interne şi de către apelanta pârâtă reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 992/17.05.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A schimbat în tot sentinţa apelată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne şi de reclamanta Academia de Politie "Alexandru Ioan Cuza" în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L. .

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne.

A admis în parte cererea reconvenţională.

A obligat pe pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L. să plătească reclamanţilor suma de 767.055 RON cu titlu de cheltuieli necesare şi utile, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

A obligat reclamantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne să plătească pârâtei-reclamante S.C. A. S.R.L. suma de 2.226.780,91 RON cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă pentru teren de 27.866,4 mp şi construcţie cu suprafaţa utilă de 438,37 mp, pentru perioada 05.06.2009-18.10.2010.

A respins în rest pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi din cererea reconvenţională, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a considerat că, în faza rejudecării apelurilor, faţă de prevederile art. 315 C. proc. civ., sunt obligatorii următoarele dezlegări şi îndrumări stabilite prin deciziile nr. 3584/16.10.2018 şi nr. 127/26.01.2016 pronunţate de Înalta Curte:

• pentru perioada 05.09.2002 - 05.06.2009, apelanta pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu poate face dovada existenţei calităţii de proprietar al imobilului, şi, astfel, a încălcării vreunui atribut al dreptului de proprietate, care ar îndreptăţi-o să obţină despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului. Or, condiţia premisă a aplicării art. 483, art. 485 şi art. 487 C. civ., invocate de către pârâta-reclamantă, este reprezentată de existenţa dreptului de proprietate. Pârâta-reclamantă nu a criticat, sub aspectul producerii unei situaţii mai grele în propria cale de atac şi nici sub aspectul încălcării vreunei reguli legate de ordinea soluţionării excepţiilor, respingerea de către instanţa de apel, pe fond, a capătului de cerere prin care se solicitau despăgubiri pentru perioada 05.03.2002 - 20.02.2009, în loc de menţinerea respingerii acestuia ca prescris, aşa cum hotărâse prima instanţă de fond;

• în rejudecare, urmează a se verifica dacă a existat într-adevăr un spor de valoare înregistrat în patrimoniul pârâtei-reclamante (în ipoteza în care se probează reparaţiile efectuate la imobilul restituit) şi dacă investiţia făcută de reclamantă se mai regăseşte incorporată, la data retrocedării, în respectiva clădire. În acest sens, urmează a se pune în discuţia părţilor şi a se stabili pe bază de probe, veridicitatea susţinerilor pârâtei care a învederat că ar fi preluat imobilul "complet devastat", fără uşi interioare, fără parchet, instalaţii termice şi instalaţii electrice şi fără instalaţii de gaze, aspecte care vor putea lămuri întrunirea condiţiilor lui "actio de în rem verso".

• în rejudecare, urmează a se lămuri modul de calcul, contradictoriu, din expertizele efectuate în cauză, şi care sunt reglementările aplicabile în vederea evaluării lipsei de folosinţă pentru perioada 5.06.2009-19.10.2010, pentru a se aprecia asupra posibilităţii utilizării metodei comparaţiei directe pe baza unor chirii rezultând din contracte de închiriere ce au ca obiect terenuri şi construcţii similare din aceeaşi zonă, închiriate în intervale apropiate celui stabilit prin obiectivul expertizei. În acelaşi context, instanţa urmează a aprecia dacă acordurile de voinţă sub forma contractelor de închiriere, încheiate în anul 2013 de S.C. A. S.R.L. cu un terţ, respectiv Fundaţia "E.", pot fi luate în calcul la stabilirea valorii lipsei de folosinţă prin metoda comparaţiei, luându-se în considerare că obiectul acestora îl reprezintă suprafeţe mult mai mici de teren decât cele în litigiu, precum şi faptul că este vorba de acte încheiate cu mult în afara termenului stabilit prin obiectivul expertizei.

Curtea a reţinut următoarele aspecte legate de comportamentul procesual al părţilor în materie probatorie, în etapa rejudecării apelurilor, ca fiind relevante în soluţionarea cauzei: apelantul reclamant Ministerul Administraţiei şi Internelor nu s-a prezentat la nici un termen în faţa instanţei de apel, nu a solicitat administrarea niciunui mijloc de probă, nu a formulat nici o cerere la dosarul cauzei; apelanta reclamantă Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" nu a solicitat administrarea de probe noi, nu s-a opus administrării probei cu înscrisuri solicitată de apelanta pârâtă, s-a opus probei cu interogatoriul reclamanţilor, a formulat obiecţiuni la ultima lucrare a expertului, în raport de elementul comparabil avut în vedere de expert; apelanta pârâtă a solicitat proba cu înscrisuri, cu interogatoriul reclamanţilor (la care ulterior a renunţat), completarea expertizei evaluatorii pentru lipsa de folosinţă.

Apelanţii reclamanţi nu au dorit administrarea de probe noi, în raport de îndrumările instanţei supreme din ultima decizie de casare, iar apelanta pârâtă a urmărit doar administrarea de probe în privinţa cererii sale reconvenţionale, respectiv pentru calcularea contravalorii lipsei de folosinţă, fără a solicita probe noi cu referire la pretenţiile reclamanţilor din cererea principală vizând cheltuielile necesare şi utile.

În consecinţă, curtea a procedat la rejudecarea apelurilor prin prisma probelor câştigate cauzei, a celor noi administrate, reţinând că obiectul cererilor probatorii, în etapa de faţă a rejudecării apelurilor, a vizat cererea reconvenţională a apelantei pârâte, respectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă.

Prin urmare, instanţa de apel a considerat că apelanta pârâtă a renunţat la nemulţumirile sale privind calculul cheltuielilor necesare şi utile pretinse de cei doi reclamanţi, nemulţumiri vizând, printre altele, o pretinsă confuzie între numărul imobilelor ce au făcut obiectul evaluării, şi invocate, de altfel, pentru prima oară, cu ocazia unor obiecţiuni la expertiza realizată în prima judecată a apelurilor, având ca obiectiv calculul acestor cheltuieli. De altfel, expertul a adus lămuriri acestei obiecţiuni în răspunsul său, arătând că lucrările de îmbunătăţiri efectuate în baza celor două contracte din anul 1997 au fost executate la un singur imobil şi nu la două imobile, imobilul respectiv având două funcţii (destinaţii) în două perioade diferite, astfel: cazarmă pentru militari în termen şi cazare pentru studenţii grăniceri (de aici posibila confuzie în sensul că ar fi vorba de două imobile). Aşadar, chiar dacă acest aspect litigios al cauzei a fost reluat de pârâtă pe calea celor două cereri de recurs ale sale, susţinând că ar fi fost obligată la plata contravalorii unor lucrări efectuate la un imobil ce nu i-a fost restituit şi că instanţele de apel anterioare nu au lămurit complet situaţia de fapt, în prezenta etapă a rejudecării apelurilor, apelanta-pârâtă nu a mai formulat nici o critică sau cerere de probe cu privire la acest aspect. Prin urmare, în raport de probele deja câştigate cauzei, având în vedere singura probă administrată sub aspectul calculului cheltuielilor necesare şi utile pretinse de cei doi reclamanţi (în prima rejudecare fiind efectuată expertiza pentru lipsa de folosinţă), apare ca fiind lămurit acest aspect al cauzei ridicat de către apelanta pârâtă cu privire la imobilul care a suferit lucrări, generând astfel cheltuieli necesare şi utile.

Nici apelanţii reclamanţi nu au mai solicitat o altă expertiză cu privire la cheltuielile necesare şi utile pretinse, nici în prima rejudecare, nici în prezenta etapă, fiind de acord cu ultimul răspuns la obiecţiuni la expertiza având acest obiectiv administrată în apelul din dosarul nr. x/2011, astfel încât concluziile acestei expertize şi răspunsul la obiecţiuni vor fi avute în vedere şi în prezenta etapă de rejudecare a apelurilor, fiind singura probă de specialitate administrată pentru calculul cheltuielilor necesare şi utile. Valoarea pretinsă de apelanţii reclamanţi cu titlu de cheltuieli necesare şi utile, respectiv suma de 1.754.289,31 RON, reprezintă valoarea însumată, denominată, a celor trei contracte cu actele adiţionale aferente. Or, cheltuielile necesare şi utile nu se identifică cu valoarea adunată a celor trei contracte menţionate de reclamanţi, tocmai pentru că expertul a avut în vedere doar acele lucrări care se încadrează în categoria de cheltuieli necesare şi utile. Oricum, apelanţii reclamanţi nu au mai solicitat alte probe cu privire la pretenţiile lor din cererea principală, în prima rejudecare a apelurilor şi nici în prezenta rejudecare, astfel că a fost avută în vedere, ca probă câştigată cauzei, această lucrare din prima judecată a apelurilor. Nici apelanta pârâtă nu a solicitat contraprobă cu referire la pretenţiile din cererea principală, deşi a contestat preluarea imobilului într-un stadiu încorporând toate aceste lucrări ce au făcut obiectul celor trei contracte de antrepriză.

