Tort claim over ineffective restitution order quashed and remanded for failure to rule on stamp-duty exemption and inadequate reasoning.

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 24 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgovişte, prin Primar, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că: prin dispoziţia de restituire nr. 8040/11.03.2008, emisă de Primarul Municipiului Târgovişte în favoarea autoarei sale B. (decedată), a cărei moştenitoare este, în calitate de fiică, s-a dispus restituirea în condiţiile Legii nr. 10/2001 asupra imobilului teren în suprafaţă de 789 mp, situat în Târgovişte, str. x; imposibilitatea aproprierii şi imposibilitatea exercitării efective a dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat, cu obligarea pârâtului să-i plătească valoarea de circulaţie a acestui teren, valoare ce urmează a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate, pe care, la momentul introducerii acţiunii, o estimează ca fiind de 450 RON/mp, respectiv, 355.050 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 555, art. 1357, 1381-1386 C. civ. şi art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 469 din 14 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgovişte, prin primar.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 2865 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 469 din 14 martie 2019 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, a arătat că cererea de faţă este o acţiune de drept comun, aspect ce rezultă din însăşi modul în care s-a statuat prin încheierea din 11.09.2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018, prin care judecătorul a impus o taxă judiciară de timbru la valoare, considerând că este o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Referitor la incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că, prin cel de-al doilea motiv al cererii de apel, a solicitat ca, în temeiul art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborat cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se constate că acţiunea, respectiv apelul (art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013), este/sunt scutită/e de la plata taxei judiciare de timbru şi, în consecinţă, în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, să se dispună restituirea sumei plătite la fond cu acest titlu.

Asupra acestui petit instanţa de apel nu s-a pronunţat, nici în considerente şi nici în dispozitivul hotărârii recurate, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 14 alin. (5) C. proc. civ., aceasta a încălcat principiul disponibilităţii şi principiul contradictorialităţii, hotărârea atacată fiind vădit nelegală.

Prin urmare, nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiţii.

Aşadar, se impune casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, cu luarea în considerare şi soluţionarea tuturor petitelor deduse judecăţii.

În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a preluat întocmai considerentele primei instanţe, respingând apelul, ca neîntemeiat.

În cauză, hotărârea recurată nu cuprinde niciun punct de vedere propriu, speţa dedusă judecăţii nefiind trecută prin propriul filtru de către instanţa de control judiciar. Curtea nu a luat în considerare niciuna din apărările pe care recurenta-reclamantă le-a indicat în apel, aspect ce rezultă din lipsa totală de combatere a acestora. Nu se regăsesc în cuprinsul deciziei motivele pentru care s-au respins susţinerile părţii apelante sau cel puţin argumentele pentru care s-au preluat considerentele judecătorului primei instanţe.

Procedând-se de o asemenea manieră, au fost încălcate nu numai dispoziţiile C. proc. civ. - art. 425 alin. (1) lit. b), ci) şi dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează deopotrivă cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

Cât priveşte incidenţa prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţă de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C. civ., care guvernează condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cât şi cele ale art. 555 şi următoarele C. civ., care reglementează dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestuia, inclusiv art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

Astfel, în speţă, pentru a respinge apelul formulat, instanţa de apel a considerat că autoritatea publică locală şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa potrivit dispoziţiilor legale. Însă, în cuprinsul deciziei, aceasta nici nu a precizat care sunt condiţiile răspunderii civile delictuale, cu atât mai puţin nu a motivat netemeinicia apelului prin prisma acestora, de unde rezultă cu evidenţă că s-au încălcat şi aplicarea greşit normele de drept material sus indicate.

A învederat că temeiul demersului judiciar este reprezentat de normele care guvernează răspunderea civilă delictuală, privite prin prisma dispoziţiilor legale privind protecţia dreptului de proprietate în dreptul european şi internaţional, cât şi din perspectiva prevederilor din Constituţie. Fapta invocată de recurenta-reclamantă este o ingerinţă în dreptul său de proprietate, care îmbracă forma unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, conform dispoziţiilor Constituţiei României şi principiilor generale de drept, confirmate de jurisprudenţa CEDO.

