Moral damages for public official affirmed; appellate decision quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. x/2018 la data de 28.08.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., în temeiul art. 74, 252, 253 alin. (4), (25)5, 257, 1349 alin. (1) şi (2), 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 194 C. proc. civ., să se constate că acţiunile întreprinse de către pârâtă împotriva sa pe o anumită perioadă de timp sunt de natură a-i crea prejudicii de imagine, acuzaţiile formulate în mod calomnios aduse verbal şi în scris au fost de natura lezării demnităţii sale umane; obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 268/12.03.2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta la plata sumei de 5000 RON către reclamant cu titlu de daune morale; a respins în rest cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 1600 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 250/05.12.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot; a constatat că pârâta B. i-a creat reclamantului A. prejudicii de imagine; a respins cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă; a obligat intimatul reclamant A. la plata, către apelanta pârâtă B., a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi a respins, în rest, cererea apelantei pârâtă B. privind de cheltuielile de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit normele de drept substanţial incidente în cauză, respectiv în mod greşit s-a apreciat că afrontul adus elementelor personalităţii reclamantului nu ar produce efecte prejudiciabile din punct de vedere material pentru acesta.

Deşi instanţele anterioare au apreciat în mod corect că s-a cauzat un prejudiciu de imagine reclamantului, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, concluzia acestora în sensul că un funcţionar public trebuie să suporte, în temeiul funcţiei sale, o limitare a drepturilor civile şi, în consecinţă, nu îi pot fi recunoscute sume de bani cu titlu de compensaţie morală, este nelegală.

Potrivit art. 5 alin. (4) C. proc. civ. "este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii", iar din considerentele deciziei recurate raportate la răspunderea civilă delictuală şi efectele acesteia, se deduce implicit o formă de dispoziţie generală precum că o persoană aflată într-o funcţie publică, fie el şi primar al unei localităţi, nu ar avea dreptul la daune morale, ceea ce contravine Constituţiei României, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi C. civ.

Art. 1349 C. civ. nu diferenţiază cărei persoane i se pot acorda daune morale în cazul răspunderii civile delictuale, ci statuează că orice persoană care suferă un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit.

În mod greşit instanţa de apel reţine că pârâta nu se impune a fi sancţionată din punct de vedere juridic pentru faptele sale ilicite, stabilind astfel limite discriminatorii ale drepturilor civile recunoscute de lege.

În cauză, libertatea de exprimare a pârâtei a depăşit limitele interne ale dreptului subiectiv, iar exercitarea acestei libertăţi nu a fost realizată potrivit scopului în vederea căreia este recunoscută de lege.

Prin decizia pronunţată, instanţa de apel nu a ţinut cont de toate elementele şi consecinţele negative ale prejudiciului produs, de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie.

Soluţia instanţei de apel este greşită nu numai sub aspectul acordării daunelor morale, ci şi sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, pe care le-a diminuat în mod nelegal şi nejustificat, raportat la obiectul cauzei, termenele de judecată la care apărătorul ales a fost prezent, probatoriul administrat, fiind interpretate eronat dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16.09.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 04.11.2020.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 04.05.2020, intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimata a arătat că singura critică dedusă judecăţii prin intermediul recursului este aceea că instanţa de apel ar fi creat o pretinsă discriminare între persoanele care deţin funcţii publice/de demnitate publică şi cele care nu deţin astfel de funcţii, în sensul că funcţionarilor publici/demnitarilor publici nu le pot fi recunoscute sume de bani cu titlu de compensaţie morală pentru prejudiciile aduse imaginii lor.

Acest raţionament este însă total diferit de cel conţinut în considerentele deciziei recurate, iar recurentul nu a făcut dovada unei pierderi efective suferite sau a unui beneficiu de care să fi fost lipsit urmare a faptelor săvârşite de către intimată şi nu a făcut nici un fel de cheltuieli pentru evitarea/limitarea aşa-zisului prejudiciu produs.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate în primă instanţă, în apel s-a acordat eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reţinându-se culpa procesuală parţială a intimatei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al acestuia sub aspectul criticilor de interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept substanţial cu privire la răspunderea civilă delictuală.

