Resolution of negative conflict over ex officio invocation of relative territorial incompetence in civil procedure

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată cu nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi intervenientul forţat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 11.750,00 RON reprezentând despăgubire achitată de societate în calitate de asigurător CASCO, împreună cu valoarea penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, datorate de pârâtă, pentru neplata sumei datorate în termenul prevăzut de art. 6.3.3 din Acordul de reglementare a relaţiilor economic şi organizatorice privind gestionarea modalităţii de decontare directă şi a regreselor administrative între Asigurătorii RCA, încheiat în data de 28.09.2017, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei ASF nr. 20 din 2017, cu menţiunea că penalităţile sunt datorate de la data de 04.10.2019, data expirării termenului de 15 zile prevăzut de art. 6.3.2 din Acordul de reglementare şi până la plata integrală a debitului principal, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 296 din 18.02.2020, Judecătoria Oneşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei Buftea.

În considerente, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ. şi, în raport de sediul pârâtei (Voluntari), a considerat că se impune admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială.

La rândul său, Judecătoria Buftea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 4406 din 15 iulie 2020, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Oneşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul instanţei supreme în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, în raport de obiectul acţiunii, în speţă este vorba despre o competenţă de ordine privată, excepţia putând fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe (art. 130 alin. (3) C. proc. civ.).

Per a contrario, dacă pârâtul nu invocă excepţia de necompetenţă sau o face cu încălcarea limitei temporale impuse de lege, competenţa de soluţionare a cauzei se prorogă în favoarea instanţei iniţial sesizate, care nu poate invoca din oficiu excepţia necompetenţei, rămânând singura instanţă competentă a soluţiona acea cerere.

Având în vedere că Judecătoria Oneşti a exercitat un drept pe care nu îl avea, invocând din oficiu necompetenţa sa şi declinând cauza către Judecătoria Buftea, prima instanţă a nesocotit dreptul pârâtei care, prin inacţiune, a acceptat competenţa instanţei iniţial învestite.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa soluţionării cererii de chemare în judecată revine Judecătoriei Oneşti, pentru considerentele ce succed:

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Litigiul de faţă are ca obiect o cerere privind obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, caz în care competenţa teritorială de soluţionare a acestei cereri este reglementată de norma teritorială de drept comun prevăzută de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Necompetenţa teritorială de drept comun, prevăzută de art. 107 C. proc. civ. este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Dacă excepţia nu este invocată de către pârât, instanţa învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze cauza.

Verificând actele din dosar, se constată că pârâta nu a formulat întâmpinare prin care să invoce excepţia necompetenţei teritoriale a primei instanţe sesizate şi nici nu a înţeles să invoce această excepţie la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, respectiv 18 februarie 2020.

Or, în acest context, în aplicarea art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanţa trebuie să constate că este competentă, neputând invoca din oficiu excepţia, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepţia necompetenţei teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu şi la aprecierea instanţei.

Ca atare, faţă de prevederile legale sus-menţionate, Judecătoria Oneşti, sesizată de către reclamant, chiar dacă nu era competentă să judece cauza, nu putea să-şi invoce din oficiu necompetenţa teritorială şi să se desesizeze, în acest fel de soluţionarea pricinii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei Oneşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2020.