Remand for failure to distinguish office from gaming hall in proving public communication of phonograms under copyright law

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14.12.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. pronunţarea unei hotărâri, prin care să se dispună:

1. obligarea pârâtei la plata sumei de 1671,81 RON (TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.09.2014-30.09.2017- pentru punctul de lucru situat în Sos. x, Bucureşti;

2. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 961,73 RON calculate până la data de 30.09.2017, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate solicitate la punctul 1 al acţiunii;

3. obligarea pârâtei la plata sumei de 538.16 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.04.2015-31.10.2015- pentru punctele de lucru situate în str. x, Bucureşti şi str. x, Bucureşti;

4. obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale aferente remuneraţiei solicitate pe punctul 3 al acţiunii, începând cu data de 0.04.2015 pana la recuperarea integrala a remuneraţiei datorate.

5. obligarea pârâtei la plata sumei de 9137,67 RON (cu TVA inclus), reprezentând triplul remuneraţiei datorate de parata ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 99/2015 începând cu data de 01.11.2015 pana la data de 30 septembrie 2017, pentru punctele de lucru situate în str. x, Sector. 4, Bucureşti şi str. x, Bucureşti, str. x, Bucureşti.

6. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1110,19 RON x 3. reprezentând penalităţi de întârziere calculate ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 99/2015 şi 3.12. din Decizia ORDA 10/2016, calculate de la data intrării în vigoare a metodologiei, până la data de 30.09.2017, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, pentru punctele de lucru situate în str. x, Bucureşti şi str. x, Bucureşti, str. x, Bucureşti.

7.obligarea pârâtei sa încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în spatiile administrate (Sali de jocuri).

8.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.349 şi urm. C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe şi Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013, Decizia ORDA nr. 99/2015 şi Decizia nr. 10/2016, ca norme de aplicare.

Prin sentinţa civilă nr. 1332/03.07.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect drept de autor şi drepturi conexe; a obligat pârâta la plata sumei de 1.377,00 RON reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.09.2014 -30.09.2017 pentru punctul de lucru situat în Sos Pantelimon nr. 285, parter B1.11A, Bucureşti, în temeiul art. 1.350 C. civ. a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 985,35 RON calculate până la data de 19.02.2018 şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate solicitate pe capătul 1; a obligat pârâta la plata sumei de 434,00 RON, reprezentând despăgubiri echivalente remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.04.2015-31.10.2015 - pentru punctele de lucru situate în str. x, Bucureşti şi str. x, Bucureşti; a obligat pârâta la achitarea dobânzii legale aferente remuneraţiei solicitate pe punctul 3 al acţiunii, începând cu data de 01.04.2015 pana la recuperarea integrala a remuneraţiei datorate; a obligat pârâta la plata sumei de 2542,00 RON X 3, reprezentând despăgubiri echivalente remuneraţiei datorate de parata începând cu data de 01.11.2015 pana la data de 30 septembrie 2017, pentru punctele de lucru situate în str. x, Bucureşti şi str. x, Bucureşti, str. x, Bucureşti; a obligat pârâta la plata sumei de 1288,34 RON X 3, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1%/zi de întârziere, calculate la această suma, calculate de la data intrării în vigoare a metodologiei, până la data de 30.09.2017, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, pentru punctele de lucru situate în str. x, Bucureşti şi str. x, Bucureşti şi str. x, Bucureşti; a obligat pârâta să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate şi a obligat pârâta la plata sumei de 1100 RON reprezentând cheltuieli de judecată (1000 RON onorariu avocaţial şi 100 RON taxă de timbru).

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 709 A din 8 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C A. S.R.L împotriva sentinţei civile nr. 1332/03.07.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta S.C A. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat în esenţă următoarele.