Prin memoriul său de recurs, reclamantul a criticat faptul că soluţia instanţei de apel dă expresie unei dispoziţii de ordin general care afirmă că o persoană aflată într-o funcţie publică nu are dreptul la daune morale pentru prejudiciile aduse drepturilor sale nepatrimoniale, criteriu care - bazat pe calitatea persoanei şi funcţia sa - este unul discriminatoriu şi neprevăzut de lege (art. 1349 C. civ.), ci dedus de judecătorii cauzei în contra reglementării cuprinse în art. 5 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cu care "este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii".

Înalta Curte reţine că reclamantul s-a adresat instanţelor cu o acţiune prin care, în esenţă, acuzând prejudicii de imagine, ale demnităţii şi reputaţiei sale, aduse prin exprimările calomnioase formulate verbal şi în scris de pârâtă, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale. În motivarea cererii, reclamantul a indicat acţiunile de jignire repetată din partea pârâtei, în prezenţa angajaţilor Primăriei Recaş şi a beneficiarilor de servicii publice (cetăţeni), cu prilejul evaluării pârâtei (ce a deţinut calitatea de funcţionar al Serviciului Public de Asistenţă Socială şi Asistenţă Medicală) şi a contestării de către aceasta a dispoziţiei emisă în urma evaluării sale.

Ambele instanţe au reţinut - pe baza probelor administrate - ca fiind dovedite faptele ilicite reclamate prin acţiune.

Sub aspectul situaţiei de fapt, decizia instanţei de apel a validat hotărârea tribunalului, reţinând că "faptele apelantei-pârâte ce, în mod repetat, a adresat jigniri intimatului-reclamant şi a contribuit prin comportamentul său la lipsa desfăşurării în bune condiţii a activităţii de primar, prezintă caracter ilicit, iar raportul de proporţionalitate între dreptul apelantei la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul intimatului-reclamant la o reputaţie neştirbită a fost încălcat prin cele două fapte reţinute", arătându-se că aceasta nu a acţionat cu bună credinţă atunci când s-a manifestat împotriva concedierii sale pe care o consideră abuzivă.

Se înţelege, însă, că deşi a apreciat ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a considerat că nu se impune sancţionarea apelantei-pârâte şi repararea prejudiciilor suferite de reclamant prin acordarea unei sume de bani motivat de faptul că, pe de o parte, prejudiciul moral este incomensurabil (iar, pentru a fi reparat acesta ar trebui să fie cert şi determinat sau determinabil), iar pe de altă parte întrucât critica pe care un cetăţean o poate aduce unei persoane ce ocupă o funcţie publică (în speţă, primar) "poate să decadă şi uşor în atacuri la persoană şi insulte", fapt considerat "într-o anumită măsură, şi un rău necesar pentru protejarea obiectivelor unei societăţi democratice".

Atare considerente denotă, cum în mod îndreptăţit critică reclamantul, judecarea cauzei prin stabilirea unor dispoziţii general obligatorii (contrar regulii instituite prin art. 5 alin. (4) din C. proc. civ.) deoarece acreditează ideea că prejudiciile morale, fiind incomensurabile, niciodată nu ar fi spuse reparării.

Or, specificul prejudiciilor morale nu este incomensurabilitatea lor, ci dificultatea realizării unei echivalenţe în bani a suferinţelor şi afectărilor de ordin moral produse victimei faptei ilicite. Această dificultate nu e una absolută, ci reclamă în procesul de evaluare utilizarea unor factori complecşi cum ar fi importanţa şi gravitatea prejudiciului moral suferit, a importanţei valorilor morale lezate, consecinţele negative suferite în plan psihic, social, familial sau profesional de către victima faptei ilicite, circumstanţele concrete în care fapta a fost săvârşită, etc.

