Leasing company prevails in rei vindicatio claim as prefabricated halls held immovable and recovery ordered

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia din urmă să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarelor bunuri mobile: hală metalică demontabilă, instalaţie centralizată automatizată şi hală metalică prefabricate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 919 din 13 februarie 2017, Judecătoria Brăila a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de instanţă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Tribunalului Brăila.

Prin sentinţa civilă nr. 280 din 12 mai 2017, Tribunalul Brăila a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Brăila şi a constatat ivit conflict negativ de competenţă.

Prin hotărârea nr. 87/F- C. civ. din 31 mai 2017, Curtea de Apel Galaţi a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Brăila.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2016*.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere că bunurile revendicate sunt bunuri mobile, că acestea au devenit imobile prin destinaţie şi că este cumpărător de bună credinţă.

Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a chematei în garanţie C. S.A., solicitând ca, în cazul admiterii cererii principale, să fie obligată aceasta la plata contravalorii bunurilor şi a despăgubirilor reprezentând contravaloarea degradărilor aduse imobilului pe care se află amplasate construcţiile.

Prin sentinţa civilă nr. 108 din 21 februarie 2019, Tribunalul Brăila a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie hala metalică demontabilă, cu lungime 50 m, lăţime 5,80 m şi înălţime 2,80 m şi hala metalică prefabricate cu pereţi dubli. A respins, ca nefondată, cererea de revendicare a instalaţiei centralizate automatizată şi a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul B. în contradictoriu cu chemata în garanţie C. S.A.. A fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 14.451 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 133/A din 9 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respins apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 108 din 21 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Brăila.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, pârâtul B. a declarat recurs, raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea acţiunii formulate de intimată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul memoriului de recurs, a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că bunurile revendicate sunt bunuri imobile prin natura lor, respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A susţinut, astfel, că dovada calităţii de proprietar nu poate fi făcută de către reclamantă, în speţă, printr-o factură proformă dacă ar fi vorba de un bun imobil, întrucât dobândirea unui astfel de bun nu se poate face decât prin act care îmbracă forma autentică cerută de lege.

A mai arătat că, în raport de concluziile raportului de expertiză, bunurile revendicate sunt mobile (acestea sunt demontabile, dezasamblate de pe un amplasament pe altul, putând fi luate pe module şi remontate pe alt amplasament), iar dreptul la acţiune în revendicarea acestora este prescris, termenul de prescripţie începând să curgă la momentul rezilierii contractului de leasing încheiat cu D. S.R.L., dată la care obligaţia de restituire a bunurilor ce au constituit obiectul contractului de leasing a devenit exigibilă.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 492 şi art. 493 C. civ., pe care le consideră aplicabile situaţiei de fapt din speţă, susţinând şi că, la momentul achiziţionării bunurilor de către partea recurentă, acestea aveau o valoare mult mai mare faţă de cea pe care o aveau la momentul la care au fost date în leasing către D. S.R.L., ultimul utilizator, care a efectuat îmbunătăţiri. Contravaloarea acestor îmbunătăţiri a fost achitată de către recurent în cadrul contractului încheiat de acesta cu chemata în garanţie.

Referitor la calitatea de proprietar a intimatei asupra halelor metalice, recurentul a învederat că înţelege să conteste calitatea S.C. A. S.A. de proprietar asupra bunurilor revendicate, arătând că halele existau pe terenul achiziţionat de D. S.R.L. de la Societatea Naţională Plafar S.A. încă înainte de momentul încheierii contractelor de leasing, respectiv din ianuarie 2007, astfel că susţinerea intimatei, în sensul că halele au fost amplasate pe teren abia după încheierea contractelor de leasing cu cei doi utilizatori apare ca fiind nereală. Mai mult, deşi unul dintre contractele de leasing a fost încheiat la 8 octombrie 2007, achiziţionarea halelor s-a făcut cu o lună mai târziu, respectiv la 13 noiembrie 2007, deşi plata preţului fusese făcută anterior, conform facturii proformă din 25 septembrie 2007; or, potrivit C. civ., obligaţia de a plăti preţul este o obligaţie ce se naşte din momentul şi în baza încheierii unui contract, iar aceasta devine exigibilă de îndată ce obligaţia de a transmite proprietatea devine şi ea exigibilă.