În cauză, cele patru condiţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatul-pârât sunt întrunite cumulativ, existând prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Fapta ilicită imputată Municipiului Târgovişte constă în emiterea dispoziţiei nr. 8040/11.03.2008 în legătură cu un teren ce nu putea şi nu va putea fi restituit niciodată în natură, cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 10/2001 (deoarece imobilul nu era liber, terenul a cărui restituire în natură s-a dispus se afla atât la momentul restituirii, cât şi în prezent, în stăpânirea de fapt şi de drept a terţului, C.), art. 25 alin. (4) din acelaşi act normativ (întrucât pârâtul a lipsit-o pe reclamantă de caracterul de titlu executoriu al dispoziţiei de restituire, având în vedere imposibilitatea îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară), art. 25.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, art. 1 şi 2 din Primul Protocol Adiţional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi art. 148 din Constituţia României.

Recurenta-reclamantă a susţinut că dovada faptei ilicite a pârâtului rezultă din următoarele: 1) cei 789 mp nu sunt identificaţi faptic şi topo-cadastral, cu arie, perimetru, vecini, număr topografic şi de carte funciară, fiind încălcate dispoziţiile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevăd obligaţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile; 2) asupra terenului dispus a fi restituit este intabulat dreptul de concesiune, pentru o perioadă de 99 ani, în favoarea C. S.A., iar recurenta-reclamantă nu a putut beneficia de prerogativele dreptului de proprietate cu privire la bunul restituit (instanţa de apel a arătat că la restituirea în natură s-au avut în vedere dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, în sensul că noul proprietar se poate subroga în drepturile autorităţii locale în ceea ce priveşte bunul imobil restituit; chiar dacă se reţine că, prin notificarea nr. x/26.09.2005, autoarea recurentei-reclamante ar fi solicitat restituirea în natură inclusiv a terenului ce face obiectul contractului de concesiune nr. x/1996, cu siguranţă aceasta a avut reprezentarea faptului că îşi poate exercita fără niciun impediment atributul folosinţei prin culegerea fructelor civile care i s-ar cuveni prin subrogarea în drepturile autorităţii locale, în caz contrar ar fi fost absurdă opţiunea acesteia; or, recurenta-reclamantă nu beneficiază, nu a beneficiat şi nu va beneficia niciodată de fructele civile produse de bun, deoarece dreptul de proprietate al acesteia nu este înscris în cartea funciară, iar, nefiind proprietar tabular, nu poate încheia niciun alt act în baza căruia să îi fie remise fructele civile, caz în care menţiunea potrivit cu care autoarea sa avea dreptul să se subroge în drepturile autorităţii locale reprezintă o iluzie scriptică şi faptică, ce a creat acesteia şi, implicit, recurentei-reclamante un prejudiciu material însemnat; 3) pe terenul ce face obiectul dispoziţiei de restituire sunt edificate construcţiile C. S.A., iar existenţa acestora generează imposibilitatea dezmembrării terenului în vederea identificării şi intabulării, aspect ce rezultă din considerentele deciziei civile nr. 385 din16 mai 2018 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2017 şi din punctul de vedere tehnico-juridic al OCPI Târgovişte.

A mai arătat că, în mod greşit, s-a reţinut punerea în posesie a autoarei recurentei-reclamante la 7 martie 2008, atât timp cât predarea-primirea imobilului ce a făcut obiectul dispoziţiei de restituire emise de intimatul-pârât a fost iluzorie şi pur scriptică. Terenul ce constituie obiectul restituirii face parte dintr-un imobil în suprafaţa de 1015 mp, iar prin dispoziţia emisă de Primăria Târgovişte s-a dispus restituirea în natură doar a suprafeţei de 789 mp, care nu este identificată. Concluzia nu poate fi decât datele menţionate într-un proces-verbal de predare-primire nu îşi găsesc corespondent în realitatea faptică.

Recurenta-reclamantă a indicat demersurile efectuate în scopul rezolvării situaţiei juridice a imobilului şi a arătat că soluţiile din cuprinsul hotărârii atacate, care vizează încheierea unor acte de vânzare-cumpărare cu terţi care stăpânesc imobilul în suprafaţă de 1015 mp, din care face parte şi terenul aflat în proprietatea acesteia, excedează principiilor şi noţiunii de drept de proprietate, conform legislaţiei interne şi europene.

