Jurisdictional conflict over consumer payment order: Territorial competence fixed by initial ruling and exclusion of post-formation consumer forum clauses

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 22.08.2019 sub nr. x/2019, debitorul A. a solicitat, în contradictoriu cu creditoarea B. S.R.L., anularea sentinţei civile nr. 4006/10.04.2018,pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2017; anularea ordonanţei nr. 4006/10.04.2018 pentru necompetenţa instanţei şi citare nelegală; respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de ordonanţă de plată formulată de creditoare, pentru neîndeplinirea procedurii instituite de art. 1015 C. proc. civ., iar în subsidiar, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

In drept, au fost invocate prevederile art. 186,1024 şi urm. C. proc. civ., precum şi celelalte dispoziţii legale menţionate în cuprinsul cererii.

Prin sentinţa nr. 13976/14.11.2019, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, reţinând că, aşa cum reiese din cartea de identitate a debitorului, anexată prezentei cereri în anulare, începând din data de 31.07.2017, domiciliul acestuia este în Sat Tamaşi,Comuna Corbeanca, judeţul Ilfov.

Or, potrivit art. 121 C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator, pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului, competenţa teritorială astfel determinată fiind exclusivă, nemaiexistând posibilitatea pentru părţi de a conveni ca litigiul să fie soluţionat de o altă instanţă.

Este adevărat că în prezenta cauză părţile au prevăzut în art. 8.1 din contractul încheiat, că litigiile de orice fel privind executarea contractului vor fi supuse spre soluţionare, la alegerea reclamantului, oricăreia dintre judecătoriile din Municipiul Bucureşti, însă conform art. 126 alin. (2) C. proc. civ., în litigiile din materia protecţiei consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă.

Or, alegerea de competenţă prin art. 8.1 din contract a avut loc anterior naşterii dreptului la despăgubire, în favoarea creditoarei, întrucât s-a produs la momentul încheierii contractului, iar dreptul de a cere plata contravalorii facturilor neachitate şi a penalităţilor de întârziere aferente s-a născut ulterior.

Prin urmare, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., raportat la domiciliului debitorului la data introducerii cererii de emitere a ordonanţei de plată, instanţa competentă în soluţionarea cererii având ca obiect emiterea ordonanţei de plată formulată de creditoarea S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu debitorul A., este Judecătoria Buftea.

Ordonanţa civilă nr. 4006/10.04.2018 a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a fost invocată de debitor cu respectarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., sens în care se impune admiterea prezentei cereri în anulare, anularea ordonanţei civile nr. 4006/10.04.2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2017 şi declinarea soluţionării cererii având ca obiect emiterea ordonanţei de plată formulată de creditoarea S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu debitorul A., în favoarea Judecătoriei Buftea.

Prin sentinţa nr. 6497/17.09.2020, Judecătoria Buftea, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat conflictul negativ şi a înaintat dosarul pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A reţinut instanţa că cererea având ca obiect ordonanţă de plată, înregistrată la data de 28.11.2017 pe rolul Judecătoriei Sector 5 Bucureşti sub nr. x/2017, a fost declinată în favoarea Judecătoriei Timişoara, ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei teritoriale, invocată de către instanţă, din oficiu. Astfel, prin sentinţa nr. 155/2018, pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti, instanţa a reţinut că sunt incidente prevederile art. 121 C. proc. civ., care instituie competenţa exclusivă de soluţionare a cauzei instanţelor de la domiciliul consumatorului.

Astfel, dosarul cu acelaşi număr a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara, care s-a declarat competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, în temeiul art. 1016 rap. la art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 107 C. proc. civ., pronunţând sentinţa civilă nr. 4006/10.04.2018.

Împotriva hotărârii menţionate anterior, debitorul a formulat cerere în anulare, învederând că aceasta a fost pronunţată de o instanţă necompetentă teritorial raportat la domiciliul său, astfel că, prin încheierea nr. 13976/07.11.2019 pronunţată de Judecătoria Timişoara, completul colegial a admis cererea în anulare, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara, a anulat sentinţa nr. 4006/10.04.2018 şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Conform art. 121 C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Astfel, dispoziţiile legale citate prevăd competenţa teritorială exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul consumatorului, dispoziţii care se completează cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte modul şi termenul în care partea interesată sau instanţa pot invoca excepţia de necompetenţă.