A mai precizat că, în cazul în care prin contractul de vânzare era înstrăinat doar terenul, trebuia să se specifice clar acest lucru, însă obiectul contractului este cât se poate de clar, acesta fiind format din teren plus construcţii. Din punctul de vedere al intimatei, aceste construcţii au fost amplasate pe terenul din Brăila, Şoseaua x, abia la data de 08.10.2007, moment la care a fost încheiat primul contract de leasing financiar cu utilizatorul E. S.R.L. urmând, însă, ca abia în octombrie 2007, S.C. A. S.A. să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu F. privind hala metalică.

În cauză, recurentul a solicitat, în etapele procesuale anterioare, ca intimata să facă dovada datei la care halele au fost amplasate pe terenul din Brăila, Şoseaua x, lot x, a faptului că halele despre care aceasta face vorbire sunt aceleaşi cu cele amplasate pe terenul respectiv, precum şi a împrejurării că asupra acestor construcţii au fost efectuate îmbunătăţiri de către un fost utilizator de leasing, deoarece niciodată pe parcursul procesului nu s-au dovedit aceste lucruri.

A precizat că, în speţă, intimata a afirmat că asupra acestor construcţii (hale) au fost efectuate anumite îmbunătăţiri de către un fost utilizator leasing, fără a preciza care dintre cei doi utilizatori au făcut aceste îmbunătăţiri şi în ce au constat acestea; or, este imposibil de crezut acest fapt în condiţiile în care aceste bunuri la momentul presupuselor îmbunătăţiri se aflau în proprietatea chematei în garanţie.

În ceea ce priveşte factura proformă nr. x din 25.09.2007, recurentul a arătat că este trecut în locul clientului societatea E. S.R.L., nicidecum intimata, iar această societate a avut doar calitatea de utilizator al bunurilor, respectiv a halei metalice prefabricate, nu calitatea de proprietar (aceasta trebuia să fie achitată de către S.C. A. S.A., deoarece intimata a invocat această factură ca fiind un înscris în baza căruia a dobândit proprietatea).

Recurentul a mai susţinut că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C. S.A. şi el există mai multe clauze care sunt contradictorii la secţiunea destinată garanţiilor, vânzătorul declarând că bunul care constituie obiectul vânzării nu face obiectul niciunui litigiu, pentru ca mai apoi să se specifice că există revendicări asupra unora dintre construcţii, făcând referire la faptul că acestea au fost reabilitate de un fost utilizator de leasing şi că asupra acestor construcţii există revendicări din partea intimatei. În opinia recurentului, având în vedere aceste aspecte, revendicarea urmează a fi făcută doar asupra construcţiilor efectiv enumerate în contract şi nu asupra tuturor construcţiilor, astfel că, în cauză, se impune a da eficienţă dispoziţiilor art. 1269 C. civ., care prevăd că în situaţia în care, după ce are loc interpretarea sistematică a contractului, acesta rămâne neclar, el se interpretează în favoarea celui care se obligă.

În continuare, recurentul-pârât a făcut aprecieri şi cu privire la contractele de leasing încheiate de către intimata-reclamantă, susţinând că încheierea unui nou contract în anul 2008 cu D. S.R.L. nu ar fi fost posibilă dacă primul utilizator, E. S.R.L., nu şi-ar fi executat obligaţia de restituire a bunurilor. A învederat că ambele societăţi care nu ar fi executat obligaţiile născute din contractul de leasing financiar au fost reprezentate de aceeaşi persoană, ceea ce ridică semne de întrebare asupra credibilităţii aceluiaşi reprezentat al celui de-al doilea utilizator, în sensul că, dacă primul utilizator nu a executat obligaţiile, al doilea utilizator ar fi putut face acelaşi lucru, respectiv să nu plătească ratele aferente.

În concluzie, recurentul-pârât a precizat că instanţa de apel nu a luat în considerare susţinerile sale referitoare la interpretarea contractelor, contractul de vânzare dintre recurent şi C. S.A. conţinând foarte multe dispoziţii contradictorii, printre care şi faptul că vânzătorul (recurentul) înţelege să cumpere în condiţiile în care există revendicări din partea intimatei asupra halelor, ulterior arătându-se că bunurile sunt libere de orice sarcini. În ceea ce priveşte dovada calităţii de proprietar, a menţionat că înţelege să se facă aplicarea prevederilor legale în ceea ce priveşte dobândirea bunurilor mobile, şi nu a celor imobile.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii în integralitate a deciziei civile recurate, ca fiind temeinică şi legală. În condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a invocat nulitatea recursului cu privire la motivele de recurs ce nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat recursul formulat.

