Compensation for loss of use of premises occupied by pre-2007 electrical infrastructure: gratuitous servitude and public utility limits on property rights.

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 05.07.2017, pe rolul Tribunalului Argeş, sub numărul x/2017, reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A., prin consorţiul de administratori judiciari S.C. A. şi Cabinet Individual de Insolvenţă B. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta S.C. Distribuţie Energie Oltenia S.A. (fostă CEZ Distribuţie SA), să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 729941,20lei reprezentând: suma de 526.630,89 RON, cu titlu de lipsa de folosinţă pentru perioada iunie 2014 - iunie 2016 (respectiv perioada ultimilor 3 ani începând cu data introducerii prezentei cereri) în ceea ce priveşte amplasarea postului de transformare TRAI-'O PTCZ C. în suprafaţa de 54,06 mp situat în incinta subsolului C. şi suma de 203310,31 RON, cu titlu de dobândă legală, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 555, art. 1357 şi urm. C. civ., Legea nr. 123/2010.

Pârâta S.C. Distribuţie Energie Oltenia S.A. a solicitat, prin întâmpinare, respingerea cererii de chemare în judecată şi a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea absoluta parţială a titlului de proprietate certificat de atestare proprietate MO8 nr. 0160 din 11.10.1993, pentru terenul aferent Punctului de transformare în litigiu, pentru care i se solicită o lipsă de folosinţă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 187 din 23 mai 2018, Tribunalului Argeş, secţia civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 549354 RON şi cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1000 RON. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. Distribuţie Energie Oltenia S.A..

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1041/27.02.2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A..

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

1. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a susţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel a încălcat normele de drept material.

Recurenta a pretins că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 la speţa de faţă, întrucât textul de lege invocat face vorbire exclusiv de terenurile afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii, iar nu de construcţii. Or, spaţiul în care se găseşte postul de transformare TRAFO PTCZ este o cameră amplasată în interiorul hotelului, în suprafaţă de 54,06 mp, suprafaţă pe care nu o poate folosi sau valorifica, în calitatea sa de proprietar.

Instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, confundând noţiunea de "teren afectat" cu cea de "construcţie afectată" şi punând semnul egalităţii între aceste două noţiuni diferite. Textul de lege vizează exclusiv situaţia terenurilor afectate, astfel că în mod greşit instanţa de apel le-a aplicat prezentei cereri de despăgubiri, pentru lipsa de folosinţă a spaţiului în care se află transformatorul electric.

Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanţa de apel a apreciat eronat că terenul aferent acelui punct de transformare nu putea fi folosit de S.C. Turism Muntenia S.A. în vederea realizării obiectului său de activitate, atât timp cât dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost confirmat prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1993, ce a fost intabulat în cartea funciară.

În alţi termeni, recurenta susţine că deţine un "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului, însă nu se poate bucura de toate atributele pe care i le conferă imobilul în litigiu, în contextul în care pârâta nu deţine un drept de proprietate intabulat în cartea funciară. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1993 a fost emis cu respectarea art. 1 din HGR nr. 834/1991, iar acest act de proprietate, evocat în susţinerea acţiunii, nu a fost contestat prin mijloace procedurale legale de către pârâtă, astfel încât valabilitatea titlului său de proprietate nu putea constitui obiect al analizei instanţei în cadrul cererii de faţă.

Recurenta a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate şi din perspectiva incidenţei motivului de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., arătând faptul că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine cauzei. Susţine că instanţa de apel deşi a reţinut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate s-a emis în condiţii de legalitate, motiv pentru care nu poate fi nul, aşa cum solicită apelanta, a apreciat eronat că H.G. nr. 834/1991, în baza căruia actul a fost emis, impunea ca terenul să fie folosit de noul proprietar în vederea îndeplinirii obiectului său de activitate.