Această analiză trebuie realizată pe o bază echitabilă şi în raport de ansamblul circumstanţelor cauzei pentru ca despăgubirea să aibă un caracter compensatoriu al prejudiciului moral produs, fără să devină excesivă ori să conducă la îmbogăţirea celui prejudiciat.

O atare analiză lipseşte hotărârii atacate. Afirmând că prejudiciul moral este incomensurabil, deşi pentru a fi reparat acesta ar trebui să fie cert şi determinat sau determinabil, dar şi că afrontul adus elementelor personalităţii reclamantului nu are efecte prejudiciabile din punct de vedere material deoarece acesta nu a suferit nicio pierdere financiară sau declasare în plan profesional care să justifice acordare de sume în compensare, se înţelege că instanţa de apel a exclus cu totul şi ab initio posibilitatea legal recunoscută prin dispoziţiile particulare ale art. 253 (4) şi prin cele generale ale art. 1349 (2) C. civ. de a dezdăuna pe reclamant pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin faptele ilicite ale pârâtei. De asemenea, se înţelege că instanţa de apel a confundat prejudiciile de ordin moral cu cele de ordin material de vreme ce a conchis că atingerile aduse elementelor personalităţii reclamantului nu au avut efecte prejudiciabile din punct de vedere material, concluzie ce a fost dedusă pe baza observării unor criterii specifice evaluării prejudiciilor de ordin patrimonial (cum ar fi verificarea existenţei unor pierderi financiare, a unor declasări în plan profesional care să necesite o compensare în bani).

De asemenea, atunci când a apelat la criteriul "limitelor criticii admisibile mai extinse" specifice acţiunilor ce îi vizează pe oamenii politici, pe exponenţii funcţiei publice, pe persoanele publice, în general, şi la gradul de toleranţă mai mare de care trebuie să dea dovadă aceştia, instanţa de apel a scăpat din vedere că ceea ce i-a fost dedus judecăţii ca fapte ilicite, au fost nu acţiuni ale pârâtei (chiar într-un conţinut calomnios ori denigrator), constând în critici la adresa actelor şi faptelor întreprinse de reclamant ce se înscriu într-o anume linie politică, dar care să implice o minimă dezbatere de idei pe un subiect de interes general, ci, pur şi simplu, potrivit propriilor sale constatări, fapte repetate de proferare de jigniri la adresa reclamantului generate într-un context legat de relaţiile de serviciu ale acestora (relaţie de serviciu care, netăgăduit, a fost una de funcţie publică).

Potrivit propriilor reţineri ale instanţei de apel, raportul de proporţionalitate între dreptul pârâtei la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi dreptul reclamantului la o reputaţie neştirbită (drept integrat în dreptul la viaţă privată, reglementat prin art. 8 din aceeaşi Convenţie) a fost încălcat prin cele două fapte reţinute în sarcina acesteia, de proferare de jigniri - "primar prost", "analfabet funcţional" - pe un ton ridicat în incinta primăriei, în prezenţa personalului angajat şi a beneficiarilor de servicii publice, şi prin jignirile adresate în conţinutul unui act oficial cu caracter public (contestaţia din 14.08.2018), toate faptele fiind generate de procedura de evaluare a competenţelor profesionale la care a fost supusă pârâta şi de eliberarea din funcţia de conducere deţinută de aceasta.

Aşadar, în situaţia de fapt a cauzei nu a fost vorba despre o dezbatere de idei pe tema unui subiect de interes general care să conţină critici, fie şi denigratoare, la adresa reclamantului, ci pur şi simplu de un conflict de serviciu care a vizat persoana primarului Recaş şi care s-a concretizat în utilizarea de către pârâtă de invective şi jigniri adresate acestuia, astfel încât criteriul aplicat de instanţa de apel, al "limitelor criticii admisibile mai largi" cât priveşte exerciţiul libertăţii de expresie a pârâtei apare ca fiind străin conflictului litigios.