6. Procedura de filtru

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a reţinut că cererea de recurs întruneşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., că recursul a fost declarat în termenul legal, este semnat şi timbrat, iar motivele de recurs pot fi încadrate în art. 488 din acest act normativ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 8 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 133A din 9 octombrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 12 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte reţine că, în cauză, instanţa de apel a concluzionat în sensul că prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia de fapt, respectiv că, în baza facturii fiscale nr. x/9.06.2008, respectiv a facturii fiscale nr. x/25.09.2007, reclamanta a achiziţionat de la F. S.R.L. două hale metalice, hale ce au format obiectul a două contracte de leasing, încheiate cu două societăţi diferite, D. S.R.L. şi E. S.R.L..

Astfel, reclamanta a încheiat cu D. S.R.L. contractul de leasing financiar nr. x/27.05.2008, având ca obiect finanţarea achiziţionării unei hale metalice prefabricate şi cedarea folosinţei acesteia către utilizatorul mai sus menţionat, iar cu E. S.R.L. contractul de leasing financiar nr. x/08.10.2007, având ca obiect finanţarea achiziţionării celei de-a doua hale metalice prefabricate şi cedarea folosinţei acesteia către acest din urmă utilizator.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, conform descrierii făcute în actele de achiziţionare, precum şi în cele de leasing, reclamanta a contractat asupra unei hale metalice demontabile - sediu birouri - în lungime de 50 de metri, lăţime 5,80 m şi înălţime 2,80 m, având interiorul compartimentat astfel: 1 front desk, 10 camere, 2 holuri, o bucătărie, 3 grupuri sanitare, cu caracteristicile descrise în fişa de identificare, respectiv asupra unei hale metalice prefabricate cu pereţi dubli termoizolanţi şi accesorii clasa ignifugare C1 cu tablă galvanizată prevopsită. Cele două hale metalice au fost amplasate pe terenul situat în Brăila, Şoseaua x, lot x, teren aflat în proprietatea C.. Din cuprinsul celor două contracte de leasing reiese că acestea au obiecte diferite, susţinerile recurentului din apel, în sensul că ar fi vorba de acelaşi bun preluat de la primul utilizator şi dat apoi celui de-al doilea utilizator, fiind găsite ca nefondate.

Instanţa de apel a mai reţinut că, întrucât cei doi utilizatori nu şi-au îndeplinit obligaţiile financiare asumate prin contractele încheiate cu reclamanta, aceasta din urmă, în calitate de finanţator, respectiv de proprietar al bunurilor date în leasing, a dispus rezilierea celor două contracte, obligaţia utilizatorilor fiind aceea de a restitui halele metalice achiziţionate. În cauză, însă, halele nu au fost restituite, mai mult C., proprietara terenului pe care se aflau amplasate halele, a procedat la vânzarea terenului, cu tot cu construcţiile situate pe el, inclusiv cele două hale în litigiu, încheind, în acest sens, cu pârâtul G., contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.05.2014.

În acest context, Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în cadrul acestei căi de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie; or, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin decizia atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat dovezile administrate şi au stabilit pe baza lor o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea acestei norme juridice.

În acest sens, se observă că aspectele de fapt ale judecăţii şi criticile de netemeinicie, legate de greşita stabilire a situaţiei de fapt, în sensul că halele existau pe terenul achiziţionat de D. S.R.L. de la Societatea Naţională Plafar S.A. încă înainte de momentul încheierii contractelor de leasing, de menţiunile eronat reţinute privind momentul achiziţionării bunurilor în litigiu şi cel al plăţii preţului, de identificarea halelor despre care intimata face vorbire, amplasate pe terenul în cauză, precum şi a îmbunătăţirilor efectuate de către fostul utilizator de leasing, nu pot face obiectul controlului judiciar în cadrul recursului exercitat în condiţiile art. 488 C. proc. civ., faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege; prin urmare, urmează a fi cercetate exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.