Curtea a reţinut că au generat cheltuieli necesare şi utile toate lucrările executate la imobilul în litigiu în baza celor trei contracte de antrepriză menţionate de reclamanţi, acestea fiind lucrări de reparaţii la construcţii, reparaţii capitale, reparaţii la instalaţii pentru construcţii, lucrări de refacere construcţie (denumită vilă pentru oaspeţi la momentul deţinerii de către reclamaţi şi realizării lucrărilor).

Deoarece cu privire la contractul de execuţie lucrări refacere clădire nr. 16358/18.08.2003, cu cele două acte adiţionale ale sale, în prima judecată a apelurilor, instanţa şi-a însuşit concluziile expertului în sensul că acele lucrări au avut caracter voluptoriu, iar în prima rejudecare a apelurilor au fost apreciate ca fiind necesare şi utile, pârâta reclamantă contestându-le constant ca având acest caracter, iar instanţa supremă a stabilit necesitatea unei dezlegări din partea instanţei cu privire la caracterul acestor lucrări, curtea de apel a arătat că, în aprecierea sa, şi acele lucrări executate în baza contractului de execuţie lucrări refacere clădire nr. 16358/18.08.2003, cu cele două acte adiţionale ale sale, au avut caracter necesar şi util. Pentru a fi considerate lucrări voluptorii, este necesar a fi vorba despre lucrări făcute pentru luxul, plăcerea, confortul proprietarului, or observând chiar cuprinsul expertizei având acest obiectiv, rezultă că, începând cu anul 2003, lucrările executate au vizat, cu titlu de exemplu: instalaţii încălzire interioară, ofertă tâmplărie, ofertă pereţi, instalaţii electrice, instalaţii sanitare interioare, racord canalizare, etc. Aceste lucrări nu pot fi considerate de lux, estetice, căci au legătură cu funcţionarea şi întreţinerea imobilului, chiar dacă la un standard peste cel de conservare obişnuită, aşadar chiar dacă unele nu erau necesare. Însă au a fi restituite şi cheltuielile utile, care au adus o creştere a utilităţii economice a bunului. Pentru aceste raţiuni, şi lucrările efectuate în baza acestui contract au generat cheltuieli utile care au a fi restituite de pârâta devenită ulterior proprietara imobilului. Mai mult, este plauzibil şi rezonabil a accepta că reclamanţii au efectuat acele lucrări necesare şi utile în raport de destinaţia pe care ei au dat-o imobilului în discuţie. Însă, doar pentru că acele lucrări de după anul 2003 au vizat refacerea imobilului cu destinaţie de vilă oaspeţi, nu face ca acele lucrări să fie automat apreciate voluptorii. Atâta timp cât prin aceste lucrări s-a sporit utilitatea economică a bunului, revine proprietarului obligaţia de a restitui şi aceste cheltuieli utile efectuate de deţinătorul anterior al bunului.

Prin urmare, curtea de apel a reţinut caracterul fondat al apelurilor formulate de apelanţii reclamanţi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" şi a schimbat sentinţa apelată în sensul admiterii cererii lor de chemare în judecată împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L.

Cât priveşte cuantumul cheltuielilor necesare şi utile ce urmează a fi suportat de către pârâta S.C. A. S.R.L, instanţa de apel a reţinut că acesta va fi cel rezultat din singura expertiză efectuată în cauză cu acest obiectiv, respectiv expertiza întocmită de expertul F., în prima judecată a apelurilor. Valoarea acestor cheltuieli necesare şi utile este de 117.833 RON, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, faţă de dispoziţiile art. 1082 şi art. 1088 din C. civ. din 1864.

Cu privire la apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L., curtea de apel a reţinut în prealabil că, potrivit dezlegării date de Înalta Curte prin prima decizie de casare, nr. 127/26.01.2016, pârâta reclamantă poate pretinde, pe seama reclamantului pârât, Ministerul Administraţiei şi Internelor, contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului teren şi construcţie numai pentru perioada 05.06.2009-19.10.2010, căci pentru perioada 05.09.2002 - 05.06.2009, apelanta pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L nu poate face dovada existenţei calităţii de proprietar al imobilului care ar îndreptăţi-o să obţină despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului.

Un alt aspect litigios cu referire la cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L a fost cel privind incidenţa sau nu în cauză, în privinţa modului de calcul al acestei contravalori a lipsei de folosinţă, a prevederilor H.G. nr. 1886/2006 modificată prin H.G. nr. 343/2007. Curtea de apel a reţinut că acest act normativ, ulterior abrogat prin Legea nr. 65/31.03.2015, nu este şi nu a fost incident litigiului de faţă. H.G. nr. 1886/2006 a avut ca obiect de reglementare stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ale art. 1 alin. (10) din O.U.G. nr. 94/2000 şi ale art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/1999. Actul de bază a suferit modificări prin H.G. nr. 343/2007, ulterior, ambele hotărâri de guvern, fiind abrogate prin Legea nr. 65/31.03.2015.

Având în vedere obiectul de reglementare al H.G. nr. 1886/2006, şi anume stabilirea cuantumului chiriilor aferente unor imobile având destinaţii speciale, restituite către proprietari, curtea de apel a apreciat că incidenţa H.G. nr 1886/2006 modificată prin H.G. nr. 343/2007 este exclusă în cauză, pentru perioada 05.06.2009 - 19.10.2010.

Curtea de apel a mai reţinut că prescripţia opusă de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne cu privire la cererea reconvenţională a pârâtei reclamante S.C. A. S.R.L nu este întemeiată. Potrivit deciziei de casare nr. 127/26.01.2016 a Înaltei Curţi, pentru perioada 05.09.2002 - 05.06.2009, apelanta pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L nu poate face dovada existenţei calităţii de proprietar al imobilului care ar îndreptăţi-o să obţină despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. Or, dacă pentru perioada 05.09.2002-05.06.2009 pârâta reclamantă nu justifică calitatea de proprietar al imobilului, teren şi construcţie, în litigiu, atunci nici prescripţia invocată de reclamantul pârât Ministerul Afacerilor Interne nu poate fi ataşată acestui drept, pentru perioada respectivă. Cu alte cuvinte, atâta timp cât dreptul nu există, atunci nici prescripţia, care sancţionează atitudinea de pasivitate a titularului dreptului, nu poate fi pusă în discuţie. Iar, pornind din data de 05.06.2009, exercitarea dreptului de a pretinde despăgubirile pentru prejudiciul afirmat a fost realizată cu respectarea prescripţiei generale de 3 ani (acţiunea introdusă la data de 14.02.2011). În consecinţă, instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată.

Cât priveşte fondul cererii reconvenţionale, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., art. 483, art. 485 C. civ., instanţa de apel a reţinut că despăgubirile solicitate de către pârâta reclamantă S.C. A. S.R.L sunt aferente încălcării unui drept de proprietate imobiliară, ce îmbracă forma faptei ilicite, temeiul acţiunii regăsindu-se în răspunderea civilă delictuală.

Sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne constă în nepredarea către pârâtă, începând cu data de 05.09.2009 şi până la data de 19.10.2010, a imobilului devenit proprietatea pârâtei reclamante S.C. A. S.R.L, fără vreo justificare legitimă; prejudiciul constă în lipsirea pârâtei reclamante de exerciţiul dreptului de folosinţă al imobilului; legătura de cauzalitate este dată de omisiunea reclamantului pârât Ministerul Afacerilor Interne de a preda imobilul după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a tranşat dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea pârâtei reclamante (la 05.09.2009) şi de a-l păstra până la 19.10.2010; vinovăţia rezultă din faptul că, deşi reclamantul pârât Ministerul Afacerilor Interne a avut cunoştinţă de hotărârea judecătorească definitivă care a consfinţit dreptul pârâtei reclamante, fiind parte în proces, nu a procedat, de îndată, la predarea imobilului către pârâta reclamantă, la momentul rămânerii definitive a respectivei hotărâri - 05.09.2009 -, ceea ce exclude atât deţinerea cu bună-credinţă de către reclamantul Ministerul Afacerilor Interne a imobilului în litigiu, cât şi exonerarea sa de plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului către pârâta reclamantă.

