Fault attribution and delay penalties in fatal car accident claim upheld, insurer’s cassation appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 17 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenienta forţată E., au solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani: către reclamantul A. - 50.000 euro echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi 7.811,90 RON, cu titlu de daune materiale; către reclamantul B. - 75.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi 9.880 RON cu titlu de daune materiale; către reclamantul C. - 25.000 euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi penalităţi de 0,2% pe zi aplicate la sumele solicitate, calculate începând cu data de 27 august 2017 şi până la plata integrală a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 48/31.01.2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată şi, în consecinţă:

A obligat pe pârâta S.C. D. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 7.251,50 RON cu titlu de daune materiale, suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în RON la data plăţii şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 27 august 2017 şi până la plata efectivă a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

A obligat pe aceeaşi pârâtă să plătească reclamantului B. suma de 9.880 RON cu titlu de daune materiale, suma de 75.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plăţii şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 27 august 2017 şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

A obligat pe aceeaşi pârâtă să plătească reclamantului C. suma de 25.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plăţii, şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 27 august 2017 şi până la plata efectivă a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată; a respins cererea de chemare în judecată privitor la suma de 560,40 RON daune materiale ca nedovedită.

A obligat pe aceeaşi pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 20.742,05 RON cheltuieli de judecată compuse din 16.242,05 RON taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise şi suma de 4.500 RON onorariu avocaţial.

Prin decizia nr. 241/6.11.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei menţionate, cu cheltuieli de judecată în favoarea intimatului A..

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta D. S.A., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, nearătând motivele pentru care s-a ajuns la concluzia că intervenienta forţată este autorul exclusiv al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

Raţionamentul prin care instanţa de apel a ajuns la această concluzie se bazează doar pe posibilităţi şi probabilităţi, hotărârea nefiind motivată în ceea ce priveşte aceeaşi posibilitate ca fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fi fost produsă exclusiv de soţul intervenientei, aspect care se desprinde din hotărârea pronunţată în dosarul penal din Ungaria şi care nu a fost infirmat până în prezent.

Instanţa de apel a înlăturat de plano posibilitatea ca accidentul să fi fost produs exclusiv de către soţul intervenientei forţate, fără vreo motivare, în timp ce posibilitatea ca accidentul să se fi produs din culpa concurentă a ambilor soţi nu a fost nici măcar analizată, cu toate că motivele de apel antamau şi acest aspect.

Or, în speţă, reclamanţii nu au fost interesaţi să propună alte probe în afară de înscrisurile din dosarul penal din Ungaria, bazându-se pe raţionamentul expus în cererea de chemare în judecată, conform căruia răspunderea societăţii de asigurare subzistă raportat la prevederile art. 26 alin. (2) pct. 2 din Norma ASF 23/2014, indiferent care dintre soţi a efectuat manevra în urma căreia s-a produs accidentul. Această alegaţie nu a fost nici măcar analizată, cu toate că prin apelul pârâtei s-a solicitat instanţei de apel înlocuirea considerentelor hotărârii primei instanţe cu propriile considerente, tocmai prin clarificarea persoanei care a exercitat controlul volanului producând fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 1357 C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, prin neclarificarea persoanei care ar fi produs accidentul.

În dosar nu s-a stabilit, în baza unor probe clare, cine este autorul faptei ilicite, respectiv persoana care a avut şi a exercitat în mod independent controlul volanului în momentul efectuării manevrei periculoase care a determinat accidentul.

De asemenea, instanţa de apel a validat considerentele primei instanţe, apreciind că vinovată este intervenienta forţată, însă nu a analizat forma vinovăţiei care i s-ar putea reţine acesteia sau ce anume măsuri ar fi putut lua aceasta pentru a preveni producerea evenimentului.

Aşa cum s-a învederat şi prin motivele de apel, pârâta este prejudiciată prin stabilirea cu autoritate de lucru judecat a culpei exclusive a intervenientei forţate în producerea prejudiciului, având în vedere că intervenienta forţată, împreună cu mama şi fratele defunctului său soţ, precum şi mama celuilalt pasager, au formulat pretenţii de despăgubire într-un alt litigiu, aflat pe rolul Tribunalului Cluj.

Prin urmare, clarificarea fără dubiu a autorului prejudiciului este relevantă prin raportare la persoanele care au sau nu au dreptul la despăgubiri ca urmare a accidentului, în aplicarea deciziei obligatorii nr. 23/2015 pronunţate de Înalta Curte într-un recurs în interesul legii, precum şi a dispoziţiilor art. 13 al Normei ASF nr. 23/2014.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45 şi art. 46 pct. 3 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi.

În mod nelegal, instanţa de apel, menţinând hotărârea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, a considerat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

Raportat la starea de fapt, sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (4) teza finală din Norma ASF nr. 23/2014, fiind evident că, în măsura în care despăgubirile urmează a se stabili prin hotărâre judecătorească şi nu în procedura amiabilă, termenul de plată este de 10 zile de la rămânerea definitiva a hotărârii şi numai de la această dată creanţa devine exigibilă şi purtătoare de penalităţi în cuantumul prevăzut de dispoziţiile art. 38 al normei invocate, s-a conchis prin motivele de recurs.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 15 septembrie 2020, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi a fixat termen, în şedinţă publică, pentru judecata pe fond a recursului, pe temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din aceeaşi normă.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Susţinerile circumscrise primelor două motive de casare, în ordinea indicată în cererea de recurs, vizează chestiunea persoanei şi a vinovăţiei autorului accidentului rutier produs în Ungaria, în urma căruia s-a produs decesul numitei F., în legătură cu care s-au formulat pretenţiile reclamanţilor din cauză.

