Party member's court challenge to expulsion barred for failure to exhaust internal party remedies; appeal dismissed.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (civil section) dismissed as unfounded the claimant's appeal against the appellate decision, thereby upholding the final dismissal of her action challenging her sanction/exclusion from a political party. The claimant sought annulment of internal party decisions and the suspension of their effects, contesting a disciplinary sanction imposed by local and county party bodies. The courts below had dismissed the action as inadmissible, and the appeal had been rejected, on the ground that party members must first exhaust the mandatory internal jurisdictional remedies under the party statute before resorting to courts. The High Court held that the statute’s wording allowing members to contest sanctions, including an internal appeal to a higher party commission, establishes a compulsory pre-judicial procedure; although the party statute is not formal legislation, it binds members as "law" under domestic and ECHR case law, and Article 15 of the Political Parties Law (No. 14/2003), as clarified by Constitutional Court Decision No. 530/2013, requires exhaustion of internal remedies before judicial review. The claimant was defeated, and the prior dismissal of her claims remains in force.
Legislator headnote
AI generatedart. 497 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, art. 15 din Legea nr. 14/2003, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 193 C. proc. civ; Party member's court challenge to expulsion barred for failure to exhaust internal party remedies; appeal dismissed: , au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 14/2003, a Constituţiei României, art. 24 şi deciziei Curţii Constituţionale nr. 530/2013.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, la data de 03.05.2019, sub dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B.-Organizaţia Judeţeană Galaţi şi Organizaţia Locală Buciumeni a B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea deciziei nr. 56/2/15.04.2019 prin care a fost respinsă contestaţia promovată împotriva hotărârii nr. 2/18.03.2019 a Organizaţiei Judeţene a B. Galaţi; anularea hotărârii nr. 2/18.03.2019 a Organizaţiei Judeţene a B. Galaţi; anularea procesului-verbal din data de 03.03.2019 al Biroului Organizaţiei Locale a B. Buciumeni; suspendarea efectelor deciziei nr. 2/18.03.2019 a Organizaţiei Judeţene a B. Galaţi până la soluţionarea definitivă a prezentei acţiuni şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 14/2003, a Constituţiei României, art. 24 şi deciziei Curţii Constituţionale nr. 530/2013.
Pârâtul B. - Organizaţia Judeţeană Galaţi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, întrucât reclamanta nu a exercitat căile de atac la organele cu atribuţii jurisdicţiunile din cadrul B., prevăzute de statutul acestei formaţiuni politice, indicând în acest sens prevederile art. 33 din Statutul B., art. 9 şi 15 alin. (3) din Legea nr. 14/2003.
În şedinţa publică din 03.12.2019, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1394/10.12.2019, Tribunalul Galaţi a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. - Organizaţia Judeţeană Galaţi şi Organizaţia Locală Buciumeni a B., ca fiind inadmisibilă.
A respins cererea de suspendare a efectelor hotărârii nr. 2/18.03.2019 a Organizaţiei Judeţene a B. Galaţi, până la soluţionarea definitivă a cauzei, ca fiind nefondată.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Galaţi a formulat apel reclamanta A., criticând hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate şi solicitând anularea sentinţei apelate şi soluţionarea fondului în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 47/A/17 iunie 2020, Curtea de apel Galaţi, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 1394/10.12.2019 a Tribunalului Galaţi.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 31.08.2020.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă A. a arătat că hotărârea recurată este nelegală, solicitând admiterea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei şi a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Galaţi apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
După ce a prezentat situaţia de fapt, recurenta a arătat că, legea prevede dispoziţii procedurale privind soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceştia şi conducerile organizaţiilor partidului, precum şi organele competente pentru soluţionarea acestor diferende (comisiile de arbitraj la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale, care reprezintă, în realitate, organe proprii cu atribuţii jurisdicţionale).