Instanţa de apel a făcut confuzie între cele două acte juridice, anume între convenţia în vederea obţinerii autorizaţiei/licenţei neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora/a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, precum şi pentru comunicarea publică în scop lucrativ şi autorizaţia neexclusivă pentru comunicare publică.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, cuprinzând motive contradictorii, legat de faptul că instanţa de apel a considerat că răspunderea recurentei este una contractuală, conform art. 1350 C. civ., întrucât autorizaţia s-a prelungit automat.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că dacă pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de înştiinţare a organismului de gestiune colectivă cu privire la încetarea comunicării, raporturile contractuale s-au prelungit automat şi în mod eronat a apreciat că din expunerea situaţiei de fapt a rezultat incidenţa normelor juridice ce permit întemeierea în drept pe dispoziţiile art. 1350 C. civ.

În mod greşit s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale în temeiul dispoziţiilor art. 1166 C. civ. şi art. 1350 C. civ., întrucât pârâta a fost în drept să refuze executarea propriei obligaţii asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă CREDIDAM nu-şi execută ea însăşi obligaţia corelativă ce-i incumbă.

Recurenta nu are calitatea de utilizator, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

S-a constatat în mod greşit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, în baza prevederilor art. 1349 C. civ.

S-a reţinut în mod greşit aplicarea în cauză a deciziei nr. 48 din 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimata CREDIDAM a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca fiind nul şi, în subsidiar, ca fiind neîntemeiat şi în consecinţă, menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată, anume onorariul de avocat în cuantum de 1000 RON.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin încheierea din 20 octombrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 709A din 8 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 19 ianuarie 2021. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului s-a constatat că nu sunt întemeiate apărările intimatului-reclamant referitoare la neîncadrarea criticilor în motivele de casare, având în vedere că prin motivele de recurs s-a invocat reţinerea greşită de către instanţa de apel a incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 1350 C. civ., ce reglementează răspunderea contractuală, şi a faptului că în speţă ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine că instanţa de apel face confuzie între cele două acte juridice, anume între convenţia în vederea obţinerii autorizaţiei/licenţei neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora/a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, precum şi pentru comunicarea publică în scop lucrativ şi autorizaţia neexclusivă.

Acest motiv este susţinut pe de o parte pe ideea că hotărârea ar conţine motive contradictorii, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar pe de altă parte pe aceea că ar fi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea că hotărârea ar conţine motive contradictorii, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu rezultă din motivarea în fapt a acestui motiv de recurs faptul că din unele dintre considerentele deciziei atacate ar rezulta temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora, pentru a fi îndeplinite condiţiile existenţei acestui motiv de casare.

Referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că răspunderea pârâtei ar fi una contractuală, conform art. 1350 C. civ., ca urmare a faptului că autorizaţia s-ar fi prelungit.

Legat de acelaşi aspect, în cadrul motivului al doilea de recurs s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, dacă pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de înştiinţare a organismului de gestiune colectivă cu privire la încetarea comunicării, raporturile contractuale s-au prelungit automat.

În prealabil, este de reţinut că instanţa de apel a constatat existenţa răspunderii contractuale doar în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului remuneraţiilor solicitate pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru sala de jocuri din Şoseaua x, care apare în declaraţia din data de 19.12.2013, dată de reprezentanţii pârâtei anterior încheierii convenţiei înregistrată la CREDIDAM sub nr. x din 24.12.2013.

În această declaraţie s-a menţionat că societatea are în exploatare, printre altele, acest punct de lucru în care se difuzează prestaţii artistice muzicale fixate pe fonograme sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual.

Remuneraţiile sunt datorate pentru utilizarea dreptului la comunicarea publică a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, iar nu pentru eliberarea autorizaţiilor. Ca atare, obligaţia corelativă nu constă în emiterea autorizaţiilor, ci în asigurarea liniştitei utilizări a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual (a se vedea de exemplu garanţia de la clauza V. din convenţie).

