Press defamation: failure to distinguish factual imputations from value judgments in balancing freedom of expression against private life and honor

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I. 1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor Gazeta "B.", C., în solidar, la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale, pentru atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale.

La termenul din 29 iunie 2017, instanţa a luat act de modificarea cererii reclamantului, sub aspectul cadrului procesual, şi a dispus introducerea în cauză şi a pârâtului D..

Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2017, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Gazeta "B. să publice integral dreptul la replică depus la dosarul cauzei; să formuleze scuze publice şi să redea, în mod public şi integral, în cinci reviste consecutive, dispozitivul hotărârii, în termen de maxim 5 zile de la pronunţare.

II. Primul ciclu procesual:

II.1. Hotărârea pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 104/25 ianuarie 2018, Tribunalul Olt, secţia civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Gazeta "B." şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Gazeta "B.", ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

A respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată la data de 27 martie 2018, reclamantul A. a solicitat instanţei să dispună completarea sentinţei nr. 104/25.01.2018, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2017, în sensul pronunţării asupra capetelor de cerere 3 şi 4, din cererea de completare depusă la dosar la data de 21.06.2017, privind obligarea pârâţilor să publice integral dreptul la replică depus la dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 269/19.04.2018, Tribunalul Olt, secţia I civilă a respins cererea de completare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Gazeta "B.", C. şi D., ca neîntemeiată.

II.2. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 3077/2018 din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul x/2017, instanţa a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 104 din 25.01.2018 şi nr. 269 din 19.04.2018, pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Gazeta "B.", C. şi D..

A anulat sentinţa civilă nr. 104 din 25.01.2018, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

III. Al doilea ciclu procesual:

III.1. Hotărârea pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 313/26 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Gazeta "B.", prin reprezentat, redactor E., S.C. F. S.R.L., pentru Gazeta "B.", E. şi D., astfel cum a fost precizată şi modificată, ca neîntemeiată.

A fost obligat reclamantul A. la plata către pârâta E. a sumei de 1000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

III.2. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 2679/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 313/26.06.2019, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Gazeta "B." şi S.C. F. S.R.L., pentru Gazeta "B.", prin administrator E., având ca obiect pretenţii şi a fost obligat apelantul A. la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată, către intimata E..

IV. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 2679/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În drept, recurentul şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia instanţei de apel este nemotivată în raport de motivele de apel formulate. Astfel, în opinia acestuia, instanţa de apel doar a preluat o parte din considerentele primei instanţe, fără a expune argumentele proprii pentru care motivele de apel au fost înlăturate şi s-a limitat a justifica decizia primei instanţei, prin preluarea argumentaţiei acesteia, fără a se a duce argumente noi şi fără a se combate toate motivele de apel referitoare la faptul că o parte din afirmaţiile din articol nu sunt judecăţi de valoare, ci date factuale, care necesitau documentare prealabilă.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 72, art. 73 şi art. 75 C. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 1349 si 1357 C. civ., precum şi a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, cu trimitere la cauza Lingens c. Austriei, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că "articolul invocat în litigiul pendinte trata un subiect de interes public, respectiv situaţia dificilă în care funcţiona Primăria comunei Priseaca, judeţul Olt, din lipsă de personal, precum şi din cauze financiare, printre care şi obligaţiile de plată stabilite în sarcina instituţiei cu titlu de despăgubiri către reclamantul A., fost consilier local, în urma unor litigii între acesta şi autorităţile locale".

Or, în opinia recurentului-reclamant, nu există nicio bază factuală care să justifice afirmaţiile precum premeditarea proceselor, împărţirea banilor cu fostul primar, păgubirea bugetului local. Dimpotrivă, câştigarea proceselor a legitimat orice comportament şi pretins drept, orice afirmaţie contrară reprezentând o atingere adusa justiţiei.

