Appeal declared null; taxing authority ordered to pay 18.09 million RON penalizing interest and indexation for delayed statutory funding.

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 26.02.2015, reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier (I.S.C.T.R.) a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Rutieră Română la îndeplinirea obligaţiei legale de plată a procentului stabilit în sarcina sa de dispoziţiile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 prin achitarea sumei de 67.746.650 RON, aferentă perioadei 01.01.2012 - 31.10.2013, actualizată cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală calculate de la data scadenţei şi până la îndeplinirea obligaţiei de plată.

Reclamantul a precizat că art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2013, procentul datorat de ARR fiind diminuat de la 60% la 20%, în discuţie fiind însă perioada anterioară modificării actului normativ, respectiv: 40.587.532 RON reprezentând diferenţă de plată pentru anul 2012 şi 27.159.118 RON reprezentând diferenţă de plătit pentru anul 2013, creanţa sa îndeplinind condiţiile impuse de art. 662 din C. proc. civ., de a fi certă, lichidă şi exigibilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa nr. 939/29.06.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată, precum şi cererile de chemare în garanţie a Ministerului Transporturilor şi a Ministerului Finanţelor Publice.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 1518A din 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a admis acţiunea precizată a reclamantului.

Pârâta Autoritatea Rutieră Română a fost obligată să plătească reclamantului ISCTR suma de 18.094.667,78 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare, şi suma de 871.211,89 RON, reprezentând actualizare cu rata inflaţiei, calculate la sumele datorate în baza art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, pentru perioada 1 ianuarie 2012 - 31 septembrie 2013.

6. Cererea de recurs:

Împotriva deciziei sus-menţionate, pârâta Autoritatea Rutieră Română a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta pârtă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 26/2011, art. 4 alin. (3) şi (4), art. 37 alin. (1) şi art. 50 din Legea nr. 500/2002, art. 204 alin. (1) din OMFP nr. 2985/20011, pct. 2.4 din OMFP nr. 1720/2012 şi O.G. nr. 13/2011.

După o prezentare a situaţiei de fapt, recurenta susţine că în mod eronat instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în condiţii în care, răspunderea civilă delictuală ar fi intervenit dacă instituţia ar fi încălcat dispoziţiile legale menţionate. Mai susţine că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 cu modificările şi completările ulterioare coroborate cu cele ale art. 7 alin. (6) din H.G. nr. 625/1998 cu modificările şi completările ulterioare şi că chiar instanţa de apel a reţinut că " într-adevăr O.G. nr. 26/2011 nu prevede şi nici printr-o înţelegere a părţilor nu s-a stabilit că obligaţia de plată reglementată la art. 3 este purtătoare de dobândă", caz în care, decizia recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor anterior menţionate.

Ca atare, recurenta arată că poate fi considerată o faptă ilicită a instituţiei încălcarea dispoziţiilor legale menţionaste anterior şi efectuarea de plăţi către ISCTR fără ca acestea să fie aprobate de Ministerul Transporturilor-ordonatorul principal de credite.

7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În procedura de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a depus punct de vedere la raport, susţinând că recursul este admisibil şi a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

8. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) litera. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, se constată că desi prin cererea de recus, recurenta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu pot fi încadrate în dispoziţiile legale invocate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele de 18.094.667,78 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare şi de 871.211,89 RON, reprezentând actualizare cu rata inflaţiei, calculate la sumele datorate în baza art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, pentru perioada 1 ianuarie 2012 - 31 septembrie 2013.

S-a reţinut că O.G. nr. 26/2011 nu prevede şi nici printr-o înţelegere a părţilor nu s-a stabilit că obligaţia de plată reglementată la art. 3 lit. b) este purtătoare de dobândă, însă atâta vreme cât este vorba despre o obligaţie legală de plată a unor sume de bani, neîndeplinirea sa la scadenţă - lunar - constituie o faptă ilicită, ce antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

S-a mai reţinut că din coroborarea dispoziţilor art. 1381 alin. (3, art. 1531 alin. (1) şi (2) şi art. 1535 din C. civ. rezultă că, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligaţiei, daunele moratorii se datorează fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit, lipsa unei stipulaţii exprese a nivelului acestora având drept consecinţă acordarea de daune interese sub forma dobânzii legale penalizatoare, stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Susţinerile din recurs referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiile O.G. nr. 26/2011, art. 4 alin. (3) şi (4), art. 37 alin. (1) şi art. 50 din Legea nr. 500/2002, art. 204 alin. (1) din OMFP nr. 2985/20011, pct. 2.4 din OMFP nr. 1720/2012 şi O.G. nr. 13/2011, sunt doar simple afirmaţii, recurenta pârâtă nearătând modalitatea în care instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale menţionate.

Simpla indicare a unor prevederi legale în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.

Aşa fiind, cum aspectele invocate de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta Autoritatea Rutieră Română- ARR împotriva deciziei nr. 15191A din 21 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.