Acest fapt rezultă în mod expres şi din clauza menţionată la punctul 4.1.1. al convenţiei, în cadrul căreia utilizatorul s-a obligat să plătească remuneraţia echitabilă pentru comunicarea publică desfăşurată conform declaraţiei pe baza facturilor/înştiinţărilor de plată. Contrar susţinerilor recurentei, din convenţie nu rezultă că ar fi încheiată pe un termen limitat, ci doar autorizaţiile/licenţele neexclusive s-a convenit să fie acordate pe o anumită perioadă, în acest caz un an, cu posibilitatea eliberării unora noi, în condiţiile convenite de părţi.

Autorizaţiile/licenţele neexclusive conform clauzelor de la punctele 3.1., 3.2. din convenţie sunt eliberate după achitarea remuneraţiei. Ca atare, este nefondată susţinerea recurentei în sensul că dacă reclamanta nu a emis o nouă autorizaţie după data expirării valabilităţii celei iniţiale eliberate la 22.01.2014, nu ar avea temei reţinerea vreunei obligaţii în sarcina sa de a achita remuneraţia, prin aplicarea excepţiei de neexecutare a contractului de către cocontractant.

Aşa cum s-a reţinut anterior, temeiul obligaţiei în sarcina pârâtei de a achita remuneraţia este reprezentat de comunicarea publică a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, activitate cu privire la care pârâta a declarat la 19.12.2013 că o realizează.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel, fapt ce rezultă din clauzele convenţiei, şi anume punctele 7.2. şi 7.3., utilizatorul poate cere rezilierea convenţiei la încetarea activităţii de comunicare publică a fonogramelor fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, prin formularea unei notificări scrise adresate CREDIDAM, notificare ce nu s-a pretins, şi astfel nici dovedit în cauză, că s-ar fi trimis.

Acesta este contextul în care instanţa de apel a reţinut că "împrejurarea că organismul de gestiune colectivă nu a emis o nouă autorizaţie la data la expirarea termenului de un an prevăzut în convenţia din 30.11.2013 nu are semnificaţia încetării comunicării publice a fonogramelor după această dată, aşa cum greşit afirmă apelanta".

Faptul că în cadrul motivării instanţei de apel se face trimitere la "art. VI, punctele 2 şi 3 din autorizaţie" pentru a susţine afirmaţia că "încetarea activităţii de comunicare publică a fonogramelor şi prestaţiilor artistice din audiovizual constituie cauză de reziliere a autorizaţiei de licenţă neexclusivă, în care scop utilizatorul este obligat să înştiinţeze organismul de gestiune colectivă prin intermediul unei notificări" în loc de punctele 7.2. şi 7.3. din convenţie nu poate duce în sine la constatarea existenţei unui motiv de nelegalitate, atâta timp cât reprezintă doar o eroare materială. Faptul că instanţa de apel s-a raportat la convenţia încheiată între părţi în 2013 rezultă din concluzia că "obligaţia de achitare a remuneraţiei şi penalităţilor de întârziere izvorăşte din prevederile Legii nr. 8/1996 (art. 123 indice 1, art. 130 alin. (1) lit. a) şi b), şi ale Metodologiei publicate prin Deciziile ORDA nr. 399/2006, 189/2013, 10/2016, 120/2016 coroborate cu declaraţia pe proprie răspundere şi convenţia încheiată cu CREDIDAM în 2013".

Mai mult, nu se poate reţine că prin această imprecizie a motivării deciziei atacate s-ar fi produs părţii o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii, conform art. 174 alin. (3) raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, faptul că instanţa de apel a considerat că autorizaţia/licenţa neexclusivă pentru comunicarea publică eliberată la data de 22.01.2014 s-ar fi prelungit, în condiţiile în care în convenţia nr. 7284/24.12.2013 părţile au convenit ca CREDIDAM să emită o nouă autorizaţie la expirarea ultimei autorizaţii/licenţe neexclusive acordate, nu este de natură să sprijine ideea susţinută de recurentă că răspunderea în acest caz nu ar fi contractuală, atâta timp cât această răspundere se bazează pe existenţa convenţiei nr. 7284/24.12.2013, despre care s-a reţinut că nu a fost reziliată conform clauzelor acesteia, coroborată cu lipsa încetării activităţii de comunicare publică a fonogramelor şi prestaţiilor artistice din audiovizual, concluzie la care a ajuns instanţa de apel prin interpretarea probelor administrate în cauză.