Astfel, instanţa de apel consideră că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dâmboviţa, prin încheierea nr. 87152/19.01.2017, a indicat recurentei-reclamante, din punctul său de vedere, modalitatea legală pentru soluţionarea favorabilă a cererilor de intabulare, şi anume încheierea unor convenţii cu ceilalţi proprietari, pentru întreaga suprafaţa de 1015 mp, prin care să se stabilească cotele-părţi deţinute din imobilul rezultat în urma alipirii.

Mai mult, nu arată care sunt motivele pentru care consideră că "nu există impediment juridic sau faptic pentru întocmirea unui act de dezmembrare" şi ignoră considerentele deciziei invocate cu autoritate de lucru judecat, dar care statuează tocmai existenţa unor impedimente în realizarea dezmembrării terenului.

Or, demersurile explicate de OCPI, pe care instanţa de apel presupune că recurenta-reclamantă le-ar fi ignorat, fac şi ele pe deplin dovadă faptelor ilicite imputate intimatului-pârât, şi anume existenţa unei restituiri în natură ilicite, fictive, iluzorii şi ineficiente, în neconcordanţă cu practica CEDO şi legislaţia internă. În mod greşit instanţa de apel a îmbrăţişat (nemotivat) optica primei instanţe, în sensul că recurenta-reclamantă a ales direct calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivităţi practica CEDO.

Recurenta-reclamantă a menţionat, totodată, că, deşi se recunoaşte că jurisprudenţa nu este izvor de drept în legislaţia română, se invocă aspectele reţinute în sentinţa civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi decizia nr. 305A din 11 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, hotărâri pronunţate în dosarul soluţionat în recurs prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nr. 919 din 25 mai 2017, invocată de instanţa de apel. În considerentele celor două hotărâri s-a reţinut existenţei unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului; astfel, a apreciat că situaţia recurentei-reclamante este similară, existând o privare de bun a acesteia, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din CEDO, însă instanţele de fond nu au analizat efectiv compatibilitatea dispoziţiilor din legea naţională cu prevederile şi jurisprudenţa CEDO. A făcut trimitere la cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că a avut loc o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 8 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2865 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 12 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că reclamanta a arătat, prin cererea de chemare în judecată, că în pofida permanentelor cereri şi solicitări de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului restituit prin dispoziţia nr. x/11.03.2008, emisă de către pârât, nu a reuşit încă să înscrie în cartea funciară dreptul dobândit şi nu a beneficiat de niciunul din atributele acestuia - dispoziţie, posesie, folosinţa, astfel că a formulat acţiunea de faţă, care să conducă la repararea prin echivalent a prejudiciului cauzat, în situaţia imposibilităţii (materiale şi/sau juridice) de restituire în natură a bunului revendicat, în funcţie de valoarea de piaţă de la data achitării de către debitorul pârât a creanţei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare; astfel, acţiunea urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, cel care se face culpabil de imposibilitatea aproprierii şi exercitării efective a dreptului de proprietate asupra imobilului identificat.

Reclamanta a susţinut că, prin imposibilitatea de a dispune de bunul restiuit, de a-şi apropria efectiv imobilul în patrimoniu s-au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; a invocat, de asemenea, încălcarea dispoziţiilor art. 555 C. civ., art. 1357, 1381-1386 C. civ.

Instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată, constatând că, prin dispoziţia nr. x/11.03.2008 privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 789 mp, situat în Târgovişte, str. x, către autoarea reclamantei, s-a procedat la descrierea imobilului cu vecinătăţile cardinale, făcându-se referire la două rapoarte de expertiză, şi s-a stipulat că terenul face obiectul unui contract de concesiune (nr. 1/35/1996, modificat prin acte adiţionale cu S.C. D.), "noul proprietar urmând să se subroge în drepturile autorităţii locale în ceea ce priveşte bunul imobil restituit"; dispoziţia face dovada dreptului de proprietate şi temei pentru îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Prima instanţă a mai reţinut că, între reprezentanţii părţilor, s-a încheiat protocolul de predare-primire a imobilului la data de 17.03.2008. Conform înscrisului depus de pârât, autoarea reclamantei comunicase în scris faptul că este de acord să preia contractul de concesiune în condiţiile Legii nr. 10/2001, recunoscând că terenul de 789 mp face parte dintr-o suprafaţă de 1015 mp, alături de suprafaţa de 226 mp "fostă proprietate Constantinescu", fiind chiar cea care a înaintat planul de situaţie întocmit de exp. E.. Pentru diferenţa de 226 mp, s-a emis o altă dispoziţie de restituire în natură în favoarea lui F., G., H., I. şi J..