În situaţia de faţă, în susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unor asemenea norme, fie prin interpretarea lor eronată.

Recurentul a precizat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că bunurile revendicate sunt bunuri imobile prin natura lor, respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care, potrivit art. 1179 alin. (2) C. civ., dovada calităţii de proprietar pentru dobândirea unor astfel de bunuri se face numai prin act autentic, iar nu printr-o factură proforma. Totodată, a învederat că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, bunurile revendicate sunt mobile (demontabile, putând fi dezasamblate de pe un amplasament, luate pe module şi remontate pe alt amplasament).

Înalta Curte constată, având în vedere statuările privind situaţia de fapt prin prisma evaluării raportului de expertiză întocmit în cauză, evaluare asupra căreia nu poate interveni în recurs, că cele două halele metalice sunt demontabile, dar că acestea aderă la pământ prin elemente fixe, respectiv infrastructura sau platforma betonată pe care sunt poziţionate, la interior existând şi amenajări care sunt nerecuperabile: rigips, plafoane false, flise, gresie, pardoseli, etc., astfel că nu pot fi mutate ori relocate, fără pierderi, caz în care instanţele de fond au apreciat în mod just asupra naturii juridice a celor două bunuri, considerând că sunt bunuri imobile prin natura lor.

La data achiziţionării lor de către intimată, acestea erau plăci ce au fost asamblate şi din care au rezultat halele amplasate pe terenul proprietatea recurentului la acest moment. Aşadar, aceste bunuri mobile au fost fixate ori încorporate în modalitatea prezentată de expert, iar criteriul fizic al fixităţii (care se stabileşte în raport cu solul) condiţionează calificarea de bunuri imobile prin natura lor.

De altfel, potrivit art. 461 C. civ., bunurile, în raport de natura lor intrinsecă, se clasifică în bunuri imobile şi bunuri mobile, după cum ele se ţin sau nu de pământ. În categoria bunurilor imobile intră însă şi bunurile clasificate ca atare de art. 462 C. civ., respectiv imobile prin natura lor, prin destinaţie şi prin obiectul la care se aplică.

Drept consecinţă, susţinerile recurentului, conform cărora, pentru achiziţionarea bunurilor era necesară încheierea unor acte în formă autentică sunt lipsite de suport juridic, în condiţiile în care, numai în urma asamblării şi instalării acestora, bunurile au devenite imobile. Or, la momentul achiziţionării, acestea puteau fi dobândite în proprietate chiar şi prin facturi, însoţite de dovada achitării preţului.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că intimata a solicitat prin acţiunea de faţă, iar prima instanţă a dispus, obligarea recurentului la restituirea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, a celor două hale metalice demontabile, operaţiune care, în sine, presupune, faptic, ridicarea de pe teren a bunurilor achiziţionate, care, prin dezasamblare, redobândesc ulterior calitatea de bunuri mobile.

Înalta Curte apreciază, astfel, că acţiunii în revendicare a unui bun imobil îi este aplicabil termenul de prescripţie de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ., termen care începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune, în speţa de faţă de la momentul pierderii atributelor dreptului de proprietate recunoscute de lege proprietarului, cel mai târziu de la 30.05.2014, dată la care cele două hale metalice au fost înstrăinate către recurent, astfel încât o eventuală prescripţie s-ar împlini în anul 2044. Nefiind vorba de revendicarea unor bunuri mobile, termenul prescriptibil de 3 ani nu poate fi avut în vedere, astfel cum a solicitat recurentul.

În speţă, recurentul a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 492 şi art. 493 C. civ., făcând trimitere la instituţia accesiunii imobiliare, care, în opinia acestuia operează în mod direct. A arătat, de asemenea, că, la momentul achiziţionării bunurilor de către partea recurentă, acestea aveau o valoare mult mai mare faţă de cea pe care o aveau la momentul la care au fost date în leasing ultimului utilizator, care a efectuat îmbunătăţiri. A contestat calitatea de proprietar a intimatei cât priveşte bunurile revendicate, formulând critici legate de datele înscrise în facturile prezentate de această parte.