Intimata S.C. Distribuţie Energie Oltenia S.A. a formulat întâmpinare, solicitând a se verifica dacă recursul este declarat în termen, situaţie în care dacă se va constata că nu a fost respectat termenul legal, să se respingă recursul, ca tardiv iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 mai 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 1041 din 27 februarie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 9 iulie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A., pentru considerentele care succed:

Reclamanta recurentă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului C. în baza Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, iar, pentru teren, a fost emis reclamantei Muntenia S.A., societate comercială cu capital de stat, înfiinţată prin Hotărârea de Guvern nr. 1041/25.09.1990, certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x, nr. 0160 din 11.10.1993, în procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991,

Situaţia de fapt care a generat promovarea prezentului demers judiciar reclamă amplasarea, la subsolul tehnic al imobilului C., proprietatea reclamantei, a unui post de transformare TRAFO PTCZ, ce a fost edificat şi pus în funcţiune, în anul 1971, de către de antecesoarea pârâtei, Întreprinderea de Reţele Electrice Argeş - unitate de stat.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru lipsă de folosinţă pentru perioada iunie 2014 - iunie 2017 şi a pretins că imposibilitatea de a-şi folosi spaţiul în care este amplasat transformatorul electric (Postul TRAFO) constituie o limitare a dreptului său de proprietate.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, problema juridică ridicată în cauză vizează posibilitatea reclamantei-recurente de a pretinde, în calitate de proprietar al imobilului C., despăgubiri pentru imposibilitatea folosirii spaţiului construit, în suprafaţă de 54 mp, datorită amplasării postului de transformare TRAFO ce aparţine pârâtei, titular de licenţă de distribuţie a energiei electrice pentru zona Oltenia.

Dat fiind regimul politic în România, anterior anului 1990, la momentul edificării postului de transformare în discuţie, cât şi a construcţiei complexului hotelier, Statul român era proprietarul acestor edificii, precum şi a terenului pe care acestea erau amplasate şi nu se punea problema separării proprietăţii în incinta căreia era amplasat sistemul energetic. La acel moment temporal, proprietarul a stabilit modalitatea în care să fie exercitată folosinţa acelui spaţiu (cameră zidită) alocând spaţiului destinaţia de a fi folosit pentru amplasarea şi asigurarea funcţionalităţii postului de transformare TRAFO, cu scopul de furnizare a energiei electrice.

Fiind stabilită această funcţionalitate, la momentul privatizării sale, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei C., acceptând modalitatea în care proprietarul iniţial stabilise destinaţia acestei încăperi în care se afla zidit postul de transformare.

Solicitarea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile pretins cauzate reclamantei se impune a fi examinată în raport de dispoziţiile cu caracter special care guvernează domeniul energiei electrice şi care se aplică cu prioritate faţă de orice normă generală, de aceeaşi forţă juridică, cu care intră în concurs.

Astfel, edificarea şi punerea în funcţiune a capacităţii energetice în cauză a fost realizată în conformitate cu legislaţia specială în vigoare la acea dată, care reglementa domeniul energiei electrice, respectiv: Decretul nr. 76/1950 şi HCM nr. 2763/1968, fiind guvernată, ulterior, de dispoziţiile O.U.G. nr. 63/1998 privind energia electrică si termică, Legea nr. 318/2003 a energiei electrice, Legea nr. 13/2007 a energiei electrice şi Legea nr. 123/2012, fiind stabilit că postul de transformare în litigiu face parte din reţea electrică de interes public, conform art. 3, pct. 65 din lege, asigurând un serviciu de utilitate publică.

Dat fiind faptul că circumstanţele factuale de care se prevalează reclamanta sunt similare celor analizate de către instanţa supremă în decizia nr. 27/2019 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea unor dispoziţii legale din domeniul energiei electrice privind unele limitări ale dreptului de proprietate în exercitarea, de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi titularii licenţelor, a drepturilor de uz şi servitute şi având în vedere situaţia juridică pendinte (cauza de faţă aflându-se pe rolul instanţei judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere), Înalta Curte va reţine, contrar susţinerilor recurentei, incidenţa statuărilor obligatorii intervenite în cadrul acestui mecanism procedural de unificare jurisprudenţială.

