RCA accident compensation: admissibility of private business contracts under Art. 277(3) CPC for lost benefit claims by sole shareholder

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, la data de 8 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând:

1) să se constate ca reclamantul a fost victima unui accident rutier produs în data de 05-03.2015, accident ce s-a produs din vina conducătorului auto C.;

2) să se constate ca pârâta S.C. B. avea calitatea de asigurător RCA la data de 05.03.2015, pentru autovehiculul cu numărul de înmatriculare x;

3) să se dispună obligarea pârâtei S.C. B. la plata următoarelor sume: 500 euro, cheltuieli de spitalizare, cu titlul de daune morale, 30.000 euro daune morale, 43.000 euro beneficiu nerealizat;

4) obligarea pârâtei la suma de 0,2% pe zi de întârziere, calculată de la data cererii de despăgubire şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 2223 şi urm. din C. civ., Ordinul CSA nr. 14/2011.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 825/2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C. şi, în consecinţă:

A fost obligată pârâta B. S.A., în calitate de asigurător RCA, la plata în favoarea reclamantului A., victimă a accidentului rutier din data de 05.03.2015, a sumei de 15.000 euro sau echivalentul în RON la cursul euro BNR din ziua plăţii, cu titlul de daune morale, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

A fost obligată pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 6.521,96 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

S-a respins în rest cererea.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.

Reclamantul a solicitat schimbarea soluţiei şi admiterea în totalitate a acţiunii.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 41 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul formulat de S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 825/2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu.

A schimbat în parte sentinţa apelată numai în ceea ce priveşte data de la care se calculează penalităţi de întârziere pentru neplata despăgubirilor, pe care o stabileşte ca fiind a 11 -a zi de la data comunicării hotărârii definitive.

A menţinut în rest sentinţa apelată.

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Cu privire la apelul reclamantului:

Critica vizând cuantumul daunelor morale se apreciază neîntemeiată. Prima instanţă nu a stabilit suma pe baza unor consideraţii de principiu, ci a analizat în concret situaţia reclamantului, reţinând starea de sănătate anterioară accidentului, refacerea îngreunată a acestuia, starea de suferinţă fizică şi psihică prin care a trecut, prin suma determinată realizând justul echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate.

În ce priveşte daunele materiale, contrar susţinerilor reclamantului, acesta nu a făcut dovada că ar fi suportat cheltuielile de spitalizare.

În ce priveşte suma de 43.000 euro, în mod corect s-a reţinut că contractele de consultanţă de care se prevalează reclamantul, faţă de dispoziţiile art. 278 -280 C. proc. civ., nu sunt opozabile pârâtului, terţ în raport de actele juridice în cauză, care nu pot fi dovedite nici prin declaraţii de martori, faţă de dispoziţiile ar. 309 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, parte în contractele menţionate este o societate comercială, astfel încât avansul din contracte putea fi pretins doar de această persoană, reclamantul, în calitate de unic asociat, putând pretinde doar dividendele aferente veniturilor încasate de societate.

În ce priveşte apelul pârâtului:

Pentru considerente expuse în ce priveşte apelul reclamantului, criticile vizând cuantumul daunelor morale acordate reclamantului au fost considerate neîntemeiate.

Prima instanţă a analizat situaţia concretă la reclamantului şi a acordat daune morale într-un cuantum echitabil. Este adevărat că jurisprudenţa dezvoltată în materie are un rol orientativ, însă trebuie avută în vedere particularitatea fiecărui caz în parte. Oricum, pârâtul nu a făcut dovada existenţei unei discrepanţe între cuantumul daunelor acordat de prima instanţă şi cel stabilit în alte cauze similare.

În ce priveşte penalităţile de întârziere, criticile pârâtului se apreciază întemeiate, în condiţiile în care în ipoteza în care despăgubirile se stabilesc pe cale judecătorească, asigurătorul are la dispoziţie un termen de plată de 10 zile de la comunicarea unei hotărâri judecătoreşti.

Neîndeplinirea obligaţiei naşte dreptul la daune moratorii sub forma penalităţilor ce urmează a fi calculate începând cu a 11-a zi de la comunicarea unei hotărâri definitive.

În ce priveşte cheltuielile de judecată se constată că, în ceea ce priveşte taxa de timbru, pârâtul apelant a formulat cerere de reexaminare care a fost respinsă, astfel încât, s-a tranşat în mod definitiv faptul că pentru acţiune se datorează această taxă. În aceste condiţii, în mod corect a fost obligat la plata taxei achitată de reclamant, proporţional cu admiterea acţiunii.