Aşa cum s-a reţinut anterior, din clauzele contractuale rezultă că CREDIDAM se obliga să emită autorizaţia/licenţa neexclusivă pentru comunicarea publică în schimbul remuneraţiei achitate de către utilizator (punctele 3.1., 4.2.1. din convenţie). De asemenea, în convenţie se precizează că autorizaţia/licenţa neexclusivă pentru comunicarea publică atestă în favoarea posesorului acesteia existenţa dreptului de comunicare publică [punctul 3.3.(2)].

Or, atâta timp cât CREDIDAM a formulat prezenta cerere de chemare în judecată solicitând pentru acest punct de lucru plata remuneraţiilor convenite potrivit convenţiei dintre părţi, însemnă că a considerat că această comunicare s-a efectuat de către reclamantă cu acordul său, ceea ce echivalează cu prelungirea vechii autorizaţii în mod tacit.

În consecinţă, sunt nefondate motivele de recurs prin care se susţine nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul reţinerii răspunderii contractuale, conform art. 1350 C. civ. raportat la art. 1166 C. civ., pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru sala de jocuri din Şoseaua x, bl. 11 A.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit că ar avea calitatea de utilizator, întrucât prin prisma jurisprudenţei europene ar trebui să se ţină cont de mai multe criterii, nu doar de spaţiul şi suprafaţa în care se realizează comunicarea publică.

Deşi a făcut trimitere la criteriile conturate în cauzele C-135/10, SCF şi C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited (PPL), în fapt, raportat la circumstanţele speciale ale acestei cauze, recurenta a susţinut doar că clienţii acesteia formează o pluralitate de persoane mică sau chiar nesemnificativă, întrucât cercul de persoane prezente simultan în punctele de lucru ale acesteia este foarte limitat, nedepăşind trei persoane, număr ce nu poate fi considerat important din perspectiva criteriilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. De asemenea, recurenta a mai susţinut că o astfel de comunicare publică nu are nici caracter lucrativ, în sensul că publicul care face obiectul comunicării este vizat de utilizator şi, în plus, receptiv la comunicarea acestuia, şi nu "captat" în mod accidental.

Referitor la motivul de apel ce viza aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut că apelanta nu a dovedit afirmaţia că în sălile de jocuri nu intră mai mult de trei persoane, astfel că nu poate fi valorificată în sensul că nu se realizează o comunicare publică în sensul noţiunii reglementate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, şi că, în condiţiile în care sălile de jocuri au suprafeţe mari, anume 49-50 mp, şi multe aparate SLOT Machine, în fiecare dintre acestea fiind instalate televizoare, nu se poate reţine că potenţialii destinatari constituie o pluralitate nesemnificativă, astfel că apelanta nu ar avea calitatea de utilizator definită de Decizia ORDA 399/2005."

Ca atare, premisa de la care pleacă recurenta în susţinerea neîndeplinirii condiţiilor pentru a se reţine efectuarea unei comunicări publice, şi anume numărul redus de persoane care au posibilitatea să asculte sau să vizioneze aceeaşi fonogramă/videogramă difuzată în sălile de jocuri deţinute de către recurentă, nu se regăseşte în speţă, atâta timp cât instanţa de apel a constatat că recurenta pârâtă nu a făcut vreo dovadă pentru a răsturna prezumţia ce decurge din faptul că sălile de jocuri au suprafeţe mari (49-50 mp) şi multe aparate SLOT Machine, şi anume a prezenţei în cadrul acestora a unui număr de persoane ce se constituie în mai mult decât o pluralitate mică sau nesemnificativă.

În ceea ce priveşte caracterul lucrativ al comunicării, recurenta a legat îndeplinirea acestei condiţii tot de faptul că numărul de persoane prezente simultan în punctele de lucru nu depăşeşte trei persoane, fără a se raporta la circumstanţele speciale ale cazului de faţă, date de specificul activităţii care se desfăşoară în punctele de lucru ale acesteia.