Din această perspectivă, aceasta a susţinut că articolul pune sub semnul întrebării independenţa şi imparţialitatea justiţiei, încălcându-se limitele libertăţii de exprimare, în condiţiile în care se susţine "păgubirea bugetului local", urmare a executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. De asemenea, articolul de presă nu este documentat şi nu are nicio bază probatorie, nefiind depusă nicio diligenţă în vederea verificării autenticităţii afirmaţiilor. Redactorul nu l-a contactat niciodată pe reclamant, pentru a-i oferi dreptul la replică. Aşadar, articolul nu se limitează să afirme că "reclamantul a fost om politic, a ocupat o funcţie de demnitate publică şi a obţinut, pe baza unor hotărâri judecătoreşti, sume de bani de la o instituţie publică", ci prezintă fapte determinante, false şi defăimătoare, care nu se circumscriu "limbajului folosit" în prezentarea subiectului.

Prin însăşi titlul articolului, jurnalistul a încercat să transmită o problemă legată de Primăria Comunei Priseaca, însă informaţia potrivit căreia primăria funcţiona doar cu trei angajaţi s-a făcut doar în titlului articolului, pentru că, în cuprinsul articolului, au fost relevate alte informaţii, de natură să asocieze, în mod fals, problemele instituţiei cu persoana reclamantului, cu totul denigratoare şi calomnioase, fără a avea legătură reală cu titlul articolului. Astfel, sub pretextul titlului care transmitea o informaţie obiectivă, s-au inserat în cuprinsul acestuia informaţii false şi calomnioase exclusiv cu privire la reclamant.

Referitor la susţinerile jurnalistului, conform cărora fiica reclamantului ar fi judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că reclamantul a împărţit banii câştigaţi cu fostul primar, contrar reţinerilor instanţei de apel, recurentul a susţinut că sunt informaţii false, fără suport real, nedovedite, care nu sunt apte să susţină opinia autorului legate de problemele Primăriei Priseaca.

Reţinerile instanţei de apel conform cărora "trimiterile din articol referitoare la o presupusă relaţie de filiaţie între reclamant şi un judecător al ÎCCJ, nu pot fi considerate ca reprezentând o încălcare nepermisă a vieţii private(...) nu pot avea caracter prejudiciabil sau defăimător" sunt, în opinia recurentului-reclamant, nelegale şi contrare art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care aceasta nu a fost o simplă informaţie, ci aceasta a fost prezentată astfel încât să sugereze nu doar ideea unor fapte de natură penală, ci şi că justiţia ar fi imparţială.

V. Apărările formulate în cauză:

Intimatele-pârâte Gazeta "B.", E. şi F. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii cererii de recurs, excepţia netimbrării căii de atac şi excepţia nulităţii pentru imposibilitatea încadrării aspectelor învederate prin memoriul de recurs în motivele de casare, expres şi limitativ, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.

VI. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020, completul de filtru a respins excepţiile netimbrării şi tardivităţii, invocate de intimaţii-pârâţi S.C. F. S.R.L., E. şi Gazeta "B.", a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 noiembrie 2020, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 C. proc. civ.

VII. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor interne şi convenţionale relevante, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Sub un prim aspect, trebuie reţinut că recursul va fi analizat din perspectiva pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. care reglementează soluţia casării hotărârii judecătoreşti pentru motivul de nelegalitate constând în absenţa motivelor ce pot întemeia o hotărâre sau existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Invocând motivul de recurs fondat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul A. susţine nemotivarea hotărârii atacate, atât din perspectiva faptului că instanţa de apel a preluat, necritic, argumentele instanţei de fond, cât şi din perspectiva faptului că aceasta nu a făcut distincţia dintre judecăţi de valoare - afirmaţii factuale, nu a analizat faptele imputate reclamantului în mod individual şi caracterul acestora de informaţii false şi denigratoare.

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, deşi sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, ea fiind subordonată, de multe ori, "meritelor cazului dedus judecăţii", totuşi, instanţele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

În domeniul cauzelor în care se pun în balans dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, invocate de părţile litigante, această obligaţie de motivare a hotărârilor judecătoreşti dobândeşte accente specifice, întrucât nerespectarea obligaţiilor pozitive ale statului pentru protejarea dreptului la viaţă privată, în contextul afectării acesteia prin faptele unui particular, şi, corelativ, intruziunea în dreptul la liberă exprimare a unei persoane, în general, şi a jurnaliştilor, în special, nu poate fi făcută în absenţa evocării, expunerii de către autorităţile competente a motivelor pertinente şi suficiente pe care acestea se bazează pentru a pronunţa o anumită soluţie.

