Helicopter crash heirs' moral damages award quashed and remanded; de jure insurance operates automatically without contract.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.07.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal A., C., în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii şi Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 100.000 euro, calculată de la data de 21.11.2014 şi până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 631 din 23.12.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2019, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii A. şi B. şi C., ambii asistaţi de către mama lor, reclamanta A., împotriva pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii şi, în consecinţă:

Pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să achite în favoarea reclamanţilor suma de 80.000 euro, în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă, calculate de la data de 21.11.2014 până la momentul achitării sumei arătate.

De asemenea, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să achite în favoarea reclamanţilor suma de 13.550,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă prin decizia nr. 138/A din 3 septembrie 2020 a respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, declarat în nume propriu şi în calitate de reprezentant al U.M. nr. 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinţei civile nr. 631 din 23.12.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2019, pe care a menţinut-o.

A dispus restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.738,5 RON către apelantul Ministerul Apărării Naţionale.

Apelantul a fost obligat să plătească intimaţilor A., B. şi C. suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 138/A din 3 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare nr. 01969 Câmpia Turzii.

II. Motivele de recurs

Recurentul-pârât s-a prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 - recurentul-pârât arată următoarele:

Curtea de Apel Cluj, interpretând art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, forma în vigoare la data de 21.11.2014, a reţinut că norma impune două concluzii:

- prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăşi voinţa legii, pentru situaţiile în care s-ar produce accidente de aviaţie urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială;

- a doua, că stabilirea, în concret, într-o măsură suficient de detaliată, a condiţiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat şi asigurător, precum şi a drepturilor şi obligaţiile părţilor, trebuie realizate prin lege.

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că era necesară existenţa unui act normativ care să prevadă în mod complet şi clar condiţiile şi efectele asigurării de drept a personalului aeronautic, iar această obligaţie de a adopta un act normativ care să determine regimul juridic al asigurării la care să referă norma invocată incumbă Statului Român.

Ca atare, s-a reţinut că acest deficit de reglementare este imputabil autorităţilor române, care nu au înţeles să determine, în mod clar, la nivel normativ, regimul juridic al asigurării de drept al personalului vizat de art. 49 din Legea nr. 35/1990, astfel că, în această situaţie, era necesară încheierea unui contract de asigurare, în cauză fiind incidente şi prevederile art. 2213 din C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Recurentul susţine că instanţa de apel, chiar dacă a apreciază corect că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăşi voinţa legii, a reţinut că din Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, nu rezultă cu claritate că reprezintă o formă de dezdăunare menită a pune în aplicare prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Având în vedere aceste considerente redate din cuprinsul deciziei atacate, recurentul critică decizia dată în apel, întrucât, deşi s-a constatat că asigurarea acţionează de drept, prin efectul "legii", cu toate acestea curtea de apel a apreciat că lipseşte o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, fapt care este imputabil autorităţilor române. Cu toate acestea, în mod eronat s-a dispus obligarea pârâţilor la plata daunelor morale către reclamanţi.

Recurenţii învederează că nu au calitatea de legiuitori pentru a adopta un act normativ în sensul reţinut de instanţa de apel, iar în al doilea rând, există o reglementare clară pe care au invocat-o, în susţinerea apărării, respectiv H.G. nr. 0435/1992 care, la art. 2 prevede, fără echivoc, despăgubiri pentru evenimentele asigurate de drept, prevăzute în Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate ca urmare a catastrofelor aeriene.

Mai mult, actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări menţionat la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 346/2002, aplicabile întregului personal militar, inclusiv personalului aeronautic, sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar".

Deşi a constatat că există o reglementare specială referitoare la despăgubirile ce se acorda şi personalului aeronautic, curtea de apel a apreciat în mod eronat că prima instanţă era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie, anume art. 2199, art. 2200, art. 2213 şi art. 2227 din C. civ., precum şi că era necesară încheierea unui contract de asigurare.

Mai mult, art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, statuează faptul că "Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedaţi, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

Prin urmare, despăgubirile se acordă şi pentru decesul produs ca urmare a unor accidente sau catastrofe, aşa cum a fost şi cea din 21.11.2014.

Cuantumul acestor despăgubiri este stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, despăgubiri exprimate printr-un anumit număr de solde lunare, similar practic cu prevederile din Legea nr. 1890/1932 şi din Decretul Regal nr. 109/1936.