Din această perspectivă, sunt avute în vedere dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţă de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I.

Astfel, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele vor trebui să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care vor fi înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Decizia mai sus enunţată a fost publicată în Monitorul oficial nr. 152 din 25.02.200 .

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat în interpretarea unor dispoziţii din Legea energiei electrice nr. 13/2007 şi nr. 123/2012 că:

"Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacităţile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune.

Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, indiferent de momentul realizării capacităţii energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007).

Dispoziţiile art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv cele ale art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012 se opun ca titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de reţelele electrice de transport ori de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legii să obţină indemnizare pentru lipsa de folosinţă de la titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se situează respectivele capacităţi energetice, întemeiată pe această cauză".

Reţinând incidenţa principiului specialia generalibus derogant, instanţa supremă a stabilit că atât timp cât legile speciale nu recunosc dreptul la îndemnizaţii pentru lipsa de folosinţă decât în cazul capacităţilor energetice realizate ulterior intrării lor în vigoare, părţile nu pot apela la dreptul comun pentru a încerca să obţină un atare drept pentru capacităţile construite anterior, întrucât în acest caz s-ar goli de conţinut dispoziţiile de la acel moment al legii, care consacrau caracterul gratuit al exercitării drepturilor de uz şi servitute.

S-a reţinut că dreptul de proprietate nu este unul absolut, iar restricţiile în litigiu răspund unor obiective de interes general, ca atare în raport cu scopul urmărit, nu reprezintă o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă de natură a atinge însăşi substanţa dreptului. În acest caz restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate este stabilită de lege, care instituie şi caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz şi de servitute în situaţia capacităţilor energetice realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007. Această ingerinţă nu a fost apreciată ca aducând atingere art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., de vreme ce Curtea europeană a stabilit, în cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României, că amplasarea unor stâlpi de electricitate pe terenul proprietate a reclamanţilor a făcut ca lotul de teren ocupat cu fundaţiile să fie considerat, prin efectul legii naţionale, drept "bun public", iar asemenea dispoziţii nu au privat pe reclamanţi de proprietatea lor, ci au vizat punerea în aplicare la nivel naţional a unor politici de producţie şi de distribuţie a energiei electrice şi termice, intrând sub incidenţa reglementării privind "folosinţa bunurilor" în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din acelaşi protocol.

Instanţa supremă a mai stabilit că titularii dreptului de proprietate afectaţi de capacităţi energetice pot pretinde despăgubiri numai pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, indiferent de momentul realizării capacităţii lor energetice. Aceste despăgubiri pot fi pretinse numai pentru prejudiciile produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz şi de servitute, simpla exercitare a acestor drepturi nefiind aptă să producă, prin ea însăşi, pagube.

Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că terenurile pe care se situează reţelele electrice de transport,respectiv de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legilor speciale sunt şi rămân în proprietatea publică a statului şi sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Texte legale deşi nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenului pe care se află reţelele electrice de transport şi de distribuţie, acestea prevăd că ele sunt şi rămân în proprietatea statului, instituind un fine de neprimire a unor eventuale cereri de retrocedare, accepţiune subliniată, în jurisprudenţa sa, de Curtea Constituţională.

Ca atare, s-a concluzionat că nu există un conflict între drepturile de proprietate pentru că aceste terenuri nu au intrat niciodată în proprietate privată, ci dimpotrivă erau şi au rămas în cea publică. Suprafaţa de teren afectată reţelei rămâne în proprietatea publică, iar drepturile celor doi titulari nu se află în concurs, ci se întâlnesc la limita capacităţii energetice. În nici un caz o asemenea delimitare a proprietăţii nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a titularului dreptului de proprietate afectat, ci duce la un control rezonabil şi lipsit de arbitrariu al folosirii bunurilor. Aceasta chiar dacă dreptul de proprietate privată ajunge să fie afectat, însă în substanţa sa el nu dispare, întrucât titularul îl poate utiliza, vinde, dona, lăsa moştenire, ceda sau ipoteca.