În ceea ce priveşte evaluarea acestor despăgubiri, este incident criteriul chiriilor practicate pentru imobile similare, raportarea la chiriile stabilite prin H.G. nr. 1886/2006 nefiind incidentă speţei.

În raport de acest criteriu, expertul G. a realizat ultima completare la raportul de expertiză având ca obiectiv calcularea contravalorii lipsei de folosinţă. Cât priveşte nemulţumirea apelantei reclamante Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" cu privire la depunerea la dosarul cauzei a unui contract de închiriere pentru o suprafaţă de teren mai mică decât cea de evaluat în cauză, contract încheiat ulterior perioadei de referinţă, curtea de apel a reţinut că această parte nu are calitate procesuală pasivă pe cererea reconvenţională, fiind chemat în judecată de către pârâta reclamantă exclusiv reclamantul pârât Ministerul Afacerilor Interne. Or, acesta din urmă, apelant reclamant în procesul pendinte, nu a formulat în cauză, în etapa de faţă a rejudecării apelurilor, nici o poziţie procesuală, nici o obiecţie la lucrările expertului. Pe de altă parte, încă de la prima judecată în apel, urmată de două faze de judecată în recurs şi de o rejudecare a apelurilor înainte de prezenta etapă, s-a solicitat părţilor depunerea la dosarul cauzei a unor contracte de închiriere pentru imobile similare din zonă, din perioada de referinţă. Apelanta pârâtă reclamantă a fost singura care a depus la dosar astfel de înscrisuri, cele pe care le-a putut procura. Nici de la administraţia financiară sau cartea funciară nu s-au obţinut alte relaţii. În plus, la ultima sa lucrare, expertul a avut în vedere evoluţia chiriilor de piaţă, în funcţie de datele comunicate de INS, la solicitarea instanţei. Contractul de închiriere depus la dosar de către pârâta reclamantă priveşte un teren din aceeaşi zonă, chiar dacă pentru o suprafaţa mai mică, chiar în afara perioadei de referinţă (2013). Or, elementele de comparaţie (alte contracte de închiriere) nu trebuie să fie identice cu imobilul în privinţa căruia se pune în litigiu chestiunea evaluării lipsei de folosinţă. Nu în ultimul rând, curtea a avut în vedere faptul că este vorba despre perioada 2009-2010, perioadă în care piaţa chiriilor pentru terenuri din zona şoselei Bucureşti-Ploieşti, km. 11-12, colţ cu Padina, pentru suprafeţe mari de teren (peste 10.000 mp) nu era aşa dezvoltată ca în prezent. Dovadă stau şi menţiunile expertului G. care a cercetat ofertele de chirii pentru zona respectivă, în perioada de referinţă, încă de la prima lucrare efectuată de acesta în prezentul litigiu.

În consecinţă, curtea de apel a omologat ultima completare a expertizei întocmită de expertul G. pentru calculul contravalorii lipsei de folosinţă.

Instanţa de apel a mai reţinut următoarele: prin cererea de apel, apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L a precizat expres că este de acord cu evaluarea realizată în faţa tribunalului, prin expertiza administrată de prima instanţă, cu privire la construcţie şi parte din teren - 2726 mp, criticând prin apelul său neevaluarea diferenţei de teren de 25.140,40 mp (27.866,4 mp - 2726 mp). Aşadar, criticile apelantei pârâte reclamante au fost limitate la neacordarea contravalorii lipsei de folosinţă şi pentru restul de teren liber, în suprafaţă de 25.140,40 mp, astfel că, date fiind limitele cererii de apel, curtea de apel a raportat valorile din ultima completare a expertizei, omologată, la suprafaţa de 25.140,40 mp. Aşadar, a avut în vedere perioada 05.06.2009-19.10.2010, calculând lipsa de folosinţă prin raportare la chiria stabilită de expert, în anul 2009 (1,336 euro/mp), iar în anul 2010 (1,334 euro/mp), rezultând pentru întreaga perioadă un total de 854.574,19 RON (2009) + 1.265.365,43 RON (2010) = 2.119.939,62 RON. La această sumă totală, se adaugă valoarea stabilită în primă instanţă, pentru construcţie şi partea de teren, de 106.841,29 RON, rezultând totalul de 2.226.780,91 RON.

Prin urmare, reţinând nelegalitatea şi netemeinicia parţială a soluţiei tribunalului dată în privinţa cererii reconvenţionale, instanţa de apel a găsit fondat apelul apelantei pârâte reclamante, în limitele anterior expuse, şi, schimbând sentinţa apelată, a obligat reclamantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne să plătească pârâtei reclamante S.C. A. S.R.L suma de 2.226.780,91 RON cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă pentru teren de 27.866,4 mp şi construcţie cu suprafaţa utilă de 438,37 mp, pentru perioada 05.06.2009-18.10.2010.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat şi motivat recurs toate părţile în litigiu.

I. Recurentul Ministerul Afacerilor Interne formulează următoarele critici, pe care le întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:

Cu ocazia soluţionării recursului, în ceea ce priveşte despăgubirile aferente contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, pentru perioada 05.06.2009 - 19.10.2010, solicitate de S.C. A. S.R.L prin cererea reconvenţională, Înalta Curte a stabilit în mod irevocabil aplicabilitatea dispoziţiilor H.G. nr. 343/2007. Această dezlegare era obligatorie pentru instanţa de trimitere, iar nesocotirea ei atrage casarea hotărârii.

Or, contrar celor statuate în decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că dispoziţiile H.G. nr. 1886/2006, aşa cum au fost modificate prin dispoziţiile H.G. nr. 343/2007, nu sunt aplicabile în cauză şi a apreciat drept valabil criteriu de evaluare reprezentat de "nivelul chiriilor de piaţă pentru imobile similare celui aflat în litigiu".

În acest fel, Curtea de Apel Bucureşti a ignorat principiul specialia generalibus derogant şi a înlăturat, în mod nelegal, un act normativ care instituie norme speciale în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor ce fac obiectul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Imobilul restituit în anul 2009 în baza Legii nr. 10/2001 a avut o destinaţie specială, de interes public, chiriile practicate pentru un astfel de imobil fiind cele prevăzute de H.G. nr. 343/2007, act normativ care, în funcţie de afectaţiunea imobilului şi de rangul localităţii în care se află imobilul, stabileşte valoarea chiriei în RON, pe metru pătrat, pe suprafaţa construită desfăşurată şi pe suprafaţa de teren aferentă.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti s-a raportat eronat la valoarea chiriilor pe piaţa liberă în anul 2009 - de 1,336 euro/mp - şi în anul 2010 - de 1,334 euro/mp - iar nu la valoarea chiriilor stabilite pentru imobilele cu afectaţiune specială, ignorând faptul că imobilul pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă era în administrarea unor instituţii publice de interes general şi, deşi era situat în incinta Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", în fapt era destinat funcţionării unei alte instituţii publice - Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor - din subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române.

În temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de trimitere, cu ocazia rejudecării, era datoare să analizeze şi celelalte motive invocate în cererile de apel, chiar dacă nu au mai fost reiterate în noul ciclu procesual. Încălcarea acestor dispoziţii legale atrage casarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Însă, contrar obligaţiei instituite prin dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., instanţă de apel, în rejudecare, nu a analizat în mod real situaţia de fapt referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, eludând criticile/obiecţiunile formulate de Ministerul Afacerilor Interne şi de Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" cu privire la cererea reconvenţională şi cu privire la expertiza administrată.

Astfel, curtea de apel a ignorat faptul că pârâta S.C. A. S.R.L. nu a dovedit legătura de cauzalitate între prejudiciul solicitat şi fapta pretins ilicită a Ministerului Afacerilor Interne.

În acest sens, S.C. A. S.R.L nu a făcut dovada că, după pronunţarea deciziei nr. 14A/05.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, de restituire a imobilului, şi care era o decizie executorie de drept, ar fi întreprins vreun demers pentru a intra în posesia terenului şi ar fi întâmpinat opoziţia reclamanţilor Ministerul Afacerilor Interne şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza Bucureşti".