Aşadar, în opinia recurenţilor, apare evident că legea la care face trimitere teza a II-a din art. 49 din Legea nr. 35/1990 este Statutul cadrelor militare - Legea nr. 80/1995 şi Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992; totodată, noţiunea de "lege" din cuprinsul acestei norme trebuie interpretată lato sensu, având înţelesul de "act normativ", care poate fi şi o hotărâre a guvernului cu caracter normativ.

Instanţa de apel, deşi face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, face o aplicare contradictorie a acestora, cu trimitere forţată la asigurarea facultativă a persoanelor, prevăzută de C. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii susţin următoarele:

Instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiat motivul de apel al pârâţilor prin care sentinţa primei instanţe este criticată pentru că nu s-ar fi reţinut existenţa cazului fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere civilă, deoarece tocmai prăbuşirea elicopterului ca urmare a condiţiilor meteo au reprezentat temeiul în raport de care au devenit incidente dispoziţiile art. 49 din Statut, raportat şi la neîndeplinirea obligaţiei de a încheia un contract de asigurare, concluzionându-se că absenţa cadrului legislativ nu poate fi imputată reclamanţilor.

În acest sens, recurenţii arată că noul C. civ. defineşte cazul fortuit în cuprinsul dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) ca fiind "un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs."

Evenimentele care pot fi calificate cazuri fortuite sunt şi împrejurările de origine externă, neimputabile persoanei chemate să răspundă, care au caracter extraordinar şi nu pot fi împiedicate şi nici evitate de către un om cu diligentă şi prudenţă medie, obişnuită, normală.

Recurenţii învederează că prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, s-a reţinut, pe baza probelor administrate, că accidentul a fost consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, intervenită intempestiv, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane ale membrilor echipajului sau a oricărui alt militar care a asigurat şi deservit zborul, astfel că nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia a fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi, concretizaţi în condiţii meteo nefavorabile întâlnite pe timpul zborului, a căror evoluţie concretă nu a putut fi prevăzută.

Mai mult, prin încheierea nr. 80/10.11.2017, Tribunalul Militar Cluj a reţinut că la originea catastrofei aeriene în care a fost implicat elicopterul IAR 330 Puma nr. 49 s-a aflat un factor obiectiv concretizat în condiţii meteo nefavorabile întâlnite pe timpul de zbor, după ce echipajul a trecut de localitatea Mediaş, a căror evoluţie concretă nu a putut fi prevăzută.

În consecinţă, în opinia recurenţilor, deoarece în cauză s-a dovedit existenţa cazului fortuit, sunt exoneraţi de răspundere civilă delictuală, iar aceste dispoziţii legale este evident că acţionează în favoarea acestora, contrar considerentelor reţinute de instanţa de apel, conform cărora împrejurarea de caz fortuit nu are semnificaţia unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, deoarece este însăşi cauza generatoare a obligaţiei de despăgubire.

Or, în concepţia instanţei de apel, o cauză expres prevăzută ca fiind exoneratoare de răspundere civilă, prevăzută expres de prevederile art. 1351 alin. (3) din C. civ. este, în contradicţie totală şi în acelaşi timp şi o cauză generatoare a obligaţiei de despăgubire, în baza răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 1349 C. civ., în situaţia în care aplicarea primului articol de lege exclude aplicarea celuilalt. Or, intervenţia cazului fortuit a fost definitiv stabilită de instanţa penala.

Pe de altă parte, mai arată recurenţii, Curtea de Apel Cluj a apreciat eronat că plăţile făcute în mod voluntar către urmaşii defuncţilor combat exonerarea de răspundere civilă a părţilor prin intervenirea cazului fortuit.

Or, Ministerul Apărării Naţionale, Casa sectorială de pensii şi U.M. 01969 Câmpia-Turzii au făcut unele plăţi în temeiul art. 18 lit. a) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012 nr. 294/2017, în baza art. 23 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, în baza art. 24 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară, a personalului plătit din fonduri publice, în baza art. 20 alin. (2) din Anexa nr. VII la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit prevederilor art. 55 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat şi conform art. 85 din O.U.G. nr. 82/2006, conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, H.G nr. 0435/1992 şi art. 49 din Legea nr. 35/1990.

