Radio Broadcaster’s Unpaid Phonogram Fees: Jurisdiction Set Where Unauthorized Communication Occurred, Not Creditor’s Seat

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 06.05.2019, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata valorii reale a remuneraţiei echitabile (cu TVA inclus), reprezentând drepturile patrimoniale conexe ale producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor sau reproducerilor acestora, începând cu 27 martie 2018 - la zi (data efectuării raportului de expertiza), datorată de parată pentru fiecare post de radio deţinut, potrivit cu veniturile sau cheltuielile, după caz, corespunzătoare fiecăruia şi cu ponderea utilizării fonogramelor, în conformitate cu dispoziţiile art. 4, 5 si 6 din Deciziei ORDA nr. 216/2011,prezentul capăt de cerere fiind evaluat la 9.218,82 RON (fără TVA).

In subsidiar, în măsura in care parata nu permite evidenţierea distinctă a bazei de calcul pentru fiecare din posturile locale deţinute, respectiv a remuneraţiilor datorate pentru fiecare post de radio deţinut, a solicitat obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor minime corespunzătoare fiecărui post local de radio deţinut pentru perioada dedusa judecaţii. capătul de cerere subsidiar fiind evaluat la valoarea de 27.656,46 RON; plata remuneraţiei echitabile (cu TVA inclus), reprezentând drepturile patrimoniale conexe ale producătorilor de fonograme pentru comunicarea publica a fonogramelor sau reproducerilor acestora prin intermediul serviciilor online, începând cu 27 martie 2018 - la zi (data efectuării raportului de expertiza), în conformitate cu dispoziţiile Deciziei ORDA nr. 232/2011, in funcţie de tipul de activitate al fiecărui URL deţinut: cu generare sau fara generare de venituri.

A evaluat capătul de cerere la valoarea de 4.800 tei (fara TVA);

De asemenea, în măsura în care pârâta nu raportează baza de calcul pentru site-ul deţinut, respectiv numărul total al fonogramelor comunicate public prin serviciul online într-o luna calendaristica, titlul, interpretul şi numărul de ascultări/fonograma, a solicitat obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor rezultate conform art. 5 lit. b) (maximum de 400 RON/luna) pentru perioada dedusă judecaţii, capătul de cerere fiind evaluat la 14.400 RON; plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei a remuneraţiei, calculate de la data scadenţei până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor; plata penalităţilor de întârziere aferente remuneraţiilor neachitate la termen în cuantum de 0,1%, în cazul radiodifuzării fonogramelor, si de 0,15% în cazul comunicării publice online a fonogramelor, calculate pe zi de întârziere de la data scadentei până la data plăţii efective şi integrale a remuneraţiilor datorate; predarea listelor complete de fonograme sau reproduceri ale acestora radiodifuzate începând cu 27 martie 2018 - la zi (data efectuării raportului de expertiză), pentru fiecare din posturile de radio deţinute, conform modelelor de playlist reglementate de metodologiile în vigoare, şi a rapoartelor lunare conform art. 8 din Decizia ORDA nr. 232/2011 şi anume numărul total al fonogramelor postate pe site sau comunicate public prin servicii de telefonie mobilă pentru fiecare lună calendaristică (titlul, interpretul şi numărul de ascultări/fonograme, precum şi tipul de utilizare şi numărul total de comunicări publice (ascultări)/lună), necesare în vederea repartiţiei remuneraţiilor colectate de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 2404 din 17.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cvauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

În motivarea sentinţei, Tribunalul Bucureşti a reţinut că aparţine tribunalului competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a litigiilor din materia proprietăţii intelectuale, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 1466/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale cărei dispoziţii au fost reproduse.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei competenţei sale teritoriale, instanţa a reţinut că locul unde s-a produs prejudiciul în sensul prevederilor art. 113 pct. 9 din C. proc. civ. nu poate fi considerat locul în care trebuia făcută plata, deoarece acţiunea priveşte plata remuneraţiilor în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii. Locul indicat de reclamant ca fiind locul plăţii, respectiv municipiul Bucureşti, nu este opozabil pârâtei, pentru că litigiul nu este întemeiat pe existenţa unei convenţii. Competenţa se stabileşte potrivit unei reper previzibil şi acesta, în domeniul faptei ilicite, nu poate fi locul situării celui păgubit, această interpretare echivalând cu posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă.