De asemenea, la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi de către pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L în sensul că în perioada cuprinsă între 05.06.2009-18.10.2010 ar fi avut posibilitatea de a închiria restul de teren liber şi că acest fapt nu s-a putut concretiza din vina reclamanţilor, situaţie în care instanţa de trimitere avea obligaţia de a dispune suplimentarea probatoriului pentru a lămuri cauza şi sub aceste aspecte.

Recurentul indică adresa Ministerului Afacerilor Interne nr. 170027/PD/17.11.2016, adresa Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" nr. 5528/10.11.2016, înregistrată la Ministerul Afacerilor Interne cu nr. 170027/11.11.2016 şi adresa nr. x/08.06.2017 a Ministerului Afacerilor Interne, şi arată că obiecţiunile (însuşite de Ministerul Afacerilor Interne şi transmise instanţei de apel cu adrese) au fost formulate de către Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", în virtutea calităţii de administrator direct al imobilului şi de unitate contractantă a cheltuielilor efectuate, precum şi de deţinătoare a documentelor justificative, în raport de care se puteau formula apărări, obiecţiuni şi emite pretenţii.

Faptul că cererea reconvenţională nu a fost formulată şi în contradictoriu cu Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", ci numai cu reclamantul Ministerul Afacerilor Interne este justificată de faptul că la data formulării acesteia, Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" încă nu dobândise calitate procesuală activă (instanţa nepronunţându-se încă asupra acestui aspect).

Acest fapt nu poate împiedica reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" să formuleze apărări şi obiecţiuni la cererea reconvenţională, obiecţiuni care de altfel au fost însuşite de către reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, transmise la dosarul cauzei şi susţinute oral în faţa instanţei de apel, în rejudecare, prin consilier juridic delegat, cu delegaţii de reprezentare a Ministerului Afacerilor Interne.

Atât timp cât Ministerul Afacerilor Interne şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" au fost reprezentate prin acelaşi consilier juridic, cu delegaţie de reprezentare pentru fiecare instituţie în parte, sunt nereale susţinerile Curţii de Apel Bucureşti în sensul că apelantul reclamant Ministerul Afacerilor Interne nu s-a prezentat la niciun termen în faţa curţii, nu a formulat nici o cerere la dosarul cauzei, în rejudecarea apelurilor, nu a formulat nici o poziţie procesuală şi nici o obiecţie la lucrările expertului.

Astfel, obiecţiunile cu privire la faptul că S.C. A. S.R.L a depus la dosarul cauzei un contract de închiriere pentru o suprafaţă de teren mai mică decât cea evaluată în cauză, încheiat ulterior perioadei de referinţă, au fost înlăturate în mod eronat de către Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare, pe motiv că acestea au fost susţinute doar de Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", care nu are calitate procesuală pasivă pe cererea reconvenţională.

Mai mult, astfel de obiecţiuni nu au fost susţinute numai oral de către Ministerul Afacerilor Interne, prin consilier cu delegaţie la dosar, în faţa instanţei de apel, în rejudecare, ci au fost formulate şi în scris faţa instanţei de apel prin adresele mai sus menţionate, fapt ignorat cu desăvârşire de către Curtea de Apel Bucureşti.

Respingând aceste obiecţiuni, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat, din nou dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., în virtutea cărora avea obligaţia să analizeze şi celelalte motive invocate în cererile de apel, chiar dacă nu ar mai fi fost reiterate în noul ciclu procesual.

Recurentul arată că apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L a depus un contract de închiriere din anul 2013, pentru o perioadă din afara termenului avut în vedere la obiectivul expertizei şi încheiat pentru o suprafaţă mult mai mică, astfel încât elemente esenţiale ale acestui contract nu sunt similare cu elementele avute în vedere în aprecierea cuantumului despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, iar instanţa de apel avea obligaţia de a nu-l folosi în fundamentarea raţionamentului juridic avut în vedere la stabilirea despăgubirilor pentru lipsă de folosinţă.

Instanţa de apel şi-a întemeiat decizia pe faptul că reclamanţii pârâţi nu au mai solicitat o nouă expertiză în cauză pentru stabilirea cheltuielilor necesare şi utile. Or, Ministerul Afacerilor Interne şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" şi-au dovedit pretenţiile prin contractele şi devizele de lucrări depuse la dosarului cauzei care atestau atât realizarea în fapt a lucrărilor, cât si valoarea acestora.

În mod greşit, în contra rolului său activ şi a celor trasate de Înalta Curte prin decizia nr. 3584/16.10.2018, instanţa de apel şi-a argumentat hotărârea numai pe expertiza administrată în cauză, în ciuda faptului că instanţa de recurs a constatat că expertizele administrate în cauză au fost efectuate pe bază scriptică şi a faptului că, la dosarul cauzei, au fost depuse înscrisuri care atestă realitatea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de Ministerul Afacerilor Interne la imobilul în discuţie.

În esenţă, este vorba despre trei contracte de lucrări (cu modificări şi completări asumate de părţile contractante şi consemnate în acte adiţionale corespunzătoare), fiecare cu situaţii de lucrări, proiect tehnic, autorizaţie de construcţie elaborate de persoane calificate şi specializate potrivit normelor legale în vigoare la acel moment. Lucrările desfăşurate în baza acestor contracte se regăsesc în procese-verbale de recepţie întocmite potrivit prevederilor legale incidente Ia acel moment, înscrisuri asumate de ambele părţi.

Astfel, în mod corect curtea reţine că lucrările executate în baza contractelor nr. x/07.07.1997 şi nr. y/07.07.1997 au fost executate la imobilul retrocedat apelantei pârâte-reclamante S.C. A. S.R., însă, în mod eronat constată că totalul cheltuielilor necesare şi utile, pretinse prin cererea principală, nu are cum să reprezinte valoarea însumată a celor trei contracte din anii 1997 şi 2003, făcând astfel o greşită aplicare a legii.

Aşadar, cu toate că înscrisurile depuse au forţă probantă în conformitate cu prevederile art. 1182 C. civ., având dată certă de înregistrare în evidenţele contabile, cel puţin în cazul cheltuielilor efectuate în baza contractului nr. x/15.08.2003 şi a actelor adiţionale aferente (nr. 16537/18.09.2003 şi nr. 16654/16.03.2004), apreciate de asemenea de către Curtea de Apel Bucureşti ca fiind cheltuieli necesare şi utile, nu rezultă că şi aceste cheltuieli au fost luate în considerare în totalitate de către Curtea de Apel Bucureşti la stabilirea valorii totale de 767.055 RON.

Lucrările executate în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x/15.08.2003 au fost lucrări de refacere (reparaţii capitale), acestea fiind necesare şi utile, în această clădire desfăşurându-şi activitatea Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor, înfiinţat în conformitate cu prevederile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.

Executarea lucrărilor din cuprinsul actelor este constatată prin procesul-verbal de recepţie finală nr. x/22.09.1998, iar a celor efectuate în baza contractului nr. x/18-08.2003, este constatată prin procesul-verbal de recepţie finală nr. xS/04.07.2005, astfel încât nu poate fi tăgăduită realitatea, certitudinea şi caracterul cheltuielilor asociate acestor lucrări a căror restituire este solicitată de către Ministerul Afacerilor Interne şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza".

II. Recurenta-reclamantă Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" şi-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici:

a. În legătură cu soluţia adoptată de instanţa de apel sub aspectul pretenţiilor formulate pe calea cererii principale, recurenta formulează următoarele critici:

În prezenta cauză sunt îndeplinite toate condiţiile impuse de lege pentru a se reţine incidenţa îmbogăţirii fără justă cauză a S.C. A. S.R.L., iar la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri care atestă cheltuielile necesare şi utile efectuate de Ministerul Afacerilor Interne la imobilul în discuţie.

Recurenta face trimitere la expertiza efectuată de ing. H., indică contractul nr. x/07.07.1997, actul adiţional nr. x/30.08.1997, contractul nr. x/07.07.1997, actul adiţional nr. x/30.08.1997, actul adiţional nr. x/28.10.1997, contractul nr. x/15.08.2003, actul adiţional nr. x/18.09.2003 şi actul adiţional nr. x/16.03.2004, redă în parte conţinutul acestora şi arată că înscrisurile menţionate satisfac toate cerinţele probatorii în privinţa efectuării de cheltuieli necesare şi utile, în cuantum total de 1.754.289,31 RON, care au fost efectuate la imobilul restituit pârâtei-reclamante.