S-a constatat că reclamanta a solicitat să-şi intabuleze dreptul de proprietate ca "teren în cotă de 789/1015 în indiviziune", fără ca această modalitate să fie prevăzută de lege, deşi nu exista niciun impediment juridic sau faptic pentru întocmirea unui act de dezmembrare, aşa cum s-a propus de către OCPI Dâmboviţa, conform art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 7/1996, astfel că numai pasivitatea acesteia conduce la exercitarea în mod limitativ a dreptului său de proprietate.

De altfel, OCPI Dâmboviţa, prin încheierea de respingere a cererii de reexaminare nr. x/19.01.2017, a indicat petentei modalitatea legală pentru soluţionarea favorabilă a cererilor, şi anume, încheierea unei convenţii cu ceilalţi proprietari, pentru întreaga suprafaţă de 1015 mp, prin care să se stabilească cotele-părţi deţinute din imobilul rezultat în urma alipirii, în condiţiile în care există o construcţie edificată pe ambele terenuri.

Or, în speţă, a reţinut instanţa de fond, reclamanta nu a făcut dovada iniţierii demersurilor legale care i-au fost explicate atât de autorităţi, cât şi de instanţa de judecată, alegând direct calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivităţi practica CEDO pretins favorabilă în apărarea dreptului de proprietate, chiar dacă jurisprudenţa invocată nu are legătură directă cu situaţia concretă din prezenta cauză.

Aşadar, a concluzionat instanţa de fond, invocând Protocolul 1 din CEDO, reclamanta a promovat şi susţinut prezenta acţiune cu nesocotirea dispoziţiilor legale privind dovedirea faptei ilicite atunci când se invocă răspunderea civilă delictuală, cele specifice în materia restituirii proprietăţii (prin necontestarea în termen a dispoziţiei de retrocedare criticată) şi cele din materia intabulării drepturilor reale, deşi nu se poate constata ingerinţa pârâtului în dreptul său de proprietate, ci doar propria pasivitate a acesteia în folosirea mijloacelor legale puse la dispoziţie prin dreptul intern (explicate într-o altă procedură judiciară).

Mai mult, reclamanta pretinde o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, în condiţiile în care, la acest moment, calitatea de moştenitor sezinar, deşi îi conferă drepturile dobândite prin moştenire, nu îi conferă şi pe cel de a valorifica aceste bunuri, nefiind eliberat certificatul de moştenitor în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 Protocolul 1 din CEDO, prima instanţă a făcut trimitere la decizia nr. 919 din 25 mai 2017, pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la aplicarea directă a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de judecată a apreciat că nu poate constata, fără a se demonstra un interes concret, situaţii de drept evidente şi nici "imposibilităţi" subiective de exercitare a dreptului (pur potestative, cât timp nu s-a făcut dovada unui impediment real în soluţionarea dificultăţilor de intabulare prin bună înţelegere cu ceilalţi proprietari sau printr-o acţiune în instanţă exercitată în contradictoriu cu aceştia), iar daunele pretinse de la pârât sunt lipsite de dovedirea unei fapte ilicite concrete, a unei pagube şi, implicit, a unui raport de cauzalitate.

Prin memoriul de apel formulat, reclamanta a arătat ca, în temeiul art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborat cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a solicitat să se constate că acţiunea, respectiv apelul este/sunt scutită/e de taxa de timbru şi, în consecinţă, conform art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, să se dispună restituirea sumei plătite la fond cu acest titlu.