Aşa cum reiese din jurisprudenţa CJUE, caracterul lucrativ al comunicării publice priveşte realizarea comunicării publice a fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta, în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul solicitat; furnizată în scopul - şi susceptibilă să se repercuteze asupra - frecventării localului şi, în final, asupra rezultatelor sale economice. Din aceasta se subînţelege că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator şi, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental. [Hotărârea din 15 martie 2012, Societa Consortile Fonografici (SCF) împotriva Marco Del Corso, cauza C-135/10, paragr. 90, 91, Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, paragr. 44, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, paragr. 205].

Or, recurenta nu a arătat argumentele pentru care în speţă, raportat la specificul sălilor de jocuri, comunicarea publică a fonogramelor/videogramelor nu ar reprezenta o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul - şi susceptibilă să se repercuteze asupra - frecventării localului şi, în final, asupra rezultatelor sale economice. Astfel, nu se poate reţine vreun motiv de nelegalitate a deciziei atacate nici sub aspectul îndeplinirii condiţiei caracterului lucrativ al comunicării publice.

Referitor la punctul de lucru de la adresa Gen. B. nr. 5 în cadrul recursului s-a arătat că acesta nu este o sală de jocuri, ci un birou, locaţie în care nu se află nici televizoare, şi nu se difuzează nici muzică.

Într-adevăr, instanţa de apel a reţinut îndeplinirea, inclusiv cu privire la spaţiul de la adresa Gen. B. nr. 5, a condiţiilor referitoare la constatarea calităţii pârâtei de utilizator de fonograme sau audiograme prin raportare la deţinerea unor săli de jocuri, fără a analiza critica recurentei pârâte, formulată în apel, în sensul că acest punct de lucru ar fi un birou iar nu o sală de jocuri.

Este de remarcat sub acest aspect că şi în adresa de la ONRC, depusă de către reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată, se menţionează, cu privire la punctul de lucru aflat la această adresă, că este sediu secundar, că se desfăşoară activităţi proprii de birou pentru societate şi că nu se desfăşoară activităţile prevăzute în actul constitutiv sau modificator.

Or, instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor comunicării publice pentru toate spaţiile în cauză prin raportare doar la destinaţia acestora de săli de jocuri, impunându-se o analiză distinctă a îndeplinirii acestor condiţii cu privire la destinaţia de birou a spaţiului destinat anterior, dacă nu se va dovedi că în fapt este folosit tot ca sală de jocuri, contrar celor menţionate în adresa de la ONRC.

Acesta este considerentul pentru care decizia atacată va fi casată, cu trimitere spre rejudecare, acest motiv de recurs fiind fondat.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că instanţa a constatat în mod greşit îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale în baza prevederilor art. 1349 C. civ.

În prealabil, este de remarcat că instanţa de apel a reţinut că sunt datorate remuneraţiile pentru punctul de lucru din Şoseaua Pantelimon în temeiul răspunderii civile contractuale, conform art. 1350 C. civ., iar recurenta a formulat motive de recurs raportat la aceste considerente, motive de recurs ce au fost constatate nefondate, conform analizei de mai sus.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 1349 C. civ., aceasta a fost reţinută de către instanţa de apel pentru comunicarea publică a fonogramelor/videogramelor în punctele de lucru situate în x, spaţii pentru care s-a constatat că nu fac obiectul convenţiei nr. 7284/24.12.2013, nefiind menţionate în declaraţia din 19.12.2013.

Referitor la spaţiul din str. x, întrucât a fost constatat întemeiat motivul de recurs prin care se susţinea că acesta este folosit ca birou iar nu ca sală de jocuri, iar instanţa de apel nu a analizat aceste argumente din apel, situaţia acestuia nu va fi avută în vedere în cadrul evaluării acestui motiv de recurs.