Astfel, instanţa supremă a stabilit că nu există titluri care să poată fi opuse reciproc, iar titularul dreptului de proprietate afectat de capacităţile energetice la data intrării în vigoare a legii nu poate opune titlul său proprietarului terenului pe care se află respectivele reţele pentru a obţine o indemnizaţie pentru lipsa de folosinţă, întemeiată pe această cauză. Numai pentru reţelele noi care urmează să se ridice pe terenuri proprietate privată, legea a prevăzut că aceste terenuri fie vor fi cumpărate, fie vor fi fi expropriate.

Cum, în speţa de faţă, capacitatea energetică a fost realizată în anul 1971, sub incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 76/1950 şi, întrucât, proprietarul iniţial, de la acel moment, respectiv Statul român, a stabilit o anumită destinaţie spaţiului în care a fost zidit postul de transformare litigios, constituind un drept de uz în favoarea unei alte entităţi a sa, rezultă că reclamanta, la momentul dobândirii imobilului, a preluat şi sarcinile acestuia, impuse de proprietarul anterior, privitoare la folosinţa incintei afectate postului de transformare, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia recurată.

Or, potrivit reglementării legale din domeniul energiei electrice, sub egida căruia postul de transformare a fost edificat în 1971, dar şi a actelor normative ce i-au succedat, rezultă că legiuitorul a statuat ca dreptul de uz să fie exercitate cu titlu gratuit, nefiind recunoscut titularilor drepturilor de proprietate (afectaţi de exerciţiul acestor drepturi) dreptul la indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă, iar, în ceea ce priveşte dreptul de despăgubire, acesta a fost recunoscut pentru acoperirea prejudiciului cauzat proprietarului din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale.

Prin urmare, dreptul recurentei la despăgubire nu poate fi decât legat de producerea unei pagube, noţiune în categoria căreia (dată fiind şi semnificaţia dată noţiunii de "despăgubire" din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019) nu poate intra şi cea derivată din afectarea dreptului de folosinţă, ca urmare a imposibilităţii uzitării bunului de către aceasta, în calitate de titular ai dreptului de proprietate asupra imobilului litigios. Recurenta are, însă, posibilitatea să solicite despăgubiri în condiţiile art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021, însă trebuie observat că aceste despăgubiri pot fi acordate numai pentru eventuale prejudicii suferite cu ocazia unor intervenţii (avarii, modernizări, etc.) la obiectivele şi sistemele din domeniul energiei electrice, iar astfel de împrejurări nu au fost evocate în cauză.

Aşa fiind, cadrul normativ din domeniul energiei electrice, astfel cum a fost examinat şi în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019, a reglementat exercitarea, cu titlu gratuit, a dreptul de folosinţă asupra imobilelor afectate de reţelele electrice de transport ori de distribuţie, recunoscând proprietarilor de imobile, afectaţi de capacităţile energetice, dreptul de a beneficia de indemnizaţie pentru lipsa de folosinţă, însă doar condiţionat de realizarea obiectivelelor şi sistemelelor electrice după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, evocată în susţinerea prezentului demers judiciar.

Recurenta a mai pretins aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material prevăzute de legislaţia naţională şi europeană întrucât, prin limitarea dreptului său de proprietate, i s-a produs un prejudiciu efectiv de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporţionale cu sarcina impusă prin instituirea dreptul de folosinţă, recunoscut pârâtei, pentru spaţiul în care se găseşte postul de transformare, situat în incinta complexului hotelier. S-a susţinut că, în caz contrar, ar fi încălcate dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, care garantează dreptul de proprietate privată.

Referitor la limitarea dreptului de proprietate care să justifice stabilirea unei despăgubiri, Înalta Curte reţine că această limitare se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispoziţiile art. 53 din Constituţia României, fiind determinată de un interes de ordin general, care vizează furnizarea şi distribuţia energiei electrice.