Prin decizia de casare, instanţa de recurs a dispus ca, în rejudecare, să se verifice, pe baza probelor ce vor fi administrate, dacă a existat un spor de valoare înregistrat în patrimoniul pârâtei reclamante. Or, ignorând rolul activ al judecătorului, curtea de apel îşi întemeiază decizia pe faptul că apelanţii-reclamanţi nu au mai solicitat o nouă expertiză pentru stabilirea cheltuielilor necesare si utile.

Mai mult, curtea de apel reţine în mod greşit faptul că apelantul reclamant pârât Ministerul Afacerilor Interne nu s-a prezentat la niciun termen de judecată în faţa curţii şi nu a solicitat administrarea niciunui mijloc de probă, atâta timp cât din înscrisurile depuse la dosar rezultă că atât Ministerul Afacerilor Interne, cât şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" au fost reprezentate prin acelaşi consilier juridic, cu delegaţie la dosarul cauzei, concluziile puse fiind aceleaşi pentru ambele instituţii.

Totodată, hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală întrucât în dispozitivul deciziei, instanţa de apel a prevăzut ca actualizarea sumei datorate cu titlu de cheltuieli necesare şi utile să se realizeze conform indicelui inflaţiei până la plata efectivă, fără a indica şi data de la care se va face această actualizare.

b. Cu privire la soluţia pronunţată sub aspectul cererii reconvenţionale, recurenta critică decizia recurată în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:

În considerente deciziei, instanţa reţine că obiecţiunile formulate în scris de Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" cu privire la completarea raportului la expertiză au fost respinse deoarece Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, deşi, în cadrul şedinţei de judecată s-a precizat că acestea se resping deoarece ar constitui, în fapt, apărări de fond care vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Astfel, arată recurenta, este incident motivul de recurs de prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, atât Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", cât şi Ministerul Afacerilor Interne au fost reprezentate în faţa instanţei de apel prin acelaşi consilier juridic, concluziile fiind aceleaşi pentru ambele instituţii,

Recurenta reia obiecţiunile formulate la completarea raportului de expertiză şi arată că acesta nu poate fi însuşit de instanţa de judecată deoarece acordurile de voinţă sub forma contractelor de închiriere din anul 2013, prezentate de S.C. A. S.R.L., încheiate cu E., au ca obiect suprafeţe mult mai mici de teren şi sunt încheiate în afara termenului stabilit prin obiectivele expertizei. Mai mult, aceste contracte sunt încheiate după data înregistrării prezentului litigiu şi există o discrepanţă majoră între suma iniţială stabilită de aceeaşi expert ca reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi suma rezultată după completarea raportului de expertiză.

În plus, instanţa de apel nu a respectat, prin soluţia dată, obiectivele trasate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru rejudecarea cauzei.

III. Recurenta S.C. A. S.R.L susţine nelegalitatea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

1. Motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

a. Instanţa de apel a încălcat dezlegările stabilite cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3584/16.10.2018, nesocotind astfel dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a reţinut, cu putere de lucru judecat, că recurentei nu îi pot fi imputate lucrările prevăzute scriptic în contractele nr. x/07.07.1997 şi nr. y/07.07.1997 şi nu poate fi omologată expertiza realizată scriptic pe baza acestor contracte de expertul H., întrucât respectivele contracte vizează două imobile distincte.

Înalta Curte a reţinut şi faptul ca reclamanţii nu au dovedit care dintre imobile ar fi cel restituit recurentei şi dacă este vreunul dintre cele la care se referă contractele nr. x/07.07.1997 şi nr. y/07.07.1997.

Contrar celor reţinute prin decizia de casare, curtea de apel a omologat raportul de expertiză realizat de expert H. în primul ciclu procesual şi a obligat-o pe recurentă să achite reclamanţilor lucrări făcute în două imobile diferite.

Decizia recurată este lipsită de temei legal şi în privinţa prezumţiei că recurenta ar fi renunţat la apărările constante din dosar privind netemeinicia pretenţiilor reclamanţilor şi ar fi achiesat la acţiunea principală.

Astfel, recurenta nu a formulat nicio declaraţie expresă în acest sens. Mai mult, în concluziile formulate în fata curţii de apel, precum şi în concluziile scrise, recurenta a susţinut în mod expres faptul că acţiunea principală este nefondată, că pretenţiile vizează lucrări executate în anul 1997 în două imobile diferite şi nici măcar cu privire la unul dintre acestea nu se face dovada că s-ar identifica cu imobilul restituit pârâtei.

În temeiul art. 1169 C. civ., sarcina probei revine reclamantului, însă Ministerul Afacerilor Interne nu a dovedit că a realizat lucrări în imobilul recurentei în anul 1997 şi nici în anul 2003, aşa cum pretinde, după cum nu a dovedit nici sporul de valoare solicitat.

b. Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit, cu privire la acţiunea principală, necesitatea dovedirii sporului de valoare pretins de Ministerul Afacerilor Interne a fi adus imobilului, admiterea acţiunii principale depinzând de această dovadă, aflată în sarcina reclamantului, potrivii art. 1169 C. civ.

Or, Ministerul Afacerilor Interne nu a dorit să administreze nicio probă în acest sens în rejudecare, nu a dovedit că a executat lucrări în anul 1997 în imobilul recurentei, după cum nu a dovedit nici faptul că lucrările pe care pretinde că le-a făcut în imobil în anii 2003 şi 2004, în baza contractelor nr. x/19.09.2003 şi nr. y/16.03.2004, s-ar fi regăsit în imobil la data predării şi i-ar fi sporit valoarea.

Curtea de apel nu a analizat apărările formulate de pârâtă, încălcând dispoziţiile art. 251 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, apelanta-pârâtă a arătat că lucrările pretinse sunt prohibite de lege, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel încât caracterul necesar şi util este exclus, că lucrările pretinse nu s-au regăsit în imobil, că sumele de bani cheltuite nu se regăsesc în lucrări efective realizate în imobil şi, în niciun caz, în lucrări care să fi profitat recurentei

2. Motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Instanţa de apel reţine că, în ciclul procesual anterior, recurenta a fost obligată să achite lucrări care vizau două imobile, evaluate conform expertizei H. şi că decizia din primul ciclu procesual a fost casată, dar, în acelaşi timp, pronunţă o soluţie identică cu cea casată.

Chiar din înscrisurile depuse de Ministerul Afacerilor Interne în apel, rezultă că niciunul din imobilele la care se referă contractele nr. x/07.07.1997 şi nr. y/07.07.1997 nu se identifică cu cel restituit recurentei, Ministerul Afacerilor Interne arătând prin adresa nr. x/05.03.2015 că imobilul în litigiu nu a fost niciodată destinat cazării militarilor în termen sau studenţilor grăniceri.

Instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost predat fără instalaţii, fără utilităţi, fără uşi, dar a obligat recurenta şi la plata acestor lucrări; reţine că Ministerul Afacerilor Interne nu şi-a dovedit pretenţiile, dar le admite ca atare; reţine că Înalta Curte a stabilit că expertiza H. nu poate fi omologată şi valorificată în cauză, dar o preia ca atare; reţine că nu există nicio probă care să ateste că lucrările din contractele din anii 2003 şi 2004 s-ar regăsi în imobil, însă admite acţiunea.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L.. a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" în promovarea recursului, precum şi excepţia nulităţii recursului formulat de aceeaşi reclamantă.

Faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate aceste excepţii, Înalta Curte constată că ele sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

1. Reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" justifică un interes în promovarea recursului de faţă.

În cazul căilor de atac, verificarea interesului, condiţie de exercitare a acţiunii civile, se face prin raportare la soluţia cuprinsă în hotărârea ce constituie obiectul căii de atac promovate. Înţeleasă ca folos practic urmărit prin promovarea unei acţiuni, condiţia interesului va fi considerată ca fiind îndeplinită în exercitarea unei căi de atac, atunci când dezlegarea dată prin hotărârea judecătorească este defavorabilă titularului căii de atac.

În cauză, este adevărat că, urmare a admiterii apelurilor declarate de toate părţile în litigiu, curtea de apel, prin decizia recurată, a schimbat în tot sentinţa apelată şi, admiţând în parte cererea reconvenţională, a stabilit obligaţii numai în sarcina reclamantului-pârât Ministerul Afacerilor Interne, nu şi în sarcina reclamantei Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza". Însă, în acelaşi timp, prin schimbarea soluţiei primei instanţe, cererea principală formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne şi de reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" a fost admisă numai în parte.