De remarcat este şi faptul că atât în condiţiile H.G. nr. 0435/1992, pentru militari, cât şi în sistemul instituit de Legea nr. 346/2002 pentru ceilalţi salariaţi, despăgubirile în caz de deces se acordă într-o sumă fixă, exprimată într-un număr de solde de bază lunare brute (H.G. nr. 0435/1992), respectiv salarii medii brute [art. 45 alin. (2) din Legea nr. 346/2002]. Nici într-un caz, nici în celălalt, nu se face vorbire de plata vreunei indemnizaţii plătite conform unui contract/poliţe de asigurare sau la obligarea încheierii unui astfel de act juridic.

Aceste despăgubiri se plătesc indiferent de existenţa sau inexistenţa cazului fortuit, deoarece nu sunt achitate cu titlu de daune morale, ce implică cerinţa culpei, singura condiţie necesară şi suficientă pentru plata acestora fiind numai constatarea survenirii invalidităţii sau decesului ca urmare accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar (inclusiv catastrofe aeriene).

Or, analizând, inclusiv din perspectivă istorică, chestiunea asigurărilor personalului aeronautic, recurenţii susţin că se poate concluziona că întreg personalul aeronautic beneficia de asigurări de drept, obligatorii, pentru care nu se încheie contracte de asigurare, simpla calitate de personal aeronautic, înscrisă în evidenţele unităţilor militare fiind suficientă pentru ca persoana respectivă să fie considerată asigurată de drept, şi pentru care se plătesc, direct din bugetul Ministerului Apărării Naţionale, despăgubirile prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992, exprimate într-un anumit număr de solde lunare.

Aşadar, Ministerul Apărării Naţionale, prin U.M. 01969 Câmpia-Turzii şi Casa sectorială de pensii, şi-a îndeplinit obligaţia legală de a-i despăgubi pe urmaşii defunctului.

Recurenţii susţin că, în acest caz, asigurarea a operat de drept, ca efect al legii, fără să fie necesară încheierea unui contract sau a unei poliţe de asigurare (nefiind vorba despre o asigurare facultativă), iar despăgubirea s-a făcut în conformitate cu actele normative care reglementează cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de acordare a acestora, anterior menţionate. Prin urmare, fapta ilicită nu există, după cum nu există nici prejudiciul, întrucât acesta a fost acoperit în totalitate prin despăgubirile deja plătite ca urmare a asigurării de drept.

În sensul celor susţinute, recurenţii au ataşat motivelor de recurs şi practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în două cauze identice.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi, în termen legal, au formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de apel, combătând, pe larg, argumentele invocate prin memoriul de recurs.

Au arătat că din analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, rezultă, pe de o parte, că personalul aeronautic din aviaţia militară a României este asigurat de drept, adică prin însăşi voinţa legii, pentru situaţiile în care s-ar produce accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială, iar, pe de altă parte, că stabilirea în concret a condiţiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat şi asigurător trebuie realizat prin lege.

În opinia intmaţilor, era obligaţia Statului Român, prin reprezentanţii săi specifici unui astfel de litigiu, anume recurenţii-pârâţi din prezenta cauză, de a adopta, în aplicarea art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, un act normativ care, valorând lege specială, să determine în afara oricărui dubiu, cadrul normativ al asigurării la care face referire norma legală anterior amintită.

Dat fiind faptul că la data accidentului nu exista o reglementare legală specială, în cauză, astfel cum corect au reţinut instanţele de fond, se aplică reglementarea generală în materie, respectiv prevederile C. civ., mai exact, art. 2213 potrivit căruia asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Recurenţii au invocat şi faptul că intimaţii au beneficiat de sume de bani care ar avea valoarea unor despăgubiri şi care ar avea semnificaţia unei indemnizaţii în temeiul asigurării de drept instituite de art. 49 din Legea nr. 35/1990, respectiv H.G. nr. 0435/1992, O.U.G. nr. 82/2006 şi art. 21 din Legea nr. 80/1995.

Potrivit intimaţilor, toate aceste reglementări nu prevăd că sumele de bani acordate cadrelor militare devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedaţi, reprezintă o formă de dezdăunare menită a da eficacitate prevederilor art. 49 din Statut, adică semnificaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare. Cu alte cuvinte, nu există certitudinea că ar fi vorba despre acordarea indemnizaţiei specifice unei asigurări de drept, cu caracter obligatoriu, iar un asemenea echivoc legal nu poate fi interpretat în defavoarea lor.

Se mai susţine de către intimaţi că legiuitorul avea posibilitatea de a stabili că, pentru existenţa valabilă a asigurării de drept, prevăzută de art. 49 din Statut, nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic.