În aceste condiţii, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, care instituiau competenţa exclusivă a organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului politic de a aprecia asupra respectării normelor statuare de către membrii de partid, elimină, în fapt, controlul judecătoresc în ceea ce priveşte respectarea de către aceste organe a propriului statut şi împiedică astfel accesul liber la justiţie. De altfel, Curtea reţine că problema constituţionalităţii prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 trebuie privită cu maximă exigenţă în condiţiile în care pierderea calităţii de membru al unui partid poate fi expresia unor premise subiective ori a arbitrariului.
Deşi acceptă că, având în vedere prevederile art. 15 din Legea nr. 14/2003, membrii unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor determinate de excluderea din partid, să parcurgă procedura în faţa jurisdicţiilor interne ale partidului, să solicite acestora aplicarea întocmai a prevederilor statutare şi, doar în cazul în care consideră că aceste organe au încălcat prevederile statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti şi că organele cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului îşi desfăşoară activitatea pe baza unor prevederi statutare care, în principal, trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie, dreptul de a se apăra şi o procedură echitabilă, recurenta susţine că acestea nu pot fi considerate ca întrunind condiţiile specifice unui tribunal independent şi imparţial, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Susţine recurenta că, în cazul dedus judecăţii, instanţa nu a aplicat corect dispoziţiile art. 33 din Statutul partidului, interpretând greşit semnificaţia termenului "poate" din conţinutul acestei dispoziţii.
Conform definiţiei dex, verbul a putea înseamnă a avea voie, a avea dreptul de a face ceva - definiţie care, în contextul reglementarii din art. 33 al Statutului B. reprezintă posibilitatea membrilor săi de a se adresa, prioritar, organelor de jurisdicţie internă, înainte de a sesiza instanţa de judecată cu o cauză ce vizează controlul de legalitate al actelor emise de structurile de conducere ale B..
Arată recurenta că nicăieri în cuprinsul Deciziei nr. 530/2013 Curtea Constituţională nu intervine în mecanismul intern de reglementare a jurisdicţiei interne a partidelor politice, singura precizare a Curţii în referire la această chestiune fiind aceea a obligaţiei fiecărui membru de partid de a respecta prevederile statutului partidului din care face parte.
Or, în condiţiile în care Statutul B. nu prevede obligaţia de a epuiza căile interne, ci doar posibilitatea membrilor de a se adresa atât organelor judeţene de control, cât şi celor naţionale, apreciază că soluţia instanţei de fond şi de apel de a modifica voinţa exprimată în art. 33 din Statut reprezintă o încălcare a normelor de drept material.
Prin rezoluţia din 20 octombrie 2020, Înalta Curte a fixat termen la data de 12 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 47 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2019.
I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat de reclamanta A. este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.
Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
Sub un prim aspect recurenta apreciază că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 33 din Statutul partidului, interpretând greşit semnificaţia termenului "poate" din conţinutul acestei dispoziţii, care echivalează cu posibilitatea şi nu obligativitatea membrilor săi de a se adresa, prioritar, organelor de jurisdicţie internă, înainte de a sesiza instanţa de judecată cu o cauză ce vizează controlul de legalitate al actelor emise de structurile de conducere ale B..
Potrivit articolului supus analizei, hotărârea de sancţionare adoptată de către organele competente la nivelul organizaţiilor locale de la nivel judeţean poate fi contestată în termen de 15 zile la Comisia Judeţeană/de sector de Etică, Integritate şi Arbitraj, respectiv la Comisia Municipală de Etică, Integritate şi Arbitraj Bucureşti, pentru toate hotărârile de sancţionare adoptate de organele de conducere ale organizaţiilor judeţene/de sector şi de la toate nivelurile municipiului Bucureşti. Hotărârea de sancţionare adoptată de către organele competente la nivelul organizaţiilor judeţene şi a Municipiului Bucureşti poate fi contestată în termen de 15 zile de la comunicare Comisiei Naţionale de Etică, Integritate şi Arbitraj.
După ce Comisiile analizează contestaţiile, acestea confirmă sau infirmă sancţiunea aplicată de către organul de conducere care a adoptat hotărârea de sancţionare, iar împotriva hotărârilor Comisiilor se poate face recurs în termen de 15 zile de la comunicare, acţiune adresată organului statutar ierarhic superior, în conformitate cu prevederile statutului.