În contextul procesual dedus judecăţii, Înalta Curte apreciază că, fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, instanţele fondului aveau obligaţia de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate, şi a dreptului la libertatea de exprimare a pârâţilor, cu privire la care aceştia au susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.

Având în vedere că cele două drepturi menţionate sunt recunoscute şi protejate în mod egal atât de legislaţia naţională, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale, Înalta Curte apreciază că se impunea analiza conflictului între cele două drepturi, şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţă privată, respectiv dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecăţile de valoare şi imputările factuale; doza de exagerare a limbajului folosit; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012.

Un criteriu esenţial, în viziunea Curţii Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnalişti.

În cauză, intimaţii pârâţi s-au apărat, invocând faptul că articolele publicate prezentau un subiect de interes general, în condiţiile în care aceştia relatau despre problemele pe care le are o instituţie publică locală, respectiv Primăria comunei Priseaca.

Or, deşi această teză poate fi acceptată, fiind evident că problemele financiare ale unei primării sunt cel puţin de interes local, este important de determinat, prin probe specifice şi concludente, dacă referirile la persoana reclamantului au fost făcute cu intenţia de a informa publicul despre acest subiect de interes local sau demersul jurnalistic este subordonat altor interese, pe fondul existenţei conflictului dintre părţile litigante - A. şi D., aspect, de asemenea, reţinut de către instanţele fondului.

Un al doilea criteriu de analizat este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi de notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai largă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care imaginile sau ştirile difuzate se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată, libertatea de exprimare a ziariştilor sau a terţilor, în general, se impune a fi interpretată mai strict.

Corelativ, trebuie reţinută, în cauză, calitatea de jurnalist a autorului articolele pretins defăimătoare şi particularităţile analizei dreptului la liberă exprimare, în cazul jurnaliştilor, raportat la dreptul publicului de a fi informat în mod corect despre subiectele de interes general, deci subordonarea elaborării articolelor, chiar şi în cazul subiectelor de interes general, eticii jurnalistice.

Un al treilea criteriu este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudenţa instanţei europene, s-a arătat în acest sens că este relevant comportamentul persoanei în cauză înainte de difuzarea ştirilor sau faptul că informaţiile difuzate au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare, fiind doar preluări ale difuzărilor anterioare.

Un alt criteriu de analizat este cel referitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării articolelor, respectiv dacă informaţiile au fost publicate într-un cotidian local sau naţional, dacă articolele au fost însoţite de caricaturi sau imagini defăimătoare şi care au fost consecinţele difuzării acestor articole asupra vieţii private a reclamantului, ca valoare ce se pretinde a fi apărată prin demersul declanşat în faţa instanţelor judiciare.

Circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie şi dacă a existat un acord prealabil al reclamantului în acest sens sau dacă acestuia i-a fost acordat vreun drept la replică reprezintă un alt element de analiză. În cadrul aceleiaşi analize, sunt de observat natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantului, precum şi repercusiunile asupra persoanei vizate.

În acest context procesual, raportat la critica formulată de reclamant în mod expres, atât prin apel, cât şi prin recursul exercitat în cauză, şi care este una fondată, în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare, precum şi de la atitudinea subiectivă a autorului articolului denunţat ca fiind calomnios.

Această distincţie este importantă, întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o bază factuală suficientă, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, însă, în această din urmă ipoteză, se pretinde celui care afirmă să facă dovada bunei-credinţe.

În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a autoarei articolului de presă, în raport nu doar cu adevărul afirmaţiilor sale, dar şi cu scopul demersului său, reaua - credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta, în mod gratuit, reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes general, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa de recurs apreciază că aceste componente esenţiale nu au fost analizate în concret de către instanţa de apel, care s-a limitat la o aplicare formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare şi la o analiză de ordin general, instanţa de apel preluând, într-o măsură considerabilă, considerentele primei instanţe.