Or, în lipsa unei astfel de prevederi speciale, imputabile Statului Român care nu a înţeles să determine în mod clar, la nivel normativ, regimul juridic al asigurării de drept al personalul aeronautic prevăzut de art. 49, se aplică reglementarea generală în materie, astfel încât era necesară încheierea unui contract de asigurare în temeiul art. 2199, art. 2200 şi art. 2.227 din C. civ.

În condiţiile în care nu există o reglementare legală specială, dată în vederea aplicării prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 şi în condiţiile în care pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a încheia un contract de asigurare de viaţă pentru antecesorul lor decedat, intimaţii susţin că se impune angajarea răspunderii civile delictuale a acestora, în temeiul art. 1.349 alin. (1) din C. civ.

Intimaţii susţin că sunt nefondate şi criticile recurenţilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Art. 1.351 alin. (1) din C. civ. nu poate acţiona în favoarea recurenţilor-pârâţi câtă vreme intervenirea situaţiei de caz fortuit reprezentată de condiţiile de zbor dificile care a condus la prăbuşirea elicopterului şi la decesul antecesorului lor, a reprezentat temeiul în raport de care au devenit incidente dispoziţiile art. 49 din Statut, privitoare la necesitatea despăgubirii intimaţilor-reclamanţi, prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 1.349 alin. (1) din C. civ., ca urmare a faptului că nu s-a încheiat un contract de asigurare.

Chiar faptul că Ministerul Apărării Naţionale a făcut în mod voluntar plata către intimaţi a unor sume de bani corespunzătoare unor drepturi băneşti recunoscute prin alte acte normative privitoare la militarii decedaţi în urma participării la acţiuni militare, vine să combată invocarea exonerării de răspundere civilă.

Concluzia care se impune este aceea că împrejurarea cu valoare de caz fortuit reprezentată de prăbuşirea, în condiţiile meteorologice dificile, a elicopterului nu are semnificaţia unei cauze exoneratoare de răspundere civilă ci, dimpotrivă, ea însăşi este generatoare a obligaţiei de despăgubire, în corelaţie cu neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din art. 49 din Statut, fiind vorba de producerea riscului care ar fi trebuit asigurat prin legea specială.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează.

Se reţine că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale solidare a pârâţilor, reclamanţii solicitând antrenarea acesteia ca urmare a omisiunii culpabile a autorităţilor competente, reprezentate în cauză de către pârâţii chemaţi în judecată, de a adopta măsuri legale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României.

Reclamanţii au susţinut că această conduită omisivă a pârâţilor reprezintă cauza care i-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizaţia) pentru producerea accidentului aviatic soldat cu decesul autorului lor D. (şi al altor cadre militare), maistru militar, membru al echipajului elicopterului IAR 330 Puma Socat care participa la o misiune de zbor, în cadrul unui exerciţiu militar, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 21.11.2014.

Intimaţii-reclamanţi, în calitate de urmaşi ai autorului lor, au solicitat cu titlu de despăgubiri (damnum emergens şi lucrum cessans) suma de 100.000 euro, echivalentul daunelor morale ca urmare a suferinţelor psihice cauzate de pierderea soţului şi, respectiv a tatălui lor, precum şi dobânda legală aferentă sumei de 100.000 euro, calculată de la data de 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) până la plata efectivă a sumei; cuantumul despăgubirii pretinse de la pârâţi a fost aproximat de aceştia, prin substituirea condiţiilor de asigurare care ar fi trebuit, în aprecierea acestora, să fie reglementate prin lege, în sensul celor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Înalta Curte constată că norma a cărei nerespectare au invocat-o reclamanţii, la data 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) prevedea astfel:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege."

Instanţa de apel, astfel cu susţin şi recurenţii, prin interpretarea acestei norme a stabilit două concluzii, anume:

a) că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăşi voinţa legii, pentru situaţiile în care s-ar produce accidente de aviaţie urmate de deces sau de invaliditate totală sau parţială;

b) că stabilirea în concret, într-o măsură suficient clară şi detaliată a condiţiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat şi asigurător ori drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie realizate prin lege.

În acest context, curtea de apel a reţinut, în acord cu dispoziţiile de principiu cuprinse în art. 49 din Legea nr. 35/1990, că se impunea existenţa unui act normativ care să prevadă în mod complet şi clar condiţiile şi efectele asigurării de drept a personalului aeronautic.