În motivarea apelului, a mai susţinut că: - în ceea ce priveşte încălcarea art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în mod greşit prima instanţă invocă (tangenţial) faptul că pârâtul a acţionat în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii deciziei de restituire, în realitate neprecedându-se la identificarea suprafeţei de 789 mp în cadrul terenului de 1015 mp; - instanţa de fond nu prezintă care sunt motivele pentru care consideră că "nu există niciun impediment juridic sau faptic pentru întocmirea unui act de dezmembrare, şi, mai mult decât atât, ignoră considerentele deciziei invocate cu autoritate de lucru judecat, care statuează contrariul, şi anume că există construcţii care împiedică dezmembrarea; - demersurile explicate de autorităţi (OCPI) fac pe deplin dovada faptelor ilicite pe care reclamanta le impută pârâtului, respectiv existenţa unei restituiri în natură fictive, iluzorii şi ineficiente, neconcordante cu practica CEDO, or, simpla necesitate a unor acţiuni în plus şi costisitoare, altele decât cele obişnuite în astfel de cazuri, pentru ca reclamanta să-şi aproprie dreptul de proprietate, probează existenţa faptei ilicite şi a prejudiciul creat; - în mod eronat prima instanţă a reţinut că reclamanta "a ales direct calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivităţi practica CEDO"; instanţa de fond nu a motivat hotărârea atacată prin prisma faptelor ilicite imputate pârâtului, respectiv lipsa de identitate faptică şi topo-cadastrala a bunului dispus a fi restituit în natură, intabularea dreptului de concesiune pentru o perioadă de 99 de ani, existenţa unor construcţii edificate de un terţ pe terenul ce face obiectul dispoziţiei de restituire; - deşi instanţa de fond stabileşte că în situaţia faptică şi juridică actuală dreptul de proprietate nu poate fi exercitat în plenitudinea atributelor sale, în mod contradictoriu conchide că numai pasivitatea reclamantei conduce la exercitarea în mod limitativ a dreptului acesteia de proprietate; - existenţa unui protocol de predare-primire nu echivalează cu restituirea/predarea, care trebuie să fie efectivă, astfel încât beneficiarul acesteia să se bucure în fapt şi în drept de bunul restituit; - faptul că autoarea reclamantei a fost de acord să preia contractul de concesiune, recunoscând că suprafaţa de 789 mp face parte dintr-o suprafaţă de 1015 mp, alături de suprafaţa de 226 mp "fostă proprietate Constantinescu", fiind chiar cea care a înaintat planul de situaţie invocat, nu prezintă relevanţă pentru a stabili dacă pârâtul a încălcat sau nu legea; - doar în baza dispoziţiei de restituire în natură reclamanta nu poate solicita de la C.

S.A. restituirea fructelor civile, deoarece nu este înscrisă ca proprietar în cartea funciară, dreptul său nefiind opozabil terţilor; - simpla menţiune că autoarea reclamantei avea dreptul să se subroge în drepturile autorităţii locale nu însemnă că în practică demersurile sunt posibil de realizat, aspect de natură a crea un prejudiciu material însemnat; - instanţa de fond nu este ţinută de menţiunile din certificatul de moştenitor, potrivit cu care reclamanta ar fi avut nevoie de un certificat suplimentar, deoarece aceasta este moştenitor sezinar, or, sunt aplicabile prevederile art. 1125 C. civ. - prezenta acţiune este întemeiată în drept pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală privite prin prisma prevederilor legale privind protecţia dreptului de proprietate în dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, cât şi prin prisma dispoziţiilor din legea fundamentală a ţării; - prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea cerinţelor actului de aderare, conform art. 148 din Constituţia României; - este pe deplin făcută dovada unui impediment obiectiv în parcurgerea formalităţilor prevăzute de dreptul intern pentru intabularea dreptului de proprietate; - dacă prin lege (art. 602 şi următoarele C. civ.) se poate limita dreptul de proprietate, aceste dispoziţii privind limitarea dreptului de proprietate nu sunt aplicabile în speţa de faţă, or, îngrădirea dreptului de proprietate de către pârât reprezintă o faptă care excedează permisibilităţii legii, şi anume o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii; - instanţa de fond nu precizează ce dispoziţii din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare sau din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru limitează dreptul de proprietate; - instanţa de fond face o motivare contradictorie, arătând că "nu poate constata imposibilităţi subiective de exercitare a dreptului", după ce anterior toată argumentarea a vizat faptul că imposibilităţile de apropriere a dreptului de proprietate sunt subiective, adică ţin de persoana reclamantei, care a manifestat o stare de pasivitate; - în mod greşit instanţa de fond arată că daunele pretinse de la pârât sunt lipsite de dovedirea unei fapte ilicite concrete, a unei pagube şi, implicit, a unui raport de cauzalitate; - cât priveşte prejudiciile cauzate, acestea derivă inclusiv din costurile făcute pe parcursul celor 11 ani cu litigii, proceduri administrative, toate demarate pentru ca reclamanta să se poată bucura de dreptul de proprietate şi de fructele civile prin substituirea în drepturile concedentului; - deşi reclamanta a invocat faptul că restituirea dispusă nu a fost efectivă şi a justificat întreaga cerere de chemare în judecată prin prisma art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, ataşând în acest sens şi cea mai recentă hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de fond nu a motivat nimic vis-a-vis de caracterul de remediu eficient al deciziei de restituire în natură emisă de pârât, reţinând, totuşi, în mod greşit că jurisprudenţa invocată nu are legătură directă cu situaţia concretă din cauză; - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat încă din anul 2006 şi a sancţionat constant România, stabilind că ineficienţa reglementărilor speciale în materia restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist coroborat cu lipsa totală a despăgubirii şi cu lipsa de speranţă într-o viitoare posibilitate certă de despăgubire, reprezintă o privare de bun care este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1; - incertitudinea generală creată prin acţiunile concrete ale organelor Statului Roman s-a repercutat asupra reclamantei, care s-a văzut în imposibilitatea de a-şi apropria efectiv bunul şi de a beneficia de plenitudinea prerogativelor dreptului de proprietate, chiar şi prin echivalent, la 17 ani de la momentul notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