În cadrul acestui motiv de recurs recurenta a formulat critici referitoare la interpretarea de către instanţa de apel a referatului inspectorului CREDIDAM înregistrat sub nr. x/29.09.2017, susţinând că acesta ar atesta că doar în anul 2017 pârâta ar fi comunicat public fonograme de comerţ/prestaţii artistice din domeniul audiovizualului prin intermediul aparatelor TV, nu şi în perioada 2014-2017 sau după anul 2017.

Pentru a reţine ca probată utilizarea fonogramelor/videogramelor în scop comercial în perioada ce face obiectul litigiului, instanţele de fond (tribunalul, respectiv curtea de apel) au pornit de la data la care au fost înregistrate ca puncte de lucru aceste spaţii, situaţie coroborată cu faptul că pentru spaţii similare recurenta pârâtă a declarat că utilizează fonograme/videograme şi cu referatul inspectorului CREDIDAM, menţionat anterior, prin care se atesta că la un moment dat în cadrul acestei perioade în spaţiile deţinute de către pârâtă se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial/prestaţii artistice din domeniul audiovizual prin intermediul aparatelor TV.

Pornind de la aceste împrejurări dovedite, printr-o prezumţie simplă instanţa de apel a ajuns la concluzia comunicării publice a fonogramelor/videogramelor în scop comercial în aceste spaţii în perioada ce face obiectul litigiului.

Instanţa de apel a reţinut de asemenea că "pârâtei îi revenea sarcina de a răsturna prezumţia simplă dedusă din împrejurările menţionate mai sus" dar că apărarea acesteia s-a bazat pe lipsa raporturilor contractuale, care ar fi avut drept consecinţă, în opinia sa, imposibilitatea antrenării răspunderii pentru neplata remuneraţiilor, în condiţiile în care "obligaţia de plată a remuneraţiei datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual îşi are izvorul în Legea 8/1996 (art. 123 indice 1, art. 130 alin. (1) lit. a), b) şi h) şi metodologiile aplicabile şi există independent de încheierea autorizaţiei de licenţă neexclusivă, a cărei lipsă poate determina răspunderea civilă delictuală pentru comunicarea fonogramelor fără autorizaţie."

Ca atare, instanţa de apel a constatat că pârâta nu a răsturnat prezumţia simplă dedusă din împrejurările probate în cauză.

În aceste condiţii, criticile recurentei referitoare la interpretarea de către instanţa de apel a referatului inspectorului CREDIDAM înregistrat sub nr. x/29.09.2017 nu pot fi analizate în recurs, întrucât reprezintă critici de netemeinicie, legate de modul în care instanţa de apel a interpretat în mod coroborat probele administrate în cauză şi a stabilit valoarea probatorie a acestora, iar nu critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit aplicarea în cauză a Deciziei nr. 48/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care nu ar fi aplicabilă cauzei de faţă şi astfel nu ar putea fi reţinut ca temei legal pentru respingerea apelului, sunt de reţinut următoarele.

Prima instanţă de fond a reţinut dezlegările de principiu din Decizia nr. 48/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a justifica respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata TVA aferentă remuneraţiei solicitate, soluţie care este favorabilă pârâtei.

Reclamanta nu a declarat apel împotriva acestei soluţii a primei instanţe, iar pârâta a criticat în apel sub acest aspect doar reţinerea în considerentele sentinţei a acestei decizii, pe motivul că nu înţelege utilitatea şi aplicabilitatea în cauză.

Ţinând cont că soluţia primei instanţe prin care s-a constatat că pârâta nu datorează TVA, fiind considerată neîntemeiată această pretenţie a reclamantei, a rămas definitivă prin neapelare, iar această soluţie a fost motivată cu referire la dezlegările de principiu din Decizia nr. 48/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu se poate reţine că aceste considerente nu ar avea legătură cu cauză.

De asemenea, este de observat că instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentei, nu a reţinut această decizie ca justificare pentru respingerea apelului, raportat la motivele de apel ce vizau capetele de cerere admise de către prima instanţă.

Astfel, este nefondat şi acest motiv de recurs.

În consecinţă, în temeiul art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 709A din 8 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.