Mai mult, instanţa de apel, deşi ar fi avut posibilitatea unei devoluţiuni totale a cauzei deduse judecăţii, în fapt şi în drept, sigur, cu respectarea limitelor fixate prin motivele de apel formulate, în acord cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., de altfel menţionate, în mod formal, în considerentele hotărârii sale, nu a încercat să clarifice dacă faptele imputate reclamantului au o bază factuală suficientă; nu a răspuns argumentelor esenţiale ale acestuia, limitându-se la a confirma, într-o manieră contradictorie, faptul că afirmaţiile autoarei articolului, în mod global, deşi "au fost formulate într-un stil provocator şi cuprindeau o serie de exagerări", nu au fost făcute cu rea-credinţă, de vreme ce "s-au bazat pe date şi declaraţii oficiale", fără a indica însă care sunt probele ce ar întemeia această statuare.

Tot astfel, deşi a apreciat că afirmaţiile redactorului G. sunt parţial de natură factuală, parţial judecăţi de valoare, instanţa de apel nu a continuat raţionamentul juridic necesar, pentru a verifica dacă alegaţiile acesteia, prin care se impută fapte de natură obiectivă ce puteau aduce atingere nu doar vieţii private a reclamantului, dar şi autorităţii şi prestigiului justiţiei, aveau o bază factuală suficientă şi dacă pretinsele judecăţi de valoare puteau trece proba bunei-credinţe sau erau unele arbitrare.

Or, prin prisma limitelor învestirii, baza factuală nu se poate raporta în cauză doar la existenţa proceselor purtate de reclamant cu instituţia primăriei, necontestate în cauză, ci la imputarea faptului că acestea s-ar fi desfăşurat cu nerespectarea condiţiilor legale, într-o conivenţă frauduloasă a reclamantului cu fostul primar, H., pentru obţinerea unor sume de la bugetul de stat, ce ar fi fost ulterior împărţite între aceştia, şi rezultatul lor ar fi fost determinat de presupuse fapte de corupţie şi de legăturile pe care reclamantul şi fostul primar le-ar fi avut cu fiica reclamantului, judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceste alegaţii reprezentând, în realitate, cauza cererii de chemare în judecată, prin care se reclamă repararea unui prejudiciu de ordin moral.

În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va trebui să stabilească, în mod concret, prin raportare la conţinutul articolului pretins a fi defăimător, care sunt afirmaţiile prin care se impută fapte obiective şi care sunt judecăţile de valoare, şi să le cenzureze, în raport de principiile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă, în această materie.

În plus, instanţa de apel va trebui să clarifice dacă faptul că o anumită informaţie, despre care reclamantul pretinde că este falsă, iar această instanţă reţine că este "prezentată cu titlu de zvon", contribuie la o dezbatere de interes general şi în ce condiţii difuzarea în continuare a acesteia respectă etica jurnalistică, deci să stabilească, în cadrul aprecierii asupra bunei-credinţe a jurnalistei, dacă această informaţie a fost verificată sau putea fi verificată, cu minime diligenţe, aspecte de fapt a căror verificare este incompatibilă cu structura recursului.

În acest context, după analiza criteriilor enunţate, prin raportare la circumstanţele particulare, concrete ale cauzei, instanţa de apel va trebui să statueze dacă faptele pârâţilor se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 şi 1373 C. civ.

În acest sens, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, după evaluarea concretă a conţinutului articolului publicat şi denunţat a fi calomnios şi a probelor care îl susţin, şi după analiza particulară a respectării dispoziţiilor art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 30 alin. (6) din Constituţie, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1357 şi 1373 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a autoarei articolului, respectiv a comitentului acesteia, precum şi a pârâtului D., iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi, subordonat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

Pentru argumentele expuse, constatând că este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată este afectată de viciul nemotivării, şi că nu se poate aprecia, la acest moment procesual, asupra caracterului fondat al motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2679/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă; va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2679/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2020.