Analizând din punct de vedere logico juridic textul anterior menţionat, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut instanţa de apel că acest text se referă la posibilitatea contestării deciziilor de sancţionare de către membrii de partid, contestare care presupune două grade de jurisdicţie internă, respectiv contestaţia la Comisia Judeţeană, Municipală sau Comisia Naţională (în funcţie de nivelul organului care a aplicat sancţiunea) şi recurs la organul statutar ierarhic superior împotriva modului de soluţionare a contestaţiei.
Recurenta face referire la definiţia gramaticală a cuvântului a putea, sinonim cu a avea voie, a avea dreptul de a face ceva, dar îi dă o interpretare eronată, în contextul reglementării din art. 33 al Statutului B., apreciind că acesta nu înseamnă obligativitatea urmării acestei proceduri, în prealabil sesizării instanţei de judecată, ci doar posibilitatea, în mod opţional, a membrilor săi de a se adresa, prioritar, organelor de jurisdicţie internă, înainte de a sesiza instanţa de judecată cu o cauză ce vizează controlul de legalitate al actelor emise de structurile de conducere ale B..
Instanţa de recurs constată că prin aplicarea regulilor de interpretare logică a textelor aflate în discuţie (cu menţiunea că aceasta se realizează pe baza legilor logicii formale, pentru lămurirea sensului unei norme juridice, prin prisma unor reguli de bază, precum şi a mai multor argumente), rezultă că prin folosirea cuvântului poate în cadrul art. 33 al Statutului B. nu s-a internţionat a se da procedurii urmată în faţa organelor de jurisdicţie internă un caracter facultativ, ci are semnificaţia că persoanele sanţionate pot ataca, dacă doresc, aceste măsuri.
În susţinerea acestei concluzii se poate aduce şi argumentul reducerii la absurd - reductio ad absurdum, potrivit căruia o anumită soluţie este admisibilă raţional, pentru că o soluţie contrară ar fi inadmisibilă, inacceptabilă, absurdă.
Pornind de la acest considerent, se pune în mod logic întrebarea, dacă dispoziţiile art. 33 din Statutul B. vizau posibilitatea persoanelor sancţionate de a opta, în cazul în care erau nemulţumite de această măsură, să urmeze procedura internă ori să se adreseze direct instanţei de judecată, care ar mai fi eficienţa şi rostul acestor prevederi din Statutul acestui partid.
S-ar ajunge astfel la situaţia ca aceste contestaţii să fie analizate de Comisiile interne, sau nu, după simpla voinţă internă a contestorului, o soluţie inacceptabilă, astfel încât, în baza argumentului sus menţionat se impune concluzia obligativităţii urmării în prealabil a procedurii interne şi de abia ulterior recurgerea la dreptul de a se adresa instanţei de judecată.
Cu atât mai mult se impune această concluzie cu cât reclamanta a parcurs primul demers din cadrul celor prevăzute de art. 33 anterior menţionat, contestând decizia de sancţionare numai la Comisia Judeţeană, recunoscând practic prioritatea procedurii interne, fără a mai formula ulterior recurs la modul de soluţionare a contestaţiei către Comisia Naţională.
Un alt argument este cel al interpretării per a contrario a dispoziţiilor în discuţie, potrivit căruia ar fi trebuit ca în cadrul formulării textului, în locul lui poate să fie introdusă sintagma trebuie sau un alt corespondent al acesteia, rezultând construcţia: împotriva hotărârilor Comisiilor trebuie a se face recurs în termen de 15 zile de la comunicare, care nu poate fi acceptată în contextul în care fiecare persoană are dreptul de a alege de a declara sau nu această cale de atac.
În aceste condiţii nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că Statutul B. nu prevede obligaţia de a se epuiza căile de atac interne, ci doar posibilitatea membrilor de a se adresa atât organelor judeţene de control, cât şi celor naţionale, astfel încât se impune concluzia că interpretarea şi aplicarea art. 33 din Statut a fost făcută în mod corect de către instanţele anterioare.