Totodată, s-a apreciat că statului român îi incumba obligaţia de a adopta, în aplicarea celor impuse prin art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, un act normativ care, având caracter de lege specială, să determine, în afara oricărui echivoc, regimul juridic al asigurării la care norma invocată se referă, deci inclusiv drepturile celui asigurat sau, după caz, ale altor beneficiari.

Curtea de apel a reţinut că doar legiuitorul avea posibilitatea de a stabili că pentru existenţa valabilă a asigurării de drept la care se referă art. 49 din Statut, nu era necesară şi încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâţilor care s-au raportat, în apărările formulate în cauză, pentru demonstrarea asigurării de drept, la perspectiva istorico-teleologică a reglementării cu acest obiect, întrucât o dispoziţie corespunzătoare reglementărilor anterioare, respectiv art. 148 alin. (3) din Legea nr. 1890/1932 sau art. 151 alin. (1) din Decretul Regal nr. 109/1936, nu a fost inserată şi în actul normativ care reglementează în prezent această materie - Legea nr. 35/1990.

De asemenea, au fost considerate nerelevante susţinerile pârâţilor prin care s-a arătat că stabilirea înţelesului exact al prevederilor art. 49 din Statut nu ar putea fi făcută prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, apreciindu-se că acest act normativ nu se aplică şi cadrelor militare, astfel cum înşişi pârâţii au recunoscut.

În aceste condiţii, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a stabilit, în aplicarea regulii potrivit căreia în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, anume că era necesară încheierea unui contract de asigurare, în sensul celor prevăzute de art. 2199 şi 2200 C. civ., precum şi, cu privire la asigurarea de persoane, de art. 2227 C. civ.

Cum dispoziţiile art. 49 din Statut impuneau un caracter obligatoriu asigurării la care ele se referă, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt incidente şi prevederile art. 2213 C. civ., potrivit cărora asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi, prin motivele de recurs se prevalează de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că, pe de o parte, decizia recurată conţine argumente contradictorii, iar pe de altă parte, că este dată cu aplicarea greşită a legii.

Prioritar, însă, vor fi analizate criticile privind aplicarea greşită a legii, întrucât Înalta Curte apreciază că, în măsura în care instanţa de apel nu a identificat şi aplicat corect normele de drept incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios, sancţionarea unora dintre contradicţiile din cuprinsul motivării devine o chestiune subsidiară şi, ca atare, lipsită de relevanţă ori chiar lipsită de obiect.

Din interpretarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, anterior citate, forma în vigoare la data producerii accidentului aviatic, soldat cu decesul mai multor persoane, între care şi autorul intimaţilor-reclamanţi, Înalta Curte reţine că, în termenii acestei norme, intra sub incidenţa asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice.

Având în vedere calitatea de maistru militar în aviaţia militară al autorului intimaţilor-reclamanţi, este fără dubiu că în privinţa acestuia erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care, intimaţii, în calitatea lor de urmaşi ai celui decedat, sunt îndreptăţiţi a se prevala de dispoziţiile art. 49 din acest act normativ.

Din perspectiva chestiunilor ce interesează speţa de faţă, Înalta Curte apreciază că relevante sunt prevederile art. 6 şi 7 din lege, potrivit cărora:

"Se consideră personal aeronautic cadrele militare, soldaţii şi gradaţii voluntari, elevii şi studenţii din instituţiile militare de învăţământ de aviaţie, militarii în termen, rezerviştii concentraţi cu scoatere din producţie şi personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale, militarii detaşaţi în economia naţională, precum şi personalul din alte instituţii sau structuri care, în baza calificării deţinute şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte, desfăşoară activităţi aeronautice militare."

Iar art. 7 din aceeaşi lege prevede astfel:

"Personalul aeronautic din aviaţia militară se compune din:

a) personalul aeronavigant;

b) personalul nenavigant (de sol)."

Fiind vorba despre statutul personalului aeronautic din aviaţia militară, astfel cum însuşi titlul Legii nr. 35/1990 indică, dar şi cum în mod expres se arată prin dispoziţiile art. 6 din lege, anterior citate, personalul aeronautic, între alţii, este compus din cadre militare care "în baza calificării deţinute şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte, desfăşoară activităţi aeronautice militare."

