Territorial competence for judicial interdiction: forfeiture of absolute competence exception due to failure to invoke at first hearing

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 21.08.2019 sub nr. x/2019, petenta A. a chemat în judecată pe intimatul B. şi Primăria Municipiului Craiova - Serviciul Autoritate Tutelară, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună punerea sub interdicţie judecătorească a intimatului B. şi numirea sa în calitate de tutore cu dreptul de a-i reprezenta interesele şi de a-i administra bunurile.

Prin sentinţa nr. 5054 din 13 iulie 2020, Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

În considerentele hotărârii instanţa a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 936 C. proc. civ., cererea de punere sub interdicţie judecătorească a unei persoane se soluţionează de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie aceasta îşi are domiciliul, iar potrivit art. 87 C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară îşi are locuinţa principală.

În prezenta cauză, intimatul B. este internat din data de 14.08.2019 la Spitalul de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă Jebel, judeţul Timiş, unde se află şi în prezent, Judecătoria Craiova dispunând faţă de acesta măsura de siguranţă a internării medicale, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

S-a arătat că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.

Având în vedere cele expuse mai sus, raportat la dispoziţiile art. 936 C. proc. civ., instanţa a reţinut că în cauză competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei Timişoara, judeţul Timiş.

Prin sentinţa nr. 10220 din 7 octombrie 2020, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

La pronunţarea acestei hotărâri instanţa a avut în vedere că, potrivit art. 106 alin. (2) C. civ., cererea de punere sub interdicţie judecătorească a unei persoane este o cerere privitoare la ocrotirea persoanei fizice, iar, în conformitate cu art. 107 C. civ., o astfel de cerere este de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, numite instanţe de tutelă.

S-a mai arătat că potrivit art. 114 C. proc. civ., cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită, dacă legea nu prevede altfel.

În cazul de faţă, art. 936 C. proc. civ., care reglementează competenţa specială în materie de punere sub interdicţie judecătorească, conţine o normă derogatorie de la prevederile art. 114 C. proc. civ.. Astfel, în conformitate cu art. 936 C. civ., cererea de punere sub interdicţie judecătorească a unei persoane se soluţionează numai de către instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie aceasta îşi are domiciliul, nefiind stabilită o competenţă şi pentru instanţa de la reşedinţa persoanei ocrotite.

S-a reţinut că, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa teritorială de ordine publică, aşa cum este şi cea în speţă, trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Aşa fiind, numai la primul termen de judecată din data de 09.03.2020, din dosarul Judecătoriei Craiova, la care părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii, instanţa ar fi putut invoca excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Craiova. Câtă vreme nu a făcut-o, ca efect al dispoziţiilor legale menţionate mai sus, care limitează în timp posibilitatea de a se invoca, chiar şi din oficiu, de către instanţă, excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă, competenţa se soluţionare a cererii reclamantei de punere sub interdicţie a pârâtul a rămas oricum dobândită de Judecătoria Craiova.

Faţă de cele arătate, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a soluţiona conflictul ivit.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin prezentul demers judiciar instanţa de judecată a fost învestită a se pronunţa asupra unei cereri având ca obiect punere sub interdicţie.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura". Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Din interpretarea textului de lege sus-menţionat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe. O astfel de interpretare se impune şi în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepţiilor de necompetenţă în scopul declarat de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor.

Dispoziţiile art. 936 C. proc. civ. stabilesc că:

"Cererea de punere sub interdicţie judecătorească a unei persoane se soluţionează de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie aceasta îşi are domiciliul".

De asemenea, potrivit prevederilor art. 114 C. proc. civ., cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită, dacă legea nu prevede altfel.

Competenţa prevăzută de art. 936 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, astfel că nesocotirea prevederilor legale anterior menţionate trebuie invocată de către părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Din actele dosarului rezultă că excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., luând în considerare că la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii, anume 9 martie 2020, Judecătoria Craiova, verificându-şi competenţa, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., s-a considerat competentă teritorial să judece pricina. Cauza a fost amânată şi a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova prin referatul din 29 iunie 2020, depus la dosarul Judecătoriei Craiova înainte de termenul din 13 iulie 2020, când a fost pusă în discuţie excepţia.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, constatând că în prezenta cauză operează o competenţă de ordine publică, iar aceasta putea fi pusă în discuţie doar de către părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.