Prin urmare, dată fiind această soluţie, recurenta-reclamantă Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" chiar dacă nu are interes să promoveze recurs în ceea ce priveşte dezlegarea pe care decizia instanţei de apel o cuprinde în privinţa cererii reconvenţionale (pentru nu sunt stabilite obligaţii în sarcina sa), justifică interes în promovarea recursului cu privire la dezlegările date de instanţa de apel sub aspectul cererii principale (pentru că este titulara acestei cereri, alături de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, iar pretenţiile lor au fost admise numai în parte).

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va analiza numai acele critici cuprinse în recursul declarat de reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" care sunt subsumate soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la cererea principală, nu şi pe acelea care vizează dezlegările date în judecarea cererii reconvenţionale.

2. Recursul declarat de reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" nu poate fi constatat nul în baza art. 306 raportat la art. 304 C. proc. civ., deoarece, prin aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., o parte dintre criticile formulate de această parte pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în limita criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

I. Recursul declarat de reclamantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne

Cerea de recurs formulată de reclamantului-pârât Ministerul Afacerilor Interne este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

a. Înalta Curte constată că prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt indicate numai formal prin cererea de recurs, niciuna dintre criticile formulate, astfel cum au fost dezvoltate, neputând fi încadrate în acest caz de modificare a hotărârii.

Astfel, recurentul nu a argumentat în ce ar consta contradictorialitatea considerentelor pe care instanţa de apel şi-a fundamentat decizia şi nici nu a arătat care sunt motivele din cuprinsul hotărârii instanţei de apel străine de natura pricinii. În această situaţie, Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece simpla indicare a unui caz de recurs, fără ca cererea de recurs să cuprindă argumente care să îl susţină, nu poate atrage obligaţia instanţei de recurs de a cenzura hotărârea pronunţată în apel din perspectiva acelui caz de modificare ori de casare a unei hotărâri.

b. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că pot fi grupate şi circumscrise acestui motiv de recurs, următoarele critici:

i. Instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal aplicarea în cauză a dispoziţiilor H.G. nr. 343/2007.

Sub acest aspect, recurentul susţine că imobilul în litigiu a avut o destinaţie specială, de interes public, fiind destinat funcţionării Oficiului Naţional pentru Protecţia Martorilor din subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române, astfel încât chiria practicată pentru un astfel de bun trebuie stabilită în raport cu actul normativ menţionat, iar nu în raport cu valoarea chiriilor pe piaţa liberă, aşa cum a considerat instanţa de apel. În plus, în opinia recurentului, aplicarea în cauză a dispoziţiilor H.G. nr. 343/2007 a fost stabilită prin decizia de casare, astfel încât ea era obligatorie pentru instanţa de apel, în rejudecare.

Critica nu este fondată sub niciunul dintre aspectele arătate.

În primul rând, contrar celor susţinute de recurent, prin decizia de casare nr. 3584/16.10.2018, Înalta Curte nu a dezlegat problema aplicării în cauză a dispoziţiilor H.G. nr. 343/2007. Instanţa de recurs a constatat doar că "valoarea finală stabilită de instanţă, excede unui cuantum calculat potrivit indicatorilor din H.G. nr. 343/2007, act normativ la care curtea de apel s-a raportat şi care, de altfel, a fost abrogat ulterior expres prin Legea nr. 65/2015", or acest considerent nu poate constitui o "problemă de drept dezlegată" în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În al doilea rând, instanţa de apel a reţinut în mod corect că H.G. nr. 1886/2006, modificată prin H.G. nr. 343/2007 şi, ulterior, abrogată prin Legea nr. 65/31.03.2015 nu este aplicabilă prezentului litigiu.

H.G. nr. 1886/2006 a fost un act normativ ce a avut ca scop "stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ale art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi ale art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România."

Or, imobilul în litigiu nu face parte din categoria bunurilor ce au aparţinut cultelor religioase ori minorităţilor naţionale din România, după cum nu poate fi inclus nici în categoria imobilelor ce fac obiectul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (astfel cum sunt menţionate în Anexa 2 a Legii nr. 10/2001 şi reluate în Anexa 2 a H.G. nr. 1886/2006) câtă vreme nu avea niciuna dintre destinaţiile speciale indicate în anexa actului normativ şi pe care proprietarul căruia i-a fost restituit avea obligaţia să o păstreze o perioadă de timp determinată.

Pe cale de consecinţă, stabilirea cuantumului chiriei pentru imobilul în litigiu nu se poate face prin raportare la dispoziţiile H.G. nr. 1886/2006, deoarece bunul în cauză nu face parte din categoria de imobile ce intră în sfera de reglementare a actului normativ menţionat.

ii. Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile de drept material care reglementează condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale.

În acest sens, recurentul arată că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciul solicitat şi fapta pretins ilicită a Ministerului Afacerilor Interne deoarece pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L nu a probat că ar fi întreprins vreun demers pentru a intra în posesia bunului ce i-a fost restituit prin decizia nr. 14A/05.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a şi ar fi întâmpinat opoziţia reclamanţilor Ministerul Afacerilor Interne şi Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza". De asemenea, pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L nu a probat că în perioada 05.06.2009-18.10.2010 ar fi avut posibilitatea de a închiria restul de teren liber şi că acest fapt nu s-a putut concretiza din vina reclamanţilor.

Nici această critică nu este fondată.

Prin decizia de casare nr. 127/26.01.2016, pronunţată de Înalta Curte în finalizarea primului ciclu procesual, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că sunt îndeplinite în cauză condiţiile impuse de dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală şi dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său. Instanţa de recurs a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, precum şi a art. 40 din acelaşi act normativ care reglementează "obligaţia de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit", obligaţie care se naşte de la data rămânerii definitive a deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului a cărui regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în cauză, s-a stabilit cu putere de lucru judecat incidenţa în cauză a unor dispoziţii legale în temeiul cărora, proprietarul căruia i-a fost restituit în natură un imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, este îndreptăţit să primească o despăgubire echivalentă cu contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit, calculată pe zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a actului juridic ce reprezintă titlul său de proprietate, şi până la data la care noul proprietar va intra în posesia bunului restituit.

Aplicarea în cauză a acestor prevederi legale a devenit obligatorie pentru instanţa de apel în rejudecare, având în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În consecinţă, nu mai pot fi repuse în dezbatere aspectele invocate în acest sens prin recursul declarat de recurentul Ministerul Afacerilor Interne care vizează întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte repararea prejudiciului solicitat de pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

c. În legătură cu poziţia procesuală a părţilor în administrarea probelor în cauză, cu probele administrate şi cu obligaţiile ce reveneau instanţei de apel sub aceste aspecte în rejudecarea cauzei, recurenta formulează o serie de critici, şi anume:

i. Apărările şi obiecţiunile formulate de Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" au fost însuşite de către reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, cele două părţi fiind reprezentate prin acelaşi consilier juridic, astfel încât sunt nejustificate susţinerile curţii de apel în sensul că apelantul reclamant Ministerul Afacerilor Interne nu s-a prezentat la niciun termen în faţa curţii, nu a formulat nici o cerere la dosarul cauzei în rejudecarea apelurilor, nu a formulat nici o poziţie procesuală şi nici o obiecţie la lucrările expertului.

ii. Obiecţiunile cu privire contractul de închiriere, depus de S.C. A. S.R.L, având ca obiect o suprafaţă de teren mai mică decât cea evaluată în cauză, şi care a fost încheiat ulterior perioadei de referinţă, au fost înlăturate în mod eronat de către instanţa de apel cu motivarea că acestea au fost susţinute doar de Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", care nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte cererea reconvenţională. Astfel de obiecţiuni au fost susţinute nu numai oral de către Ministerul Afacerilor Interne, prin consilier cu delegaţie la dosar, în faţa instanţei de apel, în rejudecare, ci au fost formulate şi în scris prin adrese, fapt ignorat cu desăvârşire de către curtea de apel.

iii. Respingând aceste obiecţiuni, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat, dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., în virtutea cărora avea obligaţia să analizeze şi celelalte motive invocate în cererile de apel, chiar dacă nu ar mai fi fost reiterate în noul ciclu procesual.

iv. Contractul de închiriere din anul 2013, depus apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L pentru o perioadă din afara termenului avut în vedere la obiectivul expertizei şi încheiat pentru o suprafaţă mult mai mică nu trebuia fi folosit de instanţa de apel la stabilirea despăgubirilor pentru lipsă de folosinţă.