Semnificaţia acestei observaţii priveşte concluzia caracterului Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României de lege specială în raport cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, întrucât personalul aeronautic din aviaţia militară este, totodată, şi personal militar.

În acest sens sunt prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 80/1995, potrivit cărora:

Art. 1: "Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege.

Cadrele militare sunt în serviciul naţiunii."

Art. 2 stabileşte astfel:

"(1) Potrivit gradelor pe care le au, cadrele militare sunt constituite în corpul subofiţerilor, corpul maiştrilor militari şi corpul ofiţerilor.

(2) Gradele cadrelor militare, în ordinea lor ierarhică, sunt:

(...) B. Maiştri militari:

a) maistru militar clasa a IV-a;

b) maistru militar clasa a III-a;

c) maistru militar clasa a II-a;

d) maistru militar clasa a I;

e) maistru militar principal. (...)"

Odată stabilit acest raport lege generală - lege specială, Înalta Curte apreciază că se antrenează efectul aplicării reglementării din legea generală acolo unde legea specială nu prevede soluţii proprii, derogatorii de la dreptul comun în materie, normele speciale, în acest caz, fiind adoptate în considerarea specificului activităţii aviaţiei militare, sens în care sunt şi prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Ca atare, faţă de caracterul specific al reglementărilor în acest domeniu, rezultă că instanţa de apel în mod nelegal a confirmat dezlegarea dată de prima instanţă cu privire la caracterul de drept comun sau de reglementare generală pentru materia în discuţie în privinţa dispoziţiilor din C. civ.

Înalta Curte apreciază că o astfel de dezlegare a instanţelor de fond ignoră actele normative cu care Legea nr. 35/1990 era în directă conexiune, în special, cu Legea nr. 80/1995, regulă de interpretare desprinsă din observarea dispoziţiilor art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/1990: "Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune."

Această premisă greşit stabilită a prilejuit instanţei de apel, totodată, confirmarea concluziei tribunalului privind aplicabilitatea în cauză atât a prevederilor art. 2199 şi art. 2200 din C. civ., cât şi a art. 2213 din acelaşi cod, cea din urmă normă stabilind necesitatea existenţei unei legi speciale în privinţa asigurărilor obligatorii.

În acest context, este de precizat că incidenţa art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privinţa aceluiaşi raport juridic obligaţional a dispoziţiilor art. 2199 şi a art. 2200 din C. civ. privitoare la asigurarea facultativă (guvernată de regulile din C. civ.).

Înalta Curte apreciază că în considerarea determinării raportului corect dintre lege generală - lege specială (Legea nr. 80/1995 - Legea nr. 35/1990) devin relevante referirile recurenţilor-pârâţi la prevederile art. 21 din Legea nr. 80/1995, înlăturate în mod greşit de la aplicare de instanţa de apel; această normă stabileşte astfel:

"Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. (...)"

Revenind la analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de curtea de apel şi criticate în mod fondat de către recurenţi, că norma în discuţie nu prevede obligaţia de a se încheia un contract de asigurare/o poliţă de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiaşi norme ("Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile şi obligaţiile părţilor din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege.

Aceste constatări atrag concluzia că în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei poliţe de asigurare.

Dispoziţiile anterior menţionate sunt în concordanţă cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii şi asigurările facultative.

Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 stabilea că "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi decret.

Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat şi înlocuit prin Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, act normativ în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul autorului reclamanţilor.

Conform acestei noi reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii şi asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 şi 3 din lege în următorii termeni:

"în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege."

Ca atare, pentru asigurările de drept (noţiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerinţele premisă pentru incidenţa normei (în speţă, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin "lege", iar noţiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, astfel cum corect susţin recurenţii, aceasta putând fi reprezentată şi de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru).

Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât şi a celor facultative este necesară încheierea unei poliţe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligaţie legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispoziţiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe cât în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliţei de asigurare rămâne o opţiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertăţii contractuale, conform art. 1169 din C. civ.

La rândul său, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost în vigoare de la 01 februarie 1996 până la 18 septembrie 2016, când a fost abrogată prin art. 40 din Ordonanţa de urgenţă 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi înlocuită parţial prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011.

Conform art. 2213 C. civ., reţinute ca incidente de curtea de apel, în vigoare la data producerii evenimentului, asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Astfel de acte normative speciale sunt, de exemplu, Ordonanţa de urgenţă 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, la care s-a făcut anterior referire, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren şi inundaţiilor etc.