În ce priveşte chitanţa vizând plata onorariului de avocat, se constată că aceasta a fost emisă anterior suspendării activităţii avocatului, iar cuantumul stabilit de către prima instanţă este, contrar susţinerilor apelantului pârât, proporţional cu complexitatea cauzei, tribunalul făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 41 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În cuprinsul cererii de recurs a dezvoltat următoarele critici:

a) În calitate de asociat unic al societăţii S.C. D. S.R.L. a solicitat pe lângă daunele morale şi un beneficiu nerealizat în valoare de 43.000 euro reprezentând avansul a 4 contracte de asistenţă juridică reziliate, ce constituiau venit şi nu depindeau de câştigarea proiectului pentru obţinerea fondurilor;

b) Cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 277 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar a apreciat că aceste contracte nu sunt opozabile pârâtului, întrucât sunt înscrisuri sub semnătură privată, deşi, în opinia recurentului-reclamant, sunt întocmite de profesionişti şi se prezumă că sunt încheiate la data menţionată în cuprinsul acestora;

c) Cu toate că s-a respins întreaga sumă solicitată recurentul apreciază că se puteau acorda dividende (profitul calculat din scăderea cheltuielilor din venituri) în beneficiul său.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 277 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere din a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive.

În cuprinsul cererii de recurs a dezvoltat următoarele critici:

a) Instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în condiţiile în care a fost obligată la plata penalităţilor de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 37 şi 38 din Norma ASF 23/2014.

b) Faţă de considerentele sentinţei civile nr. 825/2019, pronunţată de prima instanţă, soluţia care se impunea în apel era aceea de respingere a penalităţilor de întârziere câtă vreme pârâta şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014;

În urma cererii de despăgubire formulată de reclamantul A. şi comunicată la data de 27 martie 2017, pârâta a transmis reclamantului oferta de despăgubire SC 29301/1 la 20 iunie 2017 la adresa de domiciliu din buletinul anexă la cererea de despăgubire, însă plicul a fost returnat recurentei, aspecte care au fost reţinute de prima instanţă în considerentele hotărârii şi menţinute în mod temeinic de către instanţa de apel, însă au fost interpretate în mod greşit de ambele instanţe, fapt ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate;

c) În condiţiile în care recurenta a ofertat reclamantul în termenul legal de 3 luni, obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere reprezintă o încălcare şi aplicare greşită a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014;

Prin decizia nr. 2977 din 09 octombrie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că legea nu prevede obligaţia asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente de circulaţie la nivelul pretenţiilor şi la momentul solicitării acestora.

Or, recurentul a adoptat o atitudine activă faţă de cererea de despăgubire a reclamantului sens în care şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 37 Norma ASF nr. 23/2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 13 aprilie 2020 (data transmiterii prin poştă electronică), în termenul legal, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând, pe cale de excepţie, în raport de art. 485 din C. proc. civ., respingerea recursului ca tardiv, în ipoteza în care de la data comunicării deciziei atacate către reclamant şi până la data de 11 martie 2020, data înregistrării recursului, au trecut mai mult de 30 de zile.

Totodată, a invocat nulitatea recursului, în raport de art. 489 alin. (2) raportat la art. 489 alin. (1), cu referire la art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., având în vedere că motivele de recurs se referă în exclusivitate la netemeinicia şi nu la nelegalitatea hotărârii atacate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020 completul de filtru a respins excepţia tardivităţii, precum şi excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant A., excepţii invocate de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 41 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecata recursurilor la data de 04 noiembrie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat de reclamantul A..

Potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 278 alin. (1) C. proc. civ., data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât cele care sunt autoare ale înscrisului numai din ziua în care a devenit certă prin una dintre modalităţile prevăzute în cuprinsul acestui text legal, respectiv:

"1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă;

2. din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se despre aceasta menţiune pe înscrisuri;

3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;

4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;

5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condiţiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;

6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului".

De la această regulă de principiu legiuitorul a instituit, în considerarea unor raţiuni trase din caracteristicile particulare ale anumitor situaţii juridice, şi unele derogări, una dintre acestea fiind menţionată în alin. (3) al art. 277 C. proc. civ.:

"Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă".