În acest sens, Tribunalul Bucureşti a reţinut şi cele statuate de Curtea Europeană de Justiţie în jurisprudenţa sa şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile 561/2015 şi nr. 3393/2014.

Prin sentinţa nr. 746 din 22.09.2020, Tribunalul Suceava, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de reclamantă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivarea soluţiei de declinare, instanţa a reţinut că litigiul are ca obiect obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile inclusiv a TVA-ului aferent pentru radiodifuzarea fonogramelor prin intermediul posturilor de radio deţinute, precum şi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ prin intermediul serviciilor online, actualizată cu indicele de inflaţie şi a penalităţilor de întârziere datorate, precum şi predarea listelor complete de fonograme sau reproduceri ale acestora redifuzate pentru fiecare din posturile de radio deţinute, conform modelelor de playlist reglementate de art. 10 din decizia ORDA nr. 216/2011 şi a rapoartelor lunare conform art. 8 din decizia ORDA nr. 232/2011.

Art. 107 alin. (1) C. proc. civ. prevede că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. ce reglementează un caz de competenţă alternativă, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

S-a reţinut că în cauză, fapta ilicită constă în comunicarea publică a fonogramelor fără plata în prealabil a remuneraţiei datorate titularului iar locul producerii prejudiciului creat, care constă în neplata remuneraţiilor legal datorate pentru această utilizare, este locul în care se face plata/încasarea sumelor reclamate de către colectorul unic, respectiv la sediul reclamantei, aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori a uzanţelor, obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii.

Cum, sediul creditorului, în speţă reclamanta, în calitate de colector unic, este în Bucureşti, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Bucureşti.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata valorii reale a remuneraţiei echitabile (cu TVA inclus), reprezentând drepturile patrimoniale conexe ale producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor sau reproducerilor acestora datorată de parată pentru fiecare post de radio deţinut, potrivit cu veniturile sau cheltuielile, după caz, corespunzătoare fiecăruia şi cu ponderea utilizării fonogramelor, în conformitate cu dispoziţiile art. 4, 5 si 6 din Deciziei ORDA nr. 216/2011.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe normele ce reglementează răspunderea civilă delictuală, situaţie în care sunt incidente prevederile art. 113 alin. () pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora, în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul.

Fiind vorba despre o competenţă teritorială alternativă, reclamantul poate alege între instanţele competente, conform art. 116 C. proc. civ.

Conflictul negativ de competenţă a fost generat de determinarea diferită a locului producerii prejudiciului de către instanţele care s-au dezînvestit reciproc de soluţionarea cauzei.

Înalta Curte constată că instanţa competentă a soluţiona prezenta cauză este Tribunalul Suceava, pentru următoarele considerente:

Faţă de modalitatea de utilizare arătată anterior şi de pretenţiile formulate în cauză, prejudiciul este reprezentat de efectul patrimonial negativ suferit de titularii de drepturi prin neplata remuneraţiilor, acceptându-se că acest efect se produce, în primul rând, asupra patrimoniului reclamantei, date fiind atribuţiile organismului de gestiune colectivă.

Astfel, în temeiul Legii nr. 8/1996, reclamanta colectează sumele de bani datorate de către utilizatori cu titlu de remuneraţii, potrivit metodologiilor negociate de către organismul de gestiune colectivă cu utilizatorii, pentru diferitele modalităţi de utilizare, sume pe care, ulterior, le repartizează titularilor, ca regulă, proporţional cu repertoriul utilizat.

Din punctul de vedere al competenţei prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., locul producerii prejudiciului nu este, însă, cel în care pierderea pecuniară ca urmare a neplăţii remuneraţiilor de către un utilizator al repertoriului protejat este resimţită de către reclamantă, ci acela în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite.

Locul în care se evidenţiază paguba în patrimoniul reclamantei corespunde celui în care se află un anumit bun al victimei, fără, însă, ca acel bun să fi fost afectat în materialitatea sa prin fapta ilicită (precum în cazul unei distrugeri sau al unui furt), fiind ales chiar de către victimă pentru a dovedi producerea prejudiciului.

În atare context, constatarea prejudiciului de către victimă este un fapt subsecvent producerii acestuia, motiv pentru care nu interesează în determinarea locului producerii prejudiciului.