Or, mecanismele descrise de aceste legi speciale presupun încheierea unei polite de asigurare, precum şi participanţii obişnuiţi în raporturile juridice obligaţionale de asigurare - asigurat şi asigurător (societăţile de asigurare), întocmai ca în cazul asigurărilor facultative, reglementate de C. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, apreciază că nu pot fi incidente asigurării de drept prevăzute de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 niciuna dintre dispoziţiile art. 2199 - 2241 ale Capitolului nr. XVI din C. civ., al cărui titlu este Contractul de asigurare şi se referă în mod exclusiv la alte categorii de asigurări, anume la asigurările facultative.

Aşa fiind, se constată că deşi pârâţii au susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei că actele normative care reglementează un sistem propriu de asigurări sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (cu referire la art. 21), Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar", instanţa de apel nu a motivat în mod corespunzător înlăturarea de la aplicabilitate a acestora.

Potrivit celor arătate, Legea nr. 80/1995 constituie legea generală în raport cu prevederile Legii nr. 35/1990, astfel încât, pentru lămurirea înţelesului art. 49 din Legea nr. 35/1990 (normă specială), instanţa de apel era ţinută să recurgă la observarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, anterior citate, dacă se considera că nu există un act normativ adoptat în aplicarea prevederilor art. 49 sau pentru aplicarea în completarea dispoziţiilor legii speciale cu normele din legea generală referitoare la acelaşi aspect.

Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevanţă raportul temporal dintre legea generală (ulterioară, din anul 1995) şi legea specială (anterioară, din anul 1990), în absenţa unei reguli în acest sens în conţinutul prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât la data producerii accidentului aviatic (21.11.2014), ambele acte normative erau în vigoare în fondul activ al legislaţiei.

În ceea ce priveşte Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992, se reţine că aceste acte normative, astfel cum recurenţii au susţinut, conţin informaţii clasificate, fiind, prin urmare, supuse dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte, ca şi instanţa de apel, raportându-se la acestea în măsura şi în limitele în care recurenţii le-au invocat.

Această instanţă de recurs nu a fost însă în posesia acestora pentru a verifica dacă din conţinutul lor rezultă sau nu că asigurarea de drept a personalului din care făcea parte autorul reclamanţilor a fost reglementată de unul din aceste acte normative, dată fiind calitatea acestuia (şi) de cadru militar.

Pe de altă parte, nici din conţinutul hotărârii recurate nu reiese că aceste documente au fost la dispoziţia instanţei de judecată şi că acestea au fost avute în vedere pentru pronunţarea soluţiei.

Cu toate acestea, se constată că instanţa de apel, în analizarea apărării pârâţilor cu privire la sumele şi indemnizaţiile încasate sau aflate în curs de încasare de către intimaţii-reclamanţi, în baza H.G. nr. 0435/04.08.1992, a Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992, a O.U.G. nr. 82/2006 şi a art. 21 din Legea nr. 80/1995, în cuprinsul motivării deciziei recurate, a concluzionat, fără o demonstraţie juridică adecvată, că "sumele deja încasate, respectiv, aflate în curs de încasare, de către reclamanţi, nu reprezintă o indemnizaţie specifică unei asigurări de drept, cu caracter obligatoriu."

Or, în condiţiile în care pârâţii au invocat încă de la prima instanţă şi au susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei, în toate etapele procesuale, inclusiv prin motivele de recurs întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că aplicarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/21.11.1990 privind statutul personalului aeronautic este asigurată prin adoptarea H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, prin Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar", precum şi prin O.U.G.. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat, curtea de apel era ţinută a verifica în mod real şi efectiv aceste susţineri, făcând necesarele corelaţii cu prevederile Legii nr. 80/1995, în sensul celor arătate în cuprinsul prezentelor considerente.

În plus, Înalta Curte apreciază că aceste acte normative au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Cel din urmă act normativ în al cărui domeniul de aplicare, conform art. 5 alin. (2), nu intră personalul militar în activitate, personalul care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile din sectorul de apărare etc., descrie şi reglementează un mecanism similar de asigurare prin efectul legii (de drept) care exclude încheierea unui contract de asigurare şi nici nu presupune identificarea în calitate de asigurător a unei societăţi de asigurare, precum în cazul asigurărilor obligatorii şi al celor facultative.