Ca atare, necompetenţa teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa instanţei. Dacă nu a fost invocată în termenul legal, nu va mai putea fi invocată până la finalizarea procesului, nici în faza judecăţii în primă instanţă, nici în căile de atac, operând, aşadar, o prorogare de competenţă. Or, în speţă, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare, procedura de citare cu debitorul A. a fost legal îndeplinită, prin depunerea actelor la cutia poştală, iar instanţa învestită cu soluţionarea ordonanţei de plată, respectiv Judecătoria Timişoara, s-a declarat competentă teritorială să soluţioneze cauza, astfel încât invocarea pentru prima oară, în calea de atac a excepţiei necompetenţei teritoriale, de către debitor, cu consecinţa admiterii, este contrară dispoziţiilor legale învederate.

Pe de altă parte, cadrul cererii în anulare este reglementat expres de art. 1024 C. proc. civ., dispoziţii potrivit cărora (1) Împotriva ordonanţei de plată prevăzute la art. 1.022 alin. (1) şi (2) debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia. (2) Cererea în anulare poate fi introdusă de creditor împotriva încheierilor prevăzute la art. 1.021 alin. (1) şi (2), precum şi împotriva ordonanţei de plată prevăzute la art. 1.022 alin. (2), în termenul prevăzut la alin. (1). (3) Prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de prezentul titlu pentru emiterea ordonanţei de plată, precum şi, dacă este cazul, cauze de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată. Dispoziţiile art. 1.021 se aplică în mod corespunzător.

Aşadar, pe calea cererii în anulare partea interesată poate aduce critici referitoare la admisibilitatea ordonanţei de plată (domeniul de aplicare a procedurii, somarea prealabilă a debitorului, natura creanţei), condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile (capacitate sau calitate procesuală, interes, formularea unei pretenţii) sau temeinicia cererii (certitudinea, exigibilitatea sau lichiditatea creanţei).

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, pentru următoarele argumente:

Prin cererea înregistrată la data de 28.11.2017 pe rolul Judecătoriei Sector 5 Bucureşti sub nr. x/2017, creditoarea B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu debitorul A., obligarea acestuia, pe calea ordonanţei de plată, la achitarea sumei de 1665,33 RON reprezentând contravaloarea serviciilor aferente perioadei august 2016- iulie 2017 prestate în favoarea sa şi la achitarea daunelor interese moratorii în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la momentul comunicării somaţiei de plată şi până la achitarea efectivă a debitului.

Prin sentinţa nr. 155/11.01.2018, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Prin ordonanţa civilă nr. 4006/10.04.2018, pronunţată în dosar nr. x/2017, Judecătoria Timişoara a admis cererea şi a obligat debitorul conform dispozitivului acestei sentinţe.

Împotriva acestei ordonanţe, la data de 22.08.2019, debitorul A. a formulat cerere în anulare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. x/2019.

În cadrul acestui dosar, instanţele şi-au declinat reciproc competenţa, investind Înalta Curte cu prezentul regulator de competenţă.

Astfel, se constată că în prezenta cauză se dezbate calea de atac (cererea în anulare) împotriva ordonanţei nr. 4006 pronunţată de Judecătoria Timişoara la data de 10.04.2018, dată la care instanţa astfel învestită şi-a stabilit competenţa de soluţionare conform art. 131 alin. (1) raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ. "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând, în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.".

Alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că "În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop".

În cauză, prin sentinţa nr. 13976/14.11.2019, Judecătoria Timişoara a admis cererea în anulare formulată de debitorul A.; a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara în soluţionarea cererii având ca obiect emiterea ordonanţei de plată formulată de creditoarea S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu debitorul A. în dosarul nr. x/2017; a anulat ordonanţa civilă nr. 4006/10.04.2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2017 şi a declinat soluţionarea cererii având ca obiect emiterea ordonanţei de plată formulată de creditoare, în favoarea Judecătoriei Buftea.

Or, având în vedere că în dosarul în care s-a pronunţat hotărârea atacată (ordonanţa nr. 4006/10.04.2018), Judecătoria Timişoara îşi stabilise deja competenţa în ce priveşte obiectul cererii cu care aceasta fusese învestită (emitere ordonanţă de plată), aceeaşi instanţă, nu mai putea, în calea de atac exercitată împotriva respectivei hotărâri, să-şi decline competenţa de judecare a cauzei, pe care ea însăşi a reţinut-o şi care, astfel fiind, trebuie considerat că a rămas câştigată cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.