Prin decizia recurată, instanţa de apel reia, în parte ad litteram, considerentele instanţei de fond din sentinţa apelată, arătând că "prin emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului notificat, pe care apelanta o califică ca fiind o activitate ilicită, autoritatea publică locală, şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa potrivit dispoziţiilor legale", că "Tribunalul în mod corect a reţinut că petenta nu a făcut dovada iniţierii demersurilor legale care i-au fost explicate atât de autorităţi, cât şi de instanţa de judecată, alegând direct calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivităţi, practica CEDO pretins favorabilă în apărarea dreptului de proprietate, chiar dacă jurisprudenţa invocată nu are legătură directă cu situaţia concretă a reclamantei din prezenta cauză, critica apelantei sub acest aspect fiind nefondată", respectiv că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că instanţele de judecată sunt îndreptăţite să aplice direct normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului - (unită cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului), apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României pentru raportul juridic, concret, dedus judecăţii, ca urmare a constatării inaplicabilităţii normei interne - doar în situaţia identificării existenţei unor neconcordanţe ori incompatibilităţi dintre norma legală din dreptul intern (evocată în cererea de chemare în judecată) cu dispoziţiile Convenţiei Europene (Decizia nr. 919 din data de 25 mai 2017 pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pretenţii), ori în prezenta cauză nu s-au identificat astfel de incompatibilităţi".

A concluzionat în sensul că "aşa cum în mod corect s-a reţinut şi de către instanţa de fond, apelanta nu a făcut dovada unei imposibilităţi de exercitare a dreptului, respectiv dificultăţi de intabulare a dreptului său prin înţelegere cu ceilalţi proprietari sau o acţiune în instanţă în contradictoriu cu aceştia, astfel că fapta intimatului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 1357 şi următoarele C. civ..".

Printr-o primă critică dezvoltată, invocând incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, prin cel de-al doilea motiv al cererii de apel, a solicitat să se constate că acţiunea, respectiv apelul este/sunt scutită/e de la plata taxei judiciare de timbru şi, în consecinţă, se impune restituirea sumei plătite la fond cu acest titlu, însă asupra acestui petit instanţa de apel nu s-a pronunţat, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", temei de drept în raport de care se poate susţine că nu au fost respectate dreptul de dispoziţie al părţii reclamante şi principiul contradictorialităţii.

Însă, în speţă, luând în examinare critică formulată în recurs, se reţine că aceasta vizează nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce priveşte motivul de apel invocat, iar nu încălcarea dispoziţiilor procedurale de mai sus, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care prevede casarea hotărârii recurate atunci când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că instanţa de apel nu a statuat în vreun fel asupra acestei chestiuni, inclusiv cât priveşte admisibilitatea unei astfel de cereri formulate în calea de atac a apelului, ceea ce reprezintă o încălcarea a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi conduce la casarea deciziei recurate.