Astfel cum rezultă din denumirea sa marginală, articolul 277 C. proc. civ. se referă la "înscrisurile întocmite de profesionişti", ceea ce înseamnă, cu privire la aspectul care interesează în prezentul proces, că atunci când un înscris sub semnătură privată este întocmit de profesionişti în legătură cu exerciţiul activităţii profesionale a acestora, data menţionată în cuprinsul înscrisului ca fiind dată a întocmirii lui este prezumată a fi corespunzătoare adevărului, putând fi opusă şi persoanelor care nu au participat la încheierea înscrisului, deci unor terţi. Această prezumţie este însă relativă, iar nu absolută, ceea ce înseamnă că persoanele interesate pot propuse dovezi care să ateste că data menţionată în înscris nu corespunde adevărului, data reală a înscrisului fiind alta.

În prezentul proces reclamantul a solicitat, între altele, şi obligarea pârâtei la plata unor daune materiale în sumă de 43.000 euro, reprezentând beneficiu nerealizat, arătând în motivarea cererii de chemare în judecată că urmare a accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost, a fost internat în spital timp de două săptămâni, că o perioadă de două luni nu s-a putut deplasa, fiind nevoit să-şi concedieze angajaţii şi să rezilieze o parte din contractele încheiate ca profesionist, pierzând o sumă de 43.000 euro reprezentând avansurile achitate conform fiecărui contract.

Cele patru contracte la care reclamantul a făcut referire şi care stau la baza pretenţiilor în sumă de 43.000 euro au fost depuse la dosarul primei instanţe, ele purtând denumirea de "contract asistenţă pentru pregătirea de proiecte" şi fiind încheiate între persoane fizice, ca beneficiare, şi S.C. D. S.R.L. Sibiu, ca prestator. Potrivit contractelor, prestatorul se obligă să presteze servicii privind asistenţă tehnică şi consultanţă pentru pregătirea de proiecte, adică planuri de afaceri în perioada convenită şi în conformitate cu obligaţiile asumate prin aceste contracte.

Aceste contracte au fost încheiate de prestatorul S.C. D. S.R.L. Sibiu în realizarea obiectului ei de activitate, ca profesionist, fiind de avut în vedere şi că reclamantul a afirmat că are nu doar calitatea de administrator, ci şi pe aceea de unic asociat al societăţii comerciale prestatoare.

Astfel fiind, înscrisurile ce atestă aceste contracte aparţin categoriei evocate de art. 277 alin. (3) C. proc. civ., având natura juridică a unor înscrisuri sub semnătură privată întocmite în exerciţiul activităţii unei întreprinderi; prin urmare, în ce priveşte data întocmirii lor şi opozabilitatea acesteia faţă de terţi (inclusiv faţă de pârâţii din prezentul proces), nu sunt aplicabile prevederile art. 278 C. proc. civ., ci acelea ale art. 277 alin. (3) din acelaşi Cod.

Cele de mai sus trimit, totodată, la concluzia că instanţa de apel a greşit atunci când a apreciat că înscrisurile în discuţie sunt lipsite de putere doveditoare deoarece nu ar avea dată certă prin raportare la prevederile art. 278 alin. (1) C. proc. civ., în cauză fiind necesar a se reţine, aşa cum Înalta Curte a arătat mai sus, incidenţa prevederilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ., sub toate aspectele pe care acest text legal le reglementează.

În ce priveşte statuarea instanţei de apel potrivit căreia parte în contracte fiind o societate comercială, avansul plătit în favoarea societăţii comerciale ar putea fi pretins exclusiv de aceasta, iar nu de către reclamant, acesta din urmă putând pretinde doar dividendele aferente veniturilor încasate de societate, Înalta Curte înţelege să precizeze că dezdăunarea reclamantului trebuie să fie, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor stabilite de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, integrală.

O asemenea concluzie se întemeiază, cu evidenţă, pe dispoziţiile cu caracter general ale art. 1349 alin. (2) C. civ., coroborate, pentru prejudiciul ce intervine în cazul răspunderii delictuale, cu cele ale art. 1385 alin. (1) C. civ., potrivit cărora prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Totodată, este util a se ţine seama şi de prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ., conform cărora, între altele, despăgubirea trebuie să cuprindă nu doar pierderea suferită de cel prejudiciat, ci şi câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit.

Or, în cauză, calitatea reclamantului de unic asociat al S.C. D. S.R.L. Sibiu îl punea în situaţia de a obţine, în condiţiile legii şi ale actelor de constituire şi funcţionare ale societăţii comerciale, dividende din eventualul profit obţinut de aceasta, reclamantul fiind direct interesat de buna desfăşurare a activităţii societăţii comerciale şi de profitabilitatea economică a acesteia, înţeleasă ca sursă de câştig financiar pentru propria lui persoană.

Faţă de cele ce preced, apreciază Înalta Curte că instanţa de apel, pornind de la o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 278 C. proc. civ., coroborată cu neobservarea prevederilor art. 277 alin. (3) C. proc. civ., a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1385 alin. 1şi 3 C. civ.