Cu privire la susţinerea că în mod greşit a fost aplicată Decizia nr. 530/2013 a Curţii Constituţionale, întrucât nicăieri în cuprinsul ei Curtea nu intervine în mecanismul intern de reglementare a jurisdicţiei interne a partidelor politice, ci singura precizare a Curţii în referire la aceasta chestiune este aceea a obligaţiei fiecărui membru de partid de a respecta prevederile statutului partidului din care face parte, se reţin următoarele:
Prin Decizia nr. 530/2013 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de C. în Dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Călăraşi, secţia civilă şi s-a constatat că prevederile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt neconstituţionale.
În forma avută în vedere în cadrul acestei decizii, dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 6 august 2012, aveau următorul cuprins: "Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului."
Curtea a constatat, că, aceste dispoziţii, în forma citată anterior, presupun că, primind o cerere, prin care se contestă legalitatea excluderii din partid, instanţa judecătorească, chiar dacă ar observa că au fost încălcate procedurile statutare, nu poate decât să respingă cererea ca inadmisibilă, nefiind competentă material să o judece, ceea ce apare ca fiind în contradicţie cu art. 21 şi 126 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Este adevărat că, în cadrul acestei decizii nu se statuează asupra mecanismului intern de reglementare a jurisdicţiei interne a partidelor politice, dar cu privire la această procedură s-a menţionat în mod expres că, având în vedere prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 14/2003, membrii unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor determinate de excluderea din partid, să parcurgă procedura în faţa jurisdicţiilor interne ale partidului, să solicite acestora aplicarea întocmai a prevederilor statutare şi doar în cazul în care consideră că aceste organe au încălcat prevederile statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti.
Iată deci că, susţinerea recurentei în sensul că procedura instituită prin art. 33 din statutul partidului ar fi una opţională, iar nu obligatorie a fost infirmată în mod expres, chiar în cuprinsul acestei decizii, aşa cum în mod just au constatat instanţele anterioare.
Recurenta mai susţine că prevederile art. 15 din Legea nr. 14/2003 (potrivit cărora soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceştia şi conducerile organizaţiilor partidului se face de comisiile de arbitraj la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale, care sunt organizate şi funcţionează conform unui regulament aprobat de organul statutar, ce trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie şi dreptul de a se apăra, precum şi proceduri echitabile de decizie) nu pot fi considerate ca întrunind condiţiile specifice unui tribunal independent şi imparţial, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cu privire la aceste critici se poate observa că, în speţă, nu s-a pus în discuţie inadmisibilitatea acţiunii justificată de faptul că nu se poate realiza controlul judecătoresc decât asupra statutului şi a regularităţii desfăşurării procedurii statutare în faţa organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului, şi nu asupra oportunităţii sancţiunii aplicate, ci pentru faptul că, nefiind urmată procedura recursului la modul de soluţionare a contestaţiei către Comisia Naţională, nu a fost epuizată procedura internă.
Având în vedere că, în această situaţie, analiza dispoziţiilor art. 15 anterior menţionat nu a avut loc în cauză, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt fără relevanţă în acest context.
Referitor la aplicarea prevederilor art. 193 C. proc. civ., potrivit cărora sesizarea instanţei de judecată se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta, recurenta susţine că cele cuprinse în statutul partidului nu se încadrează în noţiunea de "lege".
Sub acest aspect, se apreciază că în mod corect instanţa de apel a constatat că normele din statutul partidului politic au forţă juridică obligatorie şi se înscriu în noţiunea de "lege" aplicabilă părţilor care au aderat la statut, astfel cum aceasta a fost conturată şi potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca noţiune autonomă (Georgiadis împotriva Greciei, pct. 34; Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) pct. 43; Nait-Liman împotriva Elveţiei, pct. 106, Regner împotriva Republicii Cehe pct. 99).
Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente în speţă criticile de nelegalitate invocate, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 47 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 47 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2020.