În mod greşit instanţa de apel şi-a întemeiat decizia pe expertiza administrată în cauză deoarece, pe de o parte, instanţa de recurs a constatat că expertiza a fost efectuată pe bază scriptică, iar pe de altă parte, reclamanţii şi-au dovedit pretenţiile prin contractele şi devizele de lucrări depuse la dosarului cauzei.

În mod eronat, instanţa de apel a constatat că totalul cheltuielilor necesare şi utile, pretinse prin cererea principală, nu poate reprezenta valoarea însumată a celor trei contracte din anii 1997 şi 2003, deoarece înscrisurile depuse au forţă probantă, în conformitate cu prevederile art. 1182 C. civ., Executarea lucrărilor din cuprinsul actelor este constatată prin procese-verbale de recepţie finală, astfel încât nu poate fi tăgăduită realitatea, certitudinea şi caracterul cheltuielilor asociate acestor lucrări a căror restituire este solicitată de către reclamanţi.

Înalta Curte urmează a respinge toate aceste critici, dintre care numai o parte pot fi circumscrise art. 304 pct. 5 C. proc. civ.:

i. Curtea de apel a reţinut că în şedinţa publică din data de 21.06.2019, reprezentantul apelantei reclamante Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" a arătat că nu solicită administrarea de probe noi, iar reprezentantul apelantului reclamant Ministerul Afacerilor Interne nu s-a prezentat în faţa instanţei de apel. Aceste aspecte, consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, nu pot fi contestate prin formularea unor critici în recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne.

În plus, instanţa de apel s-a pronunţat asupra nemulţumirilor exprimate de reprezentantul Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" cu privire la lucrarea expertului G. care a avut ca obiectiv calcularea contravalorii lipsei de folosinţă, şi prin care s-a susţinut că expertul nu ar fi trebuit să ţină cont de contractele de contractele de închiriere depuse după data promovării litigiului şi pentru suprafeţe mult mai mici decât cea supusă evaluării. Astfel, instanţa de apel a arătat că această nemulţumire nu reprezintă o veritabilă obiecţie, ci un aspect a cărui lămurire se va realiza prin considerentele deciziei.

În consecinţă, curtea de apel s-a pronunţat asupra poziţiei exprimate de reprezentantul reclamantei Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", iar criticile formulate sub acest aspect prin motivele de recurs nu pot fi primite.

ii. Curtea de apel a înlăturat obiecţiunile cu privire la calculul contravalorii lipsei de folosinţă prin raportare la un contract de închirierea depus de apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L. pentru mai multe argumente. Faptul că nemulţumirile legate de folosirea respectivului contract în evaluarea lipsei de folosinţă, deşi acesta a fost încheiat ulterior perioadei de referinţă şi pentru o suprafaţă de teren mai mică decât cea în cauză, au fost exprimate de apelanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" care nu are calitate procesuală pasivă în judecarea cererii reconvenţionale a reprezentat doar unul dintre aceste argumente. Însă, suplimentar, instanţa de apel a arătat că, deşi s-a solicitat părţilor depunerea unor contracte de închiriere pentru imobile similare în zonă, din perioada de referinţă, numai apelanta pârâtă reclamantă S.C. A. S.R.L a depus astfel de înscrisuri. Nu în ultimul rând, instanţa de apel a argumentat, pornind de la semnificaţia pe care trebuie să o aibă elementele de comparaţie, de ce respectivul contract de închiriere poate fi totuşi folosit în evaluarea contravalorii lipsei de folosinţă, chiar în condiţiile în care a fost încheiat.

Prin urmare, nu este reală susţinerea recurentului legată de faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat apărările şi obiecţiunile formulate de o parte care avea un interes procesual identic cu al său, ci le-ar fi respins cu un unic argument legat de calitatea procesuală a părţii care le-a exprimat.

iii. Potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ.:

"După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată." Or, astfel cum a şi arătat în cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a procedat la rejudecarea apelurilor, prin prisma probelor câştigate cauzei, a celor noi administrate, iar măsura respingerii obiecţiunilor menţionate de recurent a fost consecinţa analizării lor, astfel încât nu poate fi reţinută nesocotirea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

iv. Toate criticile care vizează relevanţa contractului de închiriere, depus de apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L., la evaluarea despăgubirilor pe care instanţa le-a acordat pentru lipsă de folosinţă, menţinerea raportului de expertiză în ansamblul probatoriu pe care curtea de apel şi-a întemeiat decizia şi valoarea probatorie a celor trei contracte încheiate în anii 1997 şi 2003 şi a proceselor-verbale de recepţie finală nu pot fi încadrate în cazurile de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Aceste susţineri ce vizează situaţia de fapt şi probele administrate în cauză nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să învestească în mod legal Înalta Curte cu exercitarea controlului judiciar pe calea recursului deoarece, potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cerere numai pentru motive de nelegalitate, în cazurile limitativ prevăzute de textul de lege menţionat.

II. Recursul declarat de reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza"

a. Nu sunt fondate criticile formulate în legătură cu dezlegarea dată de instanţa de apel sub aspectul pretenţiilor formulate pe cale principală.

Toate susţinerile legate de cuprinsul şi valoarea probatorie a înscrisurilor menţionate în cererea de recurs - contractul nr. x/07.07.1997, actul adiţional nr. x/30.08.1997, contractul nr. x/07.07.1997, actul adiţional nr. x/30.08.1997, actul adiţional nr. x/28.10.1997, contractul nr. x/15.08.2003, actul adiţional nr. x/18.09.2003 şi actul adiţional nr. x/16.03.2004 - şi care, în opinia recurentei ar face dovada deplină a cheltuielilor necesare şi utile solicitate, în cuantum de 1.754.289,31 RON, nu pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ. cât timp ele vizează probele administrate şi situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel. Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu se consideră legal învestită cu verificarea legalităţii deciziei recurate din perspectiva acestor susţineri.

Critica vizând lipsa de rol activ a instanţei de apel poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu raportare la art. 129 C. proc. civ., însă, astfel cum este argumentată de recurentă, nu este întemeiată .

Rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate însemna substituirea instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. În cauză, instanţa a încuviinţat şi administrat dovezile solicitate în măsura în care serveau la dezlegarea pricinii, iar când a apreciat că probele administrate sunt suficiente, a constatat finalizată cercetarea judecătorească. Hotărârea pronunţată s-a întemeiat pe probele câştigate cauzei în etapele procesuale anterioare şi pe cele administrate cu ocazia rejudecării apelurilor, iar împrejurarea că reclamanţii nu au mai solicitat o nouă expertiză nu poate fi imputată instanţei de apel având în vedere conţinutul şi limitele rolului activ al judecătorului, astfel cum este reglementat de art. 129 C. proc. civ., precum şi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil inclusiv în ceea ce priveşte solicitarea probatoriilor,.

Criticile vizând poziţia procesuală a recurentei în raport cu reclamantul Ministerul Afacerilor Interne în ceea ce priveşte solicitarea de probatorii sunt identice cu cele susţinute de recurentul Ministerul Afacerilor Interne în propriu recurs şi, fiind analizate anterior de Înalta Curte, ele vor fi respinse, ca nefondate, pentru aceleaşi argumente expuse în analiza recursului declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne.

Aspectele invocate de recurentă legate de actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei datorate reclamanţilor cu titlu de cheltuieli necesare si utile, astfel cum au fost enunţate prin motivele de recurs nu pot fi, de asemenea, circumscrise nici unuia dintre motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Simpla enunţare a unei pretinse nelegalităţi, fără o dezvoltare a argumentelor care o susţin şi fără precizarea normei legale încălcate nu poate reprezenta o critică de nelegalitate şi nu poate constitui o învestire legală a instanţei de recurs.

b. Criticile formulate de recurentă sub aspectul soluţiei pronunţate de curtea de apel cu privire la cererea reconvenţională nu vor fi primite deoarece, pentru considerentele expuse în analizarea excepţiei lipsei de interes a reclamantei Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" în promovarea recursului, Înalta Curte a apreciat că interesul acestei părţi este limitat în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac la soluţia dată de instanţa de apel în privinţa cererii principale, nu şi în privinţa cererii reconvenţionale.