Mai mult decât atât, alegerea victimei înseşi în privinţa evidenţierii diminuării patrimoniului său nu poate reprezenta reperul prevăzut de norma de competenţă în discuţie, întrucât locul producerii prejudiciului ar depinde întotdeauna de voinţa victimei.

Or, exercitarea manifestării unilaterale de voinţă a reclamantului în cazul acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală este limitată, potrivit legii, la opţiunea între instanţele prevăzute la art. 107 - 112 C. proc. civ. şi oricare dintre instanţele prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., neputând viza o alegere chiar a locului producerii prejudiciului.

Din punctul de vedere al prejudiciului cert, este relevant faptul că, potrivit metodologiei în vigoare, deţinătorii de restaurante, respectiv de hoteluri, achită sume de bani fixe, al căror cuantum depinde, după caz, de suprafaţa unităţii de alimentaţie publică sau de tipul unităţii de cazare, cu titlu de remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică de fonograme şi de prestaţii artistice din domeniul audiovizual.

Dacă utilizatorul se conformează dispoziţiilor legale şi obţine în avans autorizaţia/licenţă neexclusivă, remuneraţiile pot fi simplu calculate pe baza criteriilor arătate, pentru perioada de timp pentru care s-a acordat autorizaţia achitându-se înainte de utilizarea efectivă.

În schimb, în măsura în care comunicarea publică are loc fără autorizare şi, implicit, fără plata remuneraţiilor, titularii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, pe temeiul art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Aşadar, prejudiciul devine cert după utilizarea efectivă şi poate fi cuantificat în funcţie de spaţiul în care a avut loc respectiva utilizare şi de durata acesteia, pe baza documentelor aflate în posesia utilizatorului, dat fiind că ambele modalităţi de calcul prevăzute de art. 139 alin. (2) - câştigul nerealizat sau triplul remuneraţiilor legal datorate pentru acel tip de utilizare-presupun raportarea la remuneraţia prevăzută de metodologie.

Faţă de aceste circumstanţe, locul în care devine certă şi, deci, se produce pierderea pecuniară pretinsă de către reclamant este chiar locul în care a avut loc respectiva comunicare publică.

Din cele arătate anterior, rezultă ca fiind lipsită de relevanţă, pentru identificarea locului producerii prejudiciului, împrejurarea că plata remuneraţiilor trebuia făcută într-un anumit cont bancar al reclamantei - element în considerarea căruia, pe lângă sediul propriu, reclamanta a ales să sesizeze Tribunalul Bucureşti.

Pe de altă parte, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu menţionează locul plăţii, spre deosebire de alte norme de competenţă, precum cea din art. 113 alin. (1) pct. 3 din cod, ceea ce înseamnă tocmai faptul că legiuitorul nu s-a raportat la acest element în stabilirea competenţei teritoriale în cazul obligaţiilor ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită.

Dincolo de faptul că, în interpretarea normei, nu s-ar putea adăuga un criteriu de determinare a competenţei ce nu a fost prevăzut în mod expres, trebuie observat că locul executării prin plată a unei obligaţii interesează repararea, şi nu producerea prejudiciului.

Astfel, art. 1381 C. civ. prevede că, în cazul răspunderii civile delictuale, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie (alin. (1), iar acestui drept îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor (alin. (2), aşadar, inclusiv dispoziţiile din C. civ. referitoare la plată, ca mod de executare a obligaţiilor (art. 1469 - 1515).

Drept urmare, locul plăţii are relevanţă în examinarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, pentru stabilirea îndreptăţirii la despăgubiri a reclamantei, însă nu şi pentru determinarea competenţei pe baza locului producerii prejudiciului, în condiţiile în care art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu are în vedere locul reparării prejudiciului.

De altfel, chiar dacă ne-am raporta la prevederile C. civ. în considerarea pretenţiei reclamantei de reparare a prejudiciului, se impune a se da eficienţă dispoziţiilor art. 1504, referitoare la plata prin virament bancar, şi nu celor ale art. 1494 C. civ. privind locul plăţii.

După cum s-a arătat anterior, în stabilirea reperului de competenţă în discuţie pe temeiul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prezintă importanţă locul în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite, şi nu cel în care se evidenţiază paguba în patrimoniul reclamantei.