În raport de scopul urmărit, nu se poate susţine că limitarea dreptului de proprietare a recurentei, constând în imposibilitatea exploatării suprafeţei construite de 54,06 mp de la subsolul tehnic al clădirii, reprezintă o intervenţie disproporţională, de natură a atinge însăşi substanţa dreptului său de proprietate.

Postul de transformare în discuţie este echipat cu instalaţii electrice de interior, sistem care nu poate funcţiona decât în interiorul unei încăperi zidite şi alcătuieşte, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul raportului de expertiză tehnică energetică efectuat în cauză, o reţea electrică de distribuţie, ce este parte componentă a sistemului electroenergetic naţional. Societatea pârâtă Electrica Distribuţie Oltenia S.A. este beneficiara licenţei de distribuţie a energiei electrice, emisă în baza art. 10 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 123/2012, de către ANRE, iar la poziţia nr. 389 este menţionat postul de transformare PT C. afectat unui serviciu public de distribuţie energie.

În atare circumstanţe, recunoaşterea unui drept de folosinţă gratuită în privinţa spaţiului afectat de reţeaua electrică de distribuţie în litigiu se include în categoria unor limitări legale ale dreptului de proprietate, fiind justificate de asigurarea funcţionalităţii unor bunuri destinate interesului public, respectiv distribuţia energie electrice şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele ce pot fi aduse exercitării dreptului de proprietate, în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale.

Susţinerile recurentei referitoare la încălcarea dreptului său de proprietate, se vădesc a fi nefondate şi din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, cum ar fi, de pildă, decizia nr. 878/10 iulie 2008, decizia nr. 324/23 martie 2010, decizia nr. 676/26 iunie 2012 sau decizia nr. 854/18 decembrie 2018.

Statuând asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a textelor în dezbatere, care au fost întemeiate pe pretinse încălcări ale prevederilor art. 16 şi 44 din Constituţia României, Curtea Constituţională le-a respins, notând că dreptul de proprietate nu este unul absolut, iar conţinutul şi limitele sale sunt stabilite de lege. A mai reţinut că instituirea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţi energetice reprezintă o astfel de limitare, justificată de faptul că, în acest mod, se asigură valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional. Instanţa de contencios constituţional a mai apreciat că exercitarea drepturilor de uz şi de servitute este determinată de un interes major de ordin general şi, ca atare, a considerat că legiuitorul este pe deplin competent să reglementeze condiţiile exercitării atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu cele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia. În ceea ce priveşte distincţia operată de lege între titularii dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri pe care existau deja capacităţi energetice şi cei pe ale căror terenuri urmează să se realizeze asemenea capacităţi, Curtea Constituţională a reţinut, în mod constant, că cele două categorii de persoane se diferenţiază prin momentul obiectiv al realizării acelor capacităţi energetice şi a subliniat că noile reglementări din domeniul energiei electrice (Legea nr. 13/2007 şi Legea nr. 123/2012) nu se referă la capacităţile deja realizate la data intrării în vigoare, în condiţii aparte de timp şi într-un alt cadru legislativ. Astfel, a apreciat că aplicarea unui tratament diferenţiat celor două categorii de titulari ai dreptului de proprietate privată asupra terenurilor afectate de capacităţi energetice, derivată din situaţia diferită în care se află, în funcţie de reglementarea aplicabilă, potrivit principiului tempus regit actum, nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Legea fundamentală, referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii .

Şi din perspectivă convenţională, este de subliniat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că legiuitorul poate aprecia, în funcţie de nevoia reală a comunităţii, măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate. Astfel, este de notat că în cauza "James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei" (1986), Curtea europeană a statuat că "nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilităţi publice", aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aparţinând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, deci şi în situaţia în care colectivitatea, în ansamblul ei, nu utilizează sau nu profită ea însăşi de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie, însă, să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului".