III. Recursul declarat de pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L

1. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta formulează o serie de critici, prin care susţine că:

a. Instanţa de apel a încălcat dezlegările stabilite cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3584/16.10.2018, Înalta Curte a reţinut că recurentei nu îi pot fi imputate lucrările prevăzute scriptic în contractele nr. x/07.07.1997 şi nr. y/07.07.1997, că nu poate fi omologată expertiza realizată pe baza acestor contracte de expertul H., că reclamanţii nu au dovedit care dintre imobile ar fi cel restituit recurentei şi dacă este vreunul dintre cele la care se referă cele două contracte.

Or, susţine recurenta, contrar celor reţinute prin decizia de casare, curtea de apel a omologat raportul de expertiză realizat de expert H. şi a obligat-o pe recurentă să achite reclamanţilor lucrări făcute în două imobile diferite.

Totodată, arată recurenta, prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit, cu privire la acţiunea principală, necesitatea dovedirii sporului de valoare pretins de Ministerul Afacerilor Interne a fi adus imobilului, însă Ministerul Afacerilor Interne nu a dorit să administreze nicio probă în acest sens în rejudecare, astfel încât admiterea acţiunii principale prin decizia de casare reprezintă o încălcare a prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Toate aceste critici pe care recurenta le-a întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi analizate de Înalta Curte, prin aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

În baza art. 315 C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă cauza în privinţa problemelor de drept dezlegate şi a necesităţii administrării unor probe.

Niciuna dintre susţinerile recurentei în legătură cu decizia nr. 3584/16.10.2018 a Înaltei Curţi nu cuprinde o dezlegare a unei probleme de drept sau o obligaţie trasată instanţei de rejudecare în privinţa administrării unor probe.

Prin respectiva decizie de casare, Înalta Curte nu a reţinut că recurentei nu îi pot fi imputate lucrările prevăzute scriptic în contractele nr. x/07.07.1997 şi nr. y/07.07.1997, că nu poate fi omologată expertiza realizată pe baza acestor contracte de expertul H. ori că reclamanţii nu au dovedit care dintre imobile ar fi cel restituit recurentei şi dacă este vreunul dintre cele la care se referă cele două contracte.

Înalta Curte a stabilit numai necesitatea lămuririi unor contradicţii existente între probele administrate, ceea ce instanţa de rejudecare a şi făcut, respectând principiul disponibilităţii părţilor în privinţa solicitării de probatorii şi a fixării limitelor rejudecării prin actele de procedură efectuate de acestea.

Tot astfel, Înalta Curte a dispus ca în rejudecare să se verifice dacă a existat un spor de valoare înregistrat în patrimoniul pârâtei-reclamante, iar împrejurarea că, în lipsa unor probatorii suplimentare solicitate de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne în rejudecare curtea de apel a admis acţiunea principală, nu înseamnă nesocotirea obligaţiei de a face verificările impuse, ci semnifică efectuarea lor în baza probelor deja câştigate cauzei.

b. Recurenta susţine că decizia recurată este lipsită de temei legal în privinţa prezumţiei că recurenta ar fi renunţat la apărările privind netemeinicia pretenţiilor reclamanţilor, cât timp nu a formulat nicio declaraţie expresă în acest sens, iar în concluziile formulate în fata curţii de apel, precum şi în concluziile scrise, a susţinut în mod expres că acţiunea principală este nefondată.

Susţinerile nu sunt întemeiate.

Conduita procesuală a apelantei pârâte a fost corect evaluată de instanţa de apel pe baza poziţiei sale în plan probatoriu. Curtea de apel a constatat că apelanta pârâtă a urmărit administrarea de probe în privinţa cererii reconvenţionale, fără a solicita probe noi cu referire la pretenţiile reclamanţilor din cererea principală privind cheltuielile necesare şi utile, reţinând astfel întemeiat că, în acest mod, pârâta a renunţat la nemulţumirile sale privind calculul acestor cheltuieli şi o pretinsă confuzie între numărul imobilelor care au făcut obiectul evaluărilor.

Poziţia procesuală a părţilor poate fi stabilită de instanţă nu numai pe baza declaraţiilor lor exprese, ci poate fi dedusă şi din conduita lor pe parcursul soluţionării litigiului în raport de felul în care înţeleg sau nu să-şi exercite anumite drepturi procesuale. Susţinerile orale formulate în faţa instanţei nu sunt suficiente pentru a contura o anumită poziţie procesuală dacă nu sunt întemeiate pe exercitarea drepturilor ce susţin respectiva poziţie procesuală, iar susţinerile formulate prin intermediul concluziilor scrise nu pot depăşi ori contrazice poziţia procesuală rezultată din conduita părţii până la momentul închiderii dezbaterilor.

c. Criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1169 C. civ., prin care recurenta susţine că Ministerul Afacerilor Interne nu a dovedit realizarea de lucrări în imobil şi nici sporul de valoare solicitat, vizează, în realitate, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi interpretarea probelor administrate în cauză. Din acest motiv, neputând fi calificate drept critici de nelegalitate întemeiate pe cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ele nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analizarea lor.

d. Sunt nefondate criticile recurentei, întemeiate pe dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., prin care susţine că a învederat instanţei de apel că lucrările pretinse de reclamanţi nu au fost necesare şi utile, că nu se regăsesc în imobil, nu sunt dovedite şi nu au profitat recurentei. Ele vizează, în realitate, obiecţiuni la expertiza efectuată, critici care ţin de dovezile administrate în cauză sau aspecte pe care apelanta ar fi trebuit să le probeze în apel, însă, aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, pârâta reclamantă a restrâns probatoriile solicitate la obiectul cererii reconvenţionale.

Instanţa de apel a răspuns tuturor cererilor şi apărărilor formulate de părţi în cauză, cu respectarea principiului disponibilităţii şi a prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

2. În temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta formulează următoarele critici:

Instanţa de apel reţine că în ciclul procesual anterior recurenta a fost obligată să achite lucrări care vizau două imobile, evaluate conform expertizei H. şi că decizia din primul ciclu procesual a fost casată, dar pronunţă o soluţie identică; reţine că imobilul a fost predat fără instalaţii, fără utilităţi, fără uşi, dar obligă recurenta şi la plata acestor lucrări; reţine că Ministerul Afacerilor Interne nu şi-a dovedit pretenţiile, dar le admite ca atare; reţine că Înalta Curte a stabilit că expertiza H. nu poate fi omologată şi valorificată în cauză, dar o preia ca atare; reţine că nu există nici o probă care să ateste că lucrările din contractele din anii 2003 şi 2004 s-ar regăsi în imobil, însă admite acţiunea.

Toate criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

Curtea de apel a reţinut că, în rejudecare, pârâta reclamantă a urmărit doar administrarea de probe în privinţa cererii sale reconvenţionale, respectiv pentru calcularea contravalorii lipsei de folosinţă, fără a solicita probe noi cu privire la pretenţiile reclamanţilor din cererea principală vizând cheltuielile necesare şi utile. În raport de această poziţie procesuală a părţilor, instanţa de apel a concluzionat în mod corect că pârâta reclamantă a renunţat la nemulţumirile sale privind calculul cheltuielilor necesare şi utile pretinse de cei doi reclamanţi, nemulţumiri vizând printre altele, o pretinsă confuzie între numărul imobilelor ce au făcut obiectul evaluării. Or, cât timp, în etapa rejudecării apelurilor, pârâta reclamantă nu a mai formulat nici o critică sau cerere de probe cu privire la acest aspect, instanţa de apel s-a pronunţat în baza probelor deja administrate, care au fost câştigate cauzei, sub aspectul imobilului care a suferit lucrări, determinând efectuarea cheltuielilor necesare şi utile, şi a cuantumului acestor cheltuieli.

Pronunţându-se pe baza probelor pe care, în mod argumentat le-a considerat ca fiind câştigate cauzei, curtea de apel nu a pronunţat o hotărâre întemeiată pe considerente contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Modificarea unei hotărâri în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi dispusă atunci când contradictorialitatea există între considerentele aceleiaşi decizii, ori între considerente şi dispozitiv, iar niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cauză. Afirmaţiile recurentei vizând pretinse neconcordanţe între conţinutul probelor şi concluziile instanţei nu pot fi circumscrise dispoziţiilor legale menţionate.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ce nefondate, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii şi lipsei de interes a recursului promovat de Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", invocate de pârâta reclamantă S.C. A. S.R.L..

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanţii pârâţi Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" şi de pârâta reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 628 A din 26 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2020.