În raport de aceste apărări, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat că susţinerile pârâtului nu doar că sunt contrazise de probele administrate în cauză, dar sunt şi lipsite de relevanţă în economia speţei, raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii şi în condiţiile în care acesta nu a formulat pretenţii proprii, pentru a fi despăgubit, pentru diferenţa de valoare. A constatat, de asemenea, că sunt şi apărări pe care pârâtul le face pentru prima dată în calea de atac a apelului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., astfel că, procedural, nu pot fi avute în vedere (la fond, singurele apărări fiind legate de prescripţia dreptului la acţiune, de calitatea sa de cumpărător de bună credinţă, de faptul că bunurile au devenit imobile prin destinaţie, că desprinderea lor ar putea cauza degradări, astfel că este justificată o acţiune îndreptată împotriva societăţii vânzătoare).

Se remarcă faptul că, potrivit art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Principiul exprimat de norma citată dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, determinat de ceea ce s-a suspus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Or, câtă vreme nu a existat o cerere distinctă la fond, prin care să se solicite a se constata dreptul de proprietate pe calea accesiunii imobiliare ori plata unor despăgubiri ori să se conteste valabilitatea titlului de proprietate opus de partea adversă, în mod corect instanţa de apel a considerat aceste critici lipsite de relevanţă juridică.

Deşi instanţa de apel a motivat, în hotărârea apelată, că aceste susţineri ale pârâtului nu pot fi primite, în condiţiile în care acesta nu a formulat pretenţii proprii şi sunt apărări pe care le face pentru prima dată în calea de atac a apelului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., se observă că recurentul, în recurs, nu formulează critici care să combată aceste reţineri cu caracter decizoriu ale deciziei recurate.

Pe de altă parte, faptul că instanţa de apel a procedat şi la analiza pe fond a acestor motive de apel nu este de natură a înlătura de la aplicare prevederile art. 478 C. proc. civ. şi de a da posibilitatea pârâtului de a combate, în recurs, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., aplicarea normelor de drept material.

De altfel, recurentul nu a criticat prin cererea de recurs încălcarea regulilor de procedură prin prisma art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ci doar s-a limitat să invoce nelegalitatea considerentelor subsidiare ale hotărârii apelate, ce nu pot face însă obiectul controlului de legalitate prin raportare la dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., avându-se în vedere că prin intermediul recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar şi aceasta în limitele stabilite de lege.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel a constatat că pârâtul a invocat şi faptul că în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare încheiat cu chemata în garanţie ar exista mai multe clauze contradictorii, în sensul că, la secţiunea destinată garanţiilor, vânzătorul a declarat că bunul care constituie obiectul vânzării nu face obiectul niciunui litigiu, pentru ca mai apoi să specifice că există revendicări asupra unora dintre construcţii, făcând referire la faptul că acestea au fost reabilitate de un fost utilizator de leasing, şi că asupra acestor construcţii există revendicări din partea reclamantei.

Cu toate acestea, a considerat că aspectele invocate excedează cadrului acţiunii pendinte, instanţa de fond nefiind învestită cu nicio cerere care să îi permită analiza respectivelor clauze contractuale. În plus, apărarea în sine este din nou una noua, făcută direct în apel, pârâtul încercând să acrediteze ideea că, datorită caracterului contradictoriu al menţiunilor din contract, nu ar fi ştiut care este adevărata situaţie a halelor respective.

În recurs, recurentul a formulat critici asupra dezlegărilor în fond ale instanţei de apel referitoare la aspectele de drept anterior sesizate, fără însă a contesta soluţia procedurală avută în vedere de curte, aşa cum a procedat şi anterior. În acest context, a susţinut că instanţa de apel nu a luat în considerare apărările legate de interpretarea contractelor, implicit a contractului de vânzare dintre recurent şi chemata în garanţie, care conţine foarte multe dispoziţii contradictorii, şi că se impune a se da eficienţă dispoziţiilor art. 1269 C. civ., care prevăd că în situaţia în care, după ce are loc interpretarea sistematică a contractului, acesta rămâne neclar, el se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Înalta Curte, având în vedere considerentele de mai sus, legate de aplicarea prevederilor art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., constată că nici criticile formulate prin cererea de recurs cu privire la soluţia instanţei de apel nu sunt justificate, fiind înlăturare ca atare.

Nefiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 133A din 9 octombrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 133A din 9 octombrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2020.