Sub aspectul examinării justului echilibru ce trebuie să existe între cerinţele de interes general şi imperativul apărării dreptului la proprietate privată, este de notat că instanţa de apel a evidenţiat corect că, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg s-a pronunţat în sensul respectării dreptului de proprietate, dar cu amendamentul că statele sunt suverane de a adopta legi pentru reglementarea folosinţei bunurilor în interesul general şi, că, legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitate a exerciţiului dreptului de proprietate.

Astfel, în cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că amplasarea unor stâlpi de electricitate pe terenul proprietate a reclamanţilor a făcut ca lotul de teren ocupat cu fundaţiile să fie considerat, prin efectul legii naţionale, drept "bun public", iar asemenea dispoziţii nu au privat pe reclamanţi de proprietatea lor, ci au vizat punerea în aplicare, la nivel naţional, a unor politici de producţie şi de distribuţie a energiei electrice şi termice, intrând sub incidenţa reglementării privind "folosirea bunurilor", în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea a mai subliniat că dispoziţiile naţionale, în temeiul cărora sunt luate măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată, sunt conforme cu dreptul statelor "de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor", enunţat în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Evaluând, totodată, măsura în care scopul legitim de interes general se află într-un raport de just echilibru cu imperativul apărării dreptului la proprietate privată, instanţa europeană a subliniat că, într-un domeniu atât de complex şi de delicat ca cel al strategiei naţionale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-şi desfăşura politicile de interes general, iar caracterul proporţional al afectării dreptului a fost apreciat prin raportare la existenţa unor garanţii de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului şi impactul său nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile.

Din această perspectivă, Curtea Europeană a considerat că legile naţionale conţin asemenea garanţii, condiţionând exercitarea dreptului de uz şi de servitute de respectarea principiilor echităţii şi minimei afectări a dreptului de proprietate. Mai mult, a apreciat că, şi dacă legiuitorul intern optează pentru soluţia gratuităţii exercitării drepturilor de uz şi de servitute, proprietarii afectaţi nu se află în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiţi pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizaţiilor în exercitarea drepturilor lor de uz şi de servitute.

În consecinţă, deşi reclamantei i s-a impus o limitare a dreptului de proprietate, constând în imposibilitatea exploatării spaţiului construit, situat la subsolul tehnic al C., această limitare a dreptului de proprietate, astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului sus evocată, are ca temei o cauză de utilitate publică, limitarea impusă respectând exigenţele justului echilibru între interesul general al comunităţii şi apărarea dreptului de proprietate privată.

Contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine că amplasarea postului de transformare în încăperea de 54,06 mp, de la subsolul tehnic al clădirii proprietatea acestei, ar conduce la afectarea totală a dreptului său de proprietate şi, că, această limitare ar echivala cu o expropriere de fapt. În niciun caz, o asemenea limitare a proprietăţii, nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a dreptului de proprietate privată afectat de exercitarea dreptului de folosinţă, ci impune un control rezonabil şi lipsit de arbitrariu al folosirii bunului. Dreptul de proprietate al recurentei chiar dacă este limitat de exercitarea dreptului în discuţie, existent la momentul dobândirii imobilului de către recurentă, acesta rămâne în circuitul civil, recurenta, în calitate de titular al dreptului asupra imobilului afectat de capacitatea energetică, având prerogativa de a-l vinde, dona, ceda, ipoteca etc.

În contextul circumstanţial expus, susţinerile recurentei referitoare la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 12 alin. (6) şi art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, pe motiv că textul de lege se referă doar la terenurile afectate de exercitarea dreptului de uz şi servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii, iar nu şi de construcţii, cum este cazul de faţă, se vădesc a fi nefondate.