Din acest motiv, ar interesa neîndeplinirea de către utilizator a obligaţiei legale de plată a remuneraţiilor, care a determinat paguba, şi nu plata în sine, în sensul de alimentare a contului bancar al reclamantei cu sumele de bani corespunzătoare.

În condiţiile în care, în prezenta cauză, plata remuneraţiilor ar fi trebuit să se facă în contul bancar indicat de către creditor, aşadar, printr-un instrument de plată, prin intermediul căruia sumele de bani urmau a fi transferate din contul bancar al debitorului, este suficient a se constata că nu a fost emis un ordin de plată, semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare, dispoziţie care ar fi prezumat relativ plata plăţii, conform art. 1504 C. civ.

În mod evident, neemiterea de către debitor a ordinului de plată este legată de locul în care se află banca debitorului, şi nu cea a creditorului.

Aplicând o prezumţie simplă că debitorul are deschis un cont bancar chiar în locul în care se află sediul său, rezultă, în cauză, că acesta este situat tot în municipiul Suceava corespunzând locului în care a fost săvârşită fapta ilicită.

Semnificaţia sintagmei "locul producerii prejudiciului" din actuala reglementare, stabilită prin prezenta decizie, precum şi analiza efectuată pentru determinarea instanţei competente potrivit acestui reper, sunt confirmate prin interpretarea istorico - teleologică.

Reglementarea anterioară a C. proc. civ. a prevăzut exclusiv locul faptei ilicite drept reper pentru stabilirea competenţei teritoriale, pe lângă instanţa de la domiciliul pârâtului, în cazul obligaţiilor izvorâte din răspunderea civilă delictuală.

Potrivit unei interpretări constante în literatura de specialitate, locul producerii prejudiciului coincide, ca regulă, cu cel al săvârşirii faptei ilicite, însă a fost necesară extinderea, prin noul cod, a reperelor competenţei teritoriale pentru a acoperi acele situaţii în care locul producerii rezultatului păgubitor poate să nu se suprapună cu cel al faptei ilicite. În doctrină s-a exemplificat prin cazul unui prejudiciu viitor sau al unuia prin ricoşeu. În acest din urmă caz, reglementat de art. 1390 C. civ., o terţă persoană faţă de victima directă a faptei ilicite a suferit, la rândul său, un prejudiciu.

În speţă, nu este întrunită niciuna dintre situaţiile de excepţie consacrate de C. civ. şi recunoscute ca atare în doctrină, nici măcar cea a prejudiciului prin ricoşeu, întrucât organismul de gestiune colectivă ce colectează remuneraţiile nu se încadrează în categoria persoanelor anume prevăzute de art. 1390 C. civ., pretinzând că este victima directă a faptei cauzatoare a prejudiciului.

Este de precizat, totodată, că tot în doctrină s-a arătat că soluţia din reglementarea actuală corespunde celei cuprinse în art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (în prezent, înlocuit cu Regulamentul nr. 1215/2012, care a preluat, însă, noţiunile autonome ce interesează cauza de faţă, noţiuni ce s-au regăsit, de altfel, în reglementarea anterioară, respectiv Convenţia de la Bruxelles din anul 1968).

Raportarea la acest instrument normativ este, de asemenea, relevantă pentru interpretarea normei naţionale.

După cum rezultă din expunerea de motive a noului C. proc. civ., la elaborarea acestuia au fost avute în vedere instrumentele normative naţionale şi internaţionale, fiind menţionat şi Regulamentul nr. 44/2001 (pct. 3 "Alte informaţii" din Secţiunea a 2-a "Motivul emiterii actului normativ"). De asemenea, "La edictarea soluţiilor legislative cuprinse în proiectul noului C. proc. civ. s-a avut în vedere ca dispoziţiile propuse să nu contravină sau să facă dificilă aplicarea directă a unor instrumente juridice comunitare" (pct. 2 "Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislaţia comunitară în materie" din Secţiunea a 5-a "Efectele proiectului de act normativ asupra legislaţiei în vigoare").

Faţă de raţiunile noii reglementări, în interpretarea normei din C. proc. civ. este utilă, aşadar, raportarea la prevederile corespunzătoare din Regulamentul Uniunii Europene, astfel cum au fost interpretate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Pentru adecvarea la o situaţie juridică pur internă, teritoriul Uniunii Europene îşi găseşte echivalentul în teritoriul naţional, spaţiu în care operează protecţia drepturilor deduse judecăţii.