Se impune, aşadar, admiterea recursului reclamantului în temeiul dispoziţiilor art. 497 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei date în apel, anume cu privire la soluţia dată apelului declarat de reclamant şi trimiterea cauzei spre rejudecarea acestui apel cu privire la pretenţiile în cuantum de 43.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat.

În rejudecare, instanţa de apel va ţine seama de dezlegările sus-arătate, urmând a verifica, prin raportare la condiţiile răspunderii civile delictuale, în ce măsură suma de 43.000 euro cu privire la care reclamantul afirmă că a fost încasată ca avans prin cele patru contracte de consultanţă încheiate de S.C. D. S.R.L. Sibiu avea vocaţia de a fi convertită, sub formă de dividende, în venit propriu al reclamantului şi de a atrage dezdăunarea acestuia în prezentul proces.

b) În legătură cu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A..

Potrivit prevederilor art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară (denumită în continuare Norma), "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Aceste prevederi instituie obligaţia asiguratorului RCA de a face plata despăgubirii cuvenite victimei, distingând între două situaţii: cea dintâi, când cuantumul despăgubirilor a fost stabilit pe cale amiabilă, nonjudiciară, caz în care obligaţia de plată trebuie îndeplinită într-un termen cu o durată de 10 zile, termen ce începe a curge de la data depunerii la asigurător a ultimului document care, în concret, apare ca necesar stabilirii răspunderii asigurătorului civile şi determinării întinderii prejudiciului; a doua, când stabilirea despăgubirii pe cale amiabilă nu s-a putut realiza, caz în care asigurătorului îi revine obligaţia de a plăti despăgubirea tot într-un termen de 10 zile, care însă începe a curge de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este ţinut să o achite.

Corelativ, art. 38 din Normă prevede că "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".

Aceste prevederi ale Normei reprezintă o aplicaţie articulară a principiului cu caracter general afirmat de art. 1535 alin. (1) C. civ., potrivit căpruia în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. Astfel fiind, dacă asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a plăti despăgubirea în termenul de 10 zile pe care art. 37 alin. (4) din Normă îl stabileşte, el rămâne ţinut să plătească şi penalizarea de 0,2% pe zi de întârziere la care art. 38 se referă.

În prezentul proces reclamantul şi pârâta nu au reuşit să stabilească pe cale amiabilă întinderea despăgubiri cuvenite reclamantului, oferta de despăgubire făcută de pârâtă pentru suma de 22.000 RON nefiind acceptată de reclamant. Pe cale de consecinţă, s-a ajuns la promovarea de către reclamant a acţiunii civile de faţă, determinarea întinderii despăgubirii cuvenite reclamantului urmând a fi făcută prin hotărâre judecătorească.

În aceste circumstanţe, obligaţia pârâtei recurente de a-i plăti reclamantului suma stabilită de instanţă cu titlu de despăgubiri trebuie îndeplinită în termenul şi condiţiile impuse de art. 37 alin. (4) din Norme, deci în maximum 10 zile "de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească," adică, altfel spus, în termen de 10 zile calculat de la data la care hotărârea judecătorească ce stabileşte suma a devenit definitivă.

În măsura în care pârâta recurentă nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată în acest termen, devine posibilă aplicarea prevederilor art. 38 din Normă, sus-evocate, privitoare la aplicarea unei penalităţi de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere, prin raportare la suma lăsată neachitată de către pârâtă.

Este fără relevanţă în cauză că pârâta recurentă l-ar fi ofertat pe reclamant în termenul de 3 luni prevăzut de alin. (2) al art. 37 din Normă, esenţial fiind că părţile nu au reuşit stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirii cuvenite, precum şi că, din acest motiv, s-a ajuns la pornirea prezentului proces şi la stabilirea prin hotărâre judecătorească a despăgubirii.

Cum instanţa de apel a stabilit că data de la care se calculează penalităţi de întârziere pentru neplata despăgubirilor este a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive, rezultă, fără echivoc, că s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, astfel cum acestea au fost menţionate mai sus.

Recursul declarat de pârâtă este, deci, nefondat şi trebuie respins în baza art. 397 coroborat cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 41 din 22.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia recurată, anume cu privire la soluţia dată apelului formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 825/28.06.2019 a Tribunalului Sibiu, şi trimite cauza spre rejudecarea acestui apel la aceeaşi curte de apel, cu privire la pretenţiile în cuantum de 43.000 euro, reprezentând beneficiu nerealizat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.