După cum s-a arătat în precedent, fiind vorba de incidenţa în cauză a normelor legale care au format obiectul recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia sus evocată şi urmând regulile de interpretare logico-juridică, rezultă că şi în chestiunea litigioasă de faţă, cum este cazul spaţiului construit, în care este amplasat postul de transformare TRAFO PTCZ, se impune aceeaşi soluţie, de vreme ce dezlegarea problemei de drept prin intermediul mecanismului procedural de unificare jurisprudenţială a vizat aspectul referitor la limitările instituite asupra bunurilor proprietatea privată a persoanelor fizice ori juridice, afectate de existenţa unor reţele electrice de transport ori de distribuţie şi, întrucât, există aceeaşi raţiune a legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), argumentele reţinute de instanţa supremă, în decizia precitată, îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea.

În contextul expus, faptul că instanţa de apel a făcut referire la împrejurarea că terenul afectat de postul de transformare, pentru care este emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu putea fi folosit de reclamantă pentru realizarea obiectului său de activitate, acest aspect constituie un argument suplimentar, iar nu unul decisiv în soluţionarea cererii de despăgubiri, fiind circumstanţiat răspunsului dat apărărilor de fond formulate de pârâta-intimată. Trebuie, însă, remarcat că instanţa de apel a evidenţiat, în cuprinsul raţionamentului care justifica soluţia de admitere a apelului pârâtei, ce a avut drept consecinţă respingerii acţiunii, aspectul că, la data dobândirii dreptului de proprietate, reclamanta cunoştea de existenţa şi amplasarea postului de transformare în incinta complexului hotelier şi de sarcinile ce erau impuse de utilitatea publică a respectivei reţele electrice de distribuţie, potrivit legislaţiei în vigoare la momentul instituirii acesteia.

Nici susţinerile referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a deciziei recurate nu sunt întemeiate, pentru a atrage incidenţa cazului de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.

Contrar celor arătate de recurentă, hotărârea instanţei de apel fundamentează, prin argumentele menţionate în cuprinsul său, soluţia care a justificat admiterea apelului, critica nefiind nici sub incidenţa ipotezei de modificare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluţie faţă de cea dispusă în dispozitiv). Faptul că instanţa de apel a apreciat a fi întemeiate criticile pârâtei şi a înlăturat apărările inimatei-reclamante nu însemnă că hotărârea este nemotivată, insuficient motivată sau cuprinde o motivare contradictorie, din moment ce instanţa de prim control judiciar şi-a prezentat argumentele care reflectă soluţia în raport de aplicarea şi interpretarea normelor legale înscrise în Legea energiei electice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 şi circumstanţele factuale specifice cauzei.

Contrar susţinerilor formulate, instanţa de apel a argumentat, în considerentele hotărârii pronunţate, motivul pentru care nu pot fi încuviinţate despăgubirile solicitate de reclamantă pentru limitarea dreptului său de proprietate. Curte de Apel a arătat că situaţia de fapt descrisă de reclamantă şi reţinută în cauză nu echivalează cu o expropriere de fapt, reclamanta având prerogativa de a dispune de bunul său, iar îngrădirea în exercitarea dreptului de proprietatea apare ca fiind necesară pentru a asigura valorificarea unui bun public, de interes naţional, această sarcină fiind constituită şi cunoscută de reclamantă la momentul dobândirii proprietăţii.

Întrucât instanţa de apel a examinat detaliat susţinerile şi apărările ce i-au fost supuse atenţiei, în conformitate cu dispoziţiile legale speciale incidente în cauză, Înalta Curte reţine că, prin aceste măsuri, au fost pe deplin respectate garanţiile procesuale ale părţilor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie şi protejează dreptul la un proces echitabil.

Aşa fiind, criticile recurentei se vădesc a fi nefondate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., urmând a se constata că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor legale în materie, fiind în acord cu decizia în interesul legii nr. 27/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relativ la interpretarea unor dispoziţii legale din domeniul energiei referitoare la unele limitări ale dreptului de proprietate în exercitarea, de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi titularii licenţelor, a drepturilor de uz şi servitute.

În consecinţă, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. Turism Muntenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 1041 din 27 februarie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2020.