În mod evident, cauza nu prezintă vreun element de extraneitate, astfel încât Regulamentul nu este aplicabil şi, de altfel, în caz contrar, acest instrument normativ ar fi fost aplicabil în mod direct, făcând inutilă interpretarea normei naţionale.

Compatibilitatea soluţiilor legislative relevă eficienţa preluării raţionamentelor juridice dezvoltate în jurisprudenţa CJUE, atunci când raţiunile sunt asemănătoare, cu scopul clarificării semnificaţiei sintagmei nou introduse în cod "locul producerii prejudiciului", întocmai ca în cazul aplicării directe a Regulamentului. Atunci când legiuitorul a exprimat intenţia de armonizare a reglementărilor, judecătorul naţional nu se poate plasa în situaţia de a formula raţionamente diferite în funcţie de prezenţa sau absenţa unui element de extraneitate în cauzele pe care le are de soluţionat.

Din jurisprudenţa CJUE se pot desprinde câteva aspecte esenţiale în abordarea competenţei teritoriale, cu relevanţă în cauza de faţă.

Potrivit considerentelor Regulamentului nr. 44/2001, normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului, cu excepţia câtorva situaţii bine definite în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt factor de legătură. Autorizarea altor instanţe în afară de cea de la domiciliul pârâtului se bazează pe legătura strânsă între instanţă şi litigiu sau pe scopul bunei administrări a justiţiei.

Art. 5 pct. 3 din Regulament prevede o asemenea situaţie de excepţie în materie delictuală şi cvasidelictuală, competenţa aparţinând instanţelor "de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă".

Aceste instanţe sunt, în mod normal, în poziţia cea mai adecvată să se pronunţe asupra cauzei, în special din motive legate de proximitatea faţă de litigiu şi de facilitatea administrării probelor, finalitate pe care Curtea o urmăreşte în toate cauzele în care este chemată să se pronunţe asupra competenţei în materie delictuală şi cvasidelictuală.

Noţiunea "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" vizează atât locul materializării prejudiciului, cât şi pe cel unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în faţa instanţei de la unul dintre cele două locuri (jurisprudenţa este veche şi constantă în acest sens, printre primele hotărâri fiind, de exemplu, cea din 30 noiembrie 1976, Bier, C-21/76).

Cât priveşte prejudiciul, ca element ce caracterizează noţiunea autonomă de "faptă prejudiciabilă", din jurisprudenţa CJUE se pot desprinde anumite trăsături, ce interesează cauza de faţă, respectiv:

a. Prejudiciul a cărui reparare se solicită este cel produs în mod direct prin fapta ilicită comisă asupra victimei imediate.

Prin hotărârea din data de 11 ianuarie 1990 în cauza Dumez, C-220/88, s-a arătat că locul producerii prejudiciului, în sensul normei de competenţă, este "locul în care fapta cauzală, ce angajează răspunderea civilă delictuală sau cvasidelictuală, a produs în mod direct efectele vătămătoare asupra victimei imediate. Drept urmare, regula de competenţă în discuţie nu poate fi interpretată ca autorizând un reclamant care invocă un prejudiciu pretins a fi consecinţa prejudiciului suferit de alte persoane, victime directe ale faptei prejudiciabile, să cheme în judecată pe autorul faptei în faţa instanţelor de la locul în care reclamantul însuşi a constatat paguba adusă patrimoniului său".

b. Prejudiciul este cel "iniţial", distinct de consecinţele negative ulterioare.

În această ultimă categorie - care nu este relevantă în definirea noţiunii autonome - intră şi diminuarea concretă, efectivă, a patrimoniului victimei faptei ilicite, inclusiv pierderea financiară înregistrată într-un cont bancar al acesteia.

Prin hotărârea din 19 septembrie 1995 din cauza Marinari, C-364/93, CJUE a arătat că noţiunea de "faptă prejudiciabilă", care se referă atât la locul unde a survenit prejudiciul, cât şi la locul evenimentului cauzal, "nu poate fi interpretată în mod extensiv, astfel încât să includă orice loc unde pot fi resimţite consecinţele prejudiciabile ale unui fapt care a cauzat deja un prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc" (pct. 14).