Mai mult, recurentul susţine că aceste despăgubiri se plătesc din bugetul Ministerul Apărării Naţionale, iar nu prin intermediul unei societăţi de asigurare, întocmai ca indemnizaţiile ce se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat asigurărilor, în caz de invaliditate cauzată prin accidente de muncă sau boli profesionale, suferite de angajaţii care nu au un statut stabilit prin legi speciale, în privinţa cărora sunt incidente prevederile Legii nr. 346/2002.

Totodată, Înalta Curte constată că însuşi titlul H.G. nr. 0435/1992 (dezvăluit ca atare de către pârâţii înşişi) indică în mod explicit că acest act normativ reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar.

Prin urmare, se apreciază că instanţa de apel avea suficiente elemente pentru a justifica în drept dezlegarea dată acestei apărări a pârâţilor, iar nu să reţină, nemotivat, că aceste sume "nu reprezintă o indemnizaţie specifică unei asigurări de drept, cu caracter obligatoriu."

O motivare corespunzătoare, chiar a acestei concluzii (eronate), ar fi presupus să se demonstreze de ce aceste sume calificate drept despăgubiri de către însuşi emitentul actului normativ nu constituie modalitatea de indemnizare (fie a militarilor/personalului aeronautic, dacă accidentul sau catastrofa s-a soldat cu pierderea capacităţii de a continua serviciul militar, fie a urmaşilor acestora, în cazul în care a intervenit decesul militarului sau a persoanei care se încadrează în noţiunea de personalul aeronautic) pentru producerea riscului asigurat - accidentul sau catastrofa aviatică - care a generat prejudiciul a cărui reparare se asigură - deces, în speţă - în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, chiar în condiţiile în care riscul asigurat a fost cauzat de condiţiile meteo nefavorabile.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanţa de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanţei de apel din perspectiva celor anterior enunţate nu a fost realizată în mod efectiv.

În rejudecare, instanţa de apel, în condiţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare şi cu respectarea procedurii prevăzute de Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140/6 februarie 2014 pentru aprobarea Regulamentului privind accesul judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la informaţii clasificate secrete de stat şi secrete de serviciu, va proceda la consultarea celor două actele normative menţionate care conţin informaţii clasificate şi le va corobora şi cu prevederile Legii nr. 80/1995, precum şi, dacă va fi cazul, şi cu cele ale O.U.G. nr. 82/2006, act normativ cu regim obişnuit de accesibilitate.

Totodată, în măsura în care limitele devoluţiunii în apel şi regulile de judecată în calea de atac o vor permite, curtea de apel, în rejudecare, va identifica, în termenii acestor acte normative, care sunt urmaşii cărora li se recunoaşte dreptul la dezdăunări, precum şi modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri (forfetar, pe cote-părţi ori pe cote succesorale), în cazul în care categoria urmaşilor la care acestea fac referire reprezintă o noţiune distinctă de categoria succesorilor celui decedat, specifică dreptului comun ori vizează chiar moştenitorii acestuia.

Având în vedere cele anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că devin de importanţă subsidiară celelalte critici ale recurenţilor-pârâţi dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., caracterul fondat al acestui motiv de casare fiind deja reţinut (formal, având în vedere că prevederile C. civ. nu sunt incidente speţei) în privinţa argumentelor contradictorii ale instanţei de apel cu privire la constatarea aplicabilităţii concomitente a dispoziţiilor art. 2199 art. 2200, art. 2227 şi, respectiv a art. 2213 din C. civ.

Înalta Curte va înlătura însă ca nefondate criticile recurenţilor cu privire la împrejurarea că instanţa de apel nu a reţinut existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere - cu referire la cazul fortuit - reglementată ca atare de art. 1351 alin. (3) din C. civ. ca fiind "un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs."

Pe lângă împrejurarea că recurenţii înşişi au susţineri contradictorii referitoare la această chestiune, Înalta Curte, astfel cum a reţinut şi curtea de apel, constată că dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 (lege specială) exclud fără echivoc posibilitatea reţinerii unei astfel de apărări, posibil a fi valorificată în cazul asigurărilor guvernate de normele C. civ., întrucât accidentul aviatic reprezintă însuşi riscul asigurat prin efectul legii, independent de cauza producerii evenimentului asigurat, despăgubiri se plătesc indiferent de existenţa sau inexistenţa cazului fortuit.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., constatând întrunite cerinţele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, va admite recursul declarat de pârât şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare nr. 01969 Câmpia Turzii împotriva deciziei nr. 138/A din 3 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.