Raportându-se la prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a preluat întocmai considerentele primei instanţe, respectiv că hotărârea recurată nu cuprinde niciun punct de vedere propriu, speţa dedusă judecăţii nefiind trecută prin propriul filtru de către instanţa de control judiciar. Prin urmare, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează deopotrivă cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

Înalta Curte constată, faţă de cele arătate anterior, cu titlu prealabil, că sunt întemeiate criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă cu privire la nemotivarea deciziei de apel.

Astfel, reţine că apelul este mijlocul procesual prin care partea, nemulţumită de hotărârea primei instanţe, solicită instanţei superioare ierarhic reformarea hotărârii; cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este "efectul devolutiv", efect ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, între altele, "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Întrucât considerentele sau "motivele de fapt şi de drept", la care se referă textul citat, sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, trebuie ca între acestea şi dispozitiv să fie deplină concordanţă, inexistenţa motivării cererii soluţionate fiind sancţionată de dispoziţiile procedurale civile.

Or, se poate concluziona că aspectele deduse judecăţii în apel nu au fost cenzurate şi valorificate de instanţa de control judiciar, astfel că nu se poate susţine într-o asemenea situaţie că cererea de apel formulată a făcut obiectul unei cercetări în substanţa ei, deşi a fost respinsă ca nefondată.

Obligaţia instanţei de apel de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele deciziei a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, motivarea deciziei instanţei de apel nu răspunde acestor exigenţe legale, deoarece nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, confirmând în termeni generali situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuate de prima instanţă, de cele mai multe ori printr-o reluare ad litteram a argumentelor tribunalului din sentinţa pronunţată în fond.

Astfel, instanţa de apel se limitează doar la a concluziona că "prin emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului notificat, pe care apelanta o califică ca fiind o activitate ilicită, autoritatea publică locală, şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa potrivit dispoziţiilor legale", fără însă a motiva hotărârea atacată în raport de faptele ilicite imputate pârâtului, respectiv lipsa de identitate faptică şi topo-cadastrală a bunului dispus a fi restituit în natură, intabularea dreptului de concesiune pentru o perioadă de 99 de ani, existenţa unor construcţii edificate de un terţ pe terenul ce face obiectul dispoziţiei de restituire. De asemenea, arată că reclamanta a ales direct "calea despăgubirilor pentru o pretinsă faptă ilicită, încercând să substituie propriei pasivităţi, practica CEDO pretins favorabilă în apărarea dreptului de proprietate", fără a răspunde în concret la criticile din apel legate de încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la CEDO. Deşi acceptă că instanţele de judecată sunt îndreptăţite să aplice direct normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, doar în situaţia identificării existenţei unor neconcordanţe ori incompatibilităţi dintre norma legală din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale, instanţa de apel nu duce raţionamentul până la capăt, în sensul analizării situaţiei de fapt deduse judecăţii raportat la temeiul de drept invocat, în principal, de reclamantă, ci susţine doar că "nu s-au identificat astfel de incompatibilităţi".

Nici în legătură cu celelalte argumente arătate în cuprinsul căii de atac exercitate, prezentate anterior, instanţa de apel nu dezvoltă propriile considerente de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, aspect de natură a atrage casarea hotărârii pronunţate din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În acest context, trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Conform jurisprudenţei Curţii (citată de pildă, în cauza Albina împotriva României, par. 34), noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Ca atare, Înalta Curte constată că neanalizarea motivelor de apel invocate de parte, ce echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalităţii potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, în absenţa motivării, dezlegările instanţei de apel nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, impunându-se, în temeiul art. 496 alin. (2) şi 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

În ceea ce priveşte celelalte critici de nelegalitate formulate prin prezentul recurs prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere împrejurarea că, faţă de soluţia adoptată şi considerentele reţinute anterior, aceste critici - prin care în cea mai mare parte se reiau aspecte de fapt şi de drept invocate prin apel şi neanalizate de curte - nu pot face obiectul controlului judiciar direct în această fază procesuală, urmând a fi avute în vedere ca atare, în limitele arătate, de către instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2865 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2020.