Urmând jurisprudenţa creată în baza hotărârii din cauza Marinari, Curtea a precizat, de asemenea, că norma de competenţă din Regulament nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului şi unde s-ar afla centrul intereselor acestuia pentru singurul motiv că acesta ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său care s-a produs şi a fost suferită în alt stat membru (Hotărârea din 10 iunie 2004, Kronhofer, C-168/02). Raportarea la circumstanţe nesigure precum "centrul patrimoniului" victimei este contrară obiectivului normei de competenţă de a permite identificarea cu uşurinţă a jurisdicţiei (pct. 20 şi 21).

Ulterior, Curtea a adus precizări importante în legătură cu posibilitatea sesizării instanţei de la domiciliul reclamantului în temeiul materializării prejudiciului.

Astfel, în hotărârea din 28 ianuarie 2015, din cauza Kolassa, C-375/13, s-a acceptat o asemenea posibilitate atunci când acesta se produce direct în contul bancar al respectivului reclamant la o bancă stabilită în raza acestei instanţe, însă în contextul special al cauzei în care s-a pronunţat hotărârea menţionată, care se caracteriza prin existenţa unor împrejurări care au concurat la atribuirea competenţei în favoarea acelor instanţe.

Această apreciere se regăseşte în jurisprudenţa ulterioară, respectiv în hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music, C-12/15. Curtea a arătat că rezultă din hotărârea pronunţată în cauza Kolassa că "un prejudiciu pur financiar care se materializează direct în contul bancar al reclamantului nu poate fi calificat, în sine, drept "factor de legătură relevant", în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (…). Numai în situaţia în care celelalte împrejurări speciale ale cauzei concură la rândul lor la atribuirea competenţei instanţei de la locul materializării unui prejudiciu pur financiar, un astfel de prejudiciu ar putea, în mod justificat, să permită reclamantului să introducă acţiunea în faţa acestei instanţe" (pct. 38 şi 39).

În ceea ce priveşte hotărârile CJUE pronunţate în materia drepturilor de proprietate intelectuală, dezlegările Curţii sunt mai puţin relevante pentru cauza de faţă. Deloc paradoxal, întrucât competenţa în cauzele ce privesc fapte ilicite este atribuită, de regulă, instanţelor din statul membru în care a avut loc înregistrarea dreptului pretins încălcat (hotărârea din 19 aprilie 2012, Wintersteiger, C-523/2010).

Pe de altă parte, cauzele privind dreptul de autor în care Curtea s-a pronunţat începând cu cauza Pinckney (C-170/12, hotărâre din 3 octombrie 2013) prezintă particularităţi ce nu interesează speţa de faţă, întrucât faptele de încălcare a drepturilor patrimoniale de autor s-au produs prin intermediul internetului, site-urile fiind accesibile pe teritoriul mai multor state, astfel încât prejudiciul se poate materializa în mai multe locuri.

Ar fi de menţionat, în acest context, doar faptul că, şi în aceste hotărâri, Curtea a arătat că identificarea locului materializării prejudiciului în sensul art. 5 pct. 3 din Regulament depinde de răspunsul la întrebarea care este instanţa cea mai în măsură să aprecieze temeinicia cererii prin care se invocă săvârşirea respectivei încălcări (cauza Pinckney, pct. 34). S-a punctat în mod clar deosebirea faţă de încălcările aduse drepturilor personalităţii, săvârşite prin intermediul unui conţinut publicat online, încălcări care pot fi apreciate cel mai bine de instanţa de la locul unde această persoană îşi are centrul intereselor (cauza Pinckney, pct. 36).

Faţă de jurisprudenţa prezentată anterior, se constată că locul producerii prejudiciului identificat prin prezenta hotărâre corespunde raţionamentelor juridice dezvoltate de CJUE.

Astfel, nici din această perspectivă, nu se poate stabili competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul creditorului ori banca unde reclamanta îşi are deschis contul în care trebuiau plătite remuneraţiile. Acel loc este legat de consecinţele negative ulterioare producerii prejudiciului.

Pierderea patrimonială a survenit chiar în locul în care a fost săvârşită fapta ilicită, iar stabilirea competenţei în funcţie de acesta răspunde cerinţelor de facilitare a administrării probelor şi de organizare utilă a justiţiei.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.