Deşi potrivit propriei aprecieri, faptele pârâtei au depăşit limitele toleranţei într-o societate democratică, afectând dreptul la reputaţie al reclamantului, în mod contradictoriu reţine aceeaşi instanţă de apel că atacurile la persoană şi insultele aduse de pârâtă pot fi considerate "într-o anumită măsură, şi un rău necesar pentru protejarea obiectivelor unei societăţi democratice", fără să detalieze în ce modalitate faptul de a insulta şi denigra într-un conflict punctual de serviciu serveşte obiectivelor societăţii democratice.

Argumentaţia instanţei de apel lasă de înţeles că, în viziunea acesteia, din nou cu titlu general şi contrar dispoziţiilor art. 5 alin. (4) C. proc. civ., funcţia publică presupune o expunere la afronturi, jigniri, calomnii, atacuri la persoană şi implică inevitabil acceptarea unor atare manifestări, chiar când acestea nu au legătură în mod necesar cu "arena politică" ori cu un subiect de interes general pentru societate ori pentru o anume comunitate.

Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, elementul determinant pentru punerea în balanţă a protecţiei vieţii private şi a libertăţii de exprimare trebuie să rezide în contribuţia pe care o anume temă ori un anume subiect o aduce unei dezbateri de interes general pentru comunitate, element ce a fost în mod greşit suprapus de instanţa de apel (exclusiv) funcţiei publice (de primar) a reclamantului care a generat, în circumstanţele speţei, doar relaţia de supraordonare pe linie administrativă faţă de pârâtă.

Însă, aşa cum judicios a învederat prin hotărârea sa prima instanţă, apărările pârâtei privitoare la modul de evaluare a competenţelor sale profesionale şi eventualele încălcări ale unor dispoziţii legale de către reclamant, în exerciţiul funcţiei de primar, dau dreptul acesteia de a se adresa instanţei în cadrul unei acţiuni specifice, fără a o îndreptăţi la utilizarea unor cuvinte care să constituie încălcări ale drepturilor personale ale reclamantului.

Astfel cum a fost justificată soluţia instanţei de apel, nu corespunde unei corecte interpretări sau aplicări a legii cu trimitere la niciunul din temeiurile legale relevante în cauză - art. 70 - 73, 253, 1349 C. civ., art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - întrucât deşi constată întrunirea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale în privinţa faptelor imputate pârâtei, justifică neangajarea acesteia exclusiv în considerarea funcţiei publice de primar deţinută de reclamant, acreditând ideea - care fără nuanţările necesare, este greşită - că indiferent de circumstanţe ori de situaţie, deţinătorul unei atare funcţii nu se bucură de acelaşi nivel de protecţie a vieţii private întocmai ca orice altă persoană.

Se impune, prin urmare, pentru aceste motive, refacerea judecăţii în apel, cu corectarea corespunzătoare a judecăţilor de valoare ale instanţei în raport de toate aspectele reţinute anterior şi care se subsumează condiţiilor legale ale răspunderii civile delictuale.

În considerarea acestor argumente, apreciind că recursul formulat este întemeiat, în baza dispoziţiilor art. 488 (1) pct. 8 şi 497 C. proc. civ., îl va admite şi va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.

La rejudecare, instanţa va avea în vedere şi cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în recurs, parte care a câştigat în această etapă procesuală şi care a solicitat acordarea sumelor cu acest titlu, constând în taxă judiciară de timbru (100 RON) şi onorariu avocat (800 RON), dar asupra cărora instanţa de recurs nu s-a putut pronunţa, dată fiind soluţia care s-a impus asupra recursului şi care nu a implicat o finalizare a litigiului în faţa acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul în judeţul Timiş împotriva deciziei nr. 250 din 5 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., cu domiciliul procesual ales în Timişoara, judeţul Timiş.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 4 noiembrie 2020.