Recurenta - pârâtă a pretins că cele două condiţii ale răspunderii civile delictuale nu au fost stabilite cu certitudine, aspect ce ar releva, pe de o parte, existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziţiilor C. civ. referitoare la răspunderea pentru fapta proprie.

Înalta Curte constată, însă, că aceste susţineri au ca finalitate stabilirea unei alte situaţii de fapt în privinţa condiţiilor răspunderii civile delictuale, pe baza reevaluării probelor administrate, drept pentru care nu pot reprezenta critici de nelegalitate a deciziei şi nu pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, potrivit recurentei, nemotivarea corespunzătoare a deciziei, prin prisma exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ar rezulta din stabilirea în cauză a unei alte situaţiei de fapt decât cea care s-ar desprinde dintr-o hotărâre pronunţată în dosarul penal al autorităţilor din Ungaria care au investigat şi care nu ar fi fost infirmată până în prezent.

Or, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere contrarietatea chiar între considerentele expuse în decizia recurată sau existenţa în cuprinsul acesteia a unor considerente ce nu au legătură cu raportul juridic dedus judecăţii în prezenta cauză, iar nu modul de raportare a instanţei, în stabilirea situaţiei de fapt, la considerentele unei alte hotărâri judecătoreşti.

Acestea din urmă ar putea interesa cauza din punct de vedere probator, în măsura în care se impun cu autoritate de lucru judecat, dar atare aspect relevă, eventual, o ignorare a efectelor unei hotărâri judecătoreşti, cu consecinţa înlăturării unui mijloc de probă relevant pentru situaţia de fapt.

Susţinerile din cererea de recurs nu sunt formulate, însă, din această perspectivă, cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre vreo hotărâre judecătorească pronunţată de instanţele ungare, ci despre un act juridic emis de organele de poliţie, respectiv o hotărâre privind încetarea investigaţiei din data de 16.10.2017 a Poliţiei Karkag din Ungaria, soluţie dispusă în considerarea faptului că nu s-a putut stabili săvârşirea unei infracţiuni.

Pe de altă parte, din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de apel s-a raportat la toate actele emise în cursul cercetării efectuate de poliţie, care nu a condus la o situaţie de fapt certă, tocmai în vederea determinării situaţiei de fapt referitoare la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, reţinând aspectele şi probele relevante din această perspectivă, privind rezultatul autopsiei, alcoolemia, starea tehnică a autoturismului şi mecanismul accidentului, înlăturându-le pe cele neconfirmate de alte probe administrate.

Instanţa de apel a constatat, astfel, confirmând hotărârea primei instanţe, că intervenienta forţată, în calitate de conducător auto, este exclusiv vinovată de producerea accidentului rutier, neexistând nicio dovadă care să susţină apărarea pârâtei în sensul vinovăţiei soţului intervenientei, pasager în autoturism şi decedat în urma accidentului. Declaraţia dată în acest sens de către intervenienta forţată în faţa organelor de investigaţie din Ungaria a fost socotită ca fiind circumstanţială, aşadar, pur subiectivă, şi fără a se corobora cu alte probe, motiv pentru care a fost înlăturată.

În acest context, se relevă intenţia recurentei - pârâte de valorificare a acestei declaraţii a intervenientei forţate în ansamblul probator administrat şi de stabilire a unei alte situaţii de fapt decât cea expusă prin decizia recurată, în sensul de a se reţine vinovăţia soţului intervenientei. Or, situaţia de fapt stabilită prin coroborarea probelor administrate nu poate fi reevaluată de către instanţa de recurs, în condiţiile în care atribuţiile acestei instanţe de control judiciar vizează legalitatea deciziei de apel, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu temeinicia hotărârii recurate.

Se observă, în acelaşi timp, că susţinerile referitoare la vinovăţia soţului intervenientei în producerea accidentului se bazează pe o pretinsă implicare a acestuia în efectuarea manevrei de virare la dreapta. În acest context, chiar dacă s-ar ţine cont de declaraţia dată de intervenientă în faţa autorităţilor ungare, tot nu ar fi suficient pentru înlăturarea sau diminuarea vinovăţiei conducătorului auto.

Faţă de faptul că accidentul s-a produs în urma intrării pe contrasens, provocate de deraparea autoturismului pe acostamentul din direcţia de mers, ar fi necesar a se stabili că eventuala manevră bruscă de virare la dreapta ar fi avut o anumită pondere în dinamica accidentului, în sensul că a determinat pierderea controlului volanului înainte de pătrunderea pe acostament, şi nu abia după acel moment, în condiţiile în care a fost reţinută manevra voluntară de virare la dreapta, efectuată de către intervenientă, în urma căreia autoturismul a intrat pe acostament. Or, pârâta nici măcar nu a pretins, în cursul judecăţii, atare consecinţă a implicării soţului în desfăşurarea accidentului rutier, drept pentru care nu poate fi primit, nici din acest punct de vedere, reproşul adresat instanţei de apel referitor la ignorarea declaraţiei date de intervenientă în faţa autorităţilor ungare.

Existenţa unui alt litigiu în care pârâta este chemată în judecată de către rudele soţului decedat justifică doar interesul în stabilirea unei anumite situaţii de fapt în prezenta cauză, cu reţinerea vinovăţiei soţului - dacă nu sub forma unei contribuţii exclusive, cel puţin în contextul unei vinovăţii comune, care ar conduce, eventual, la aplicarea art. 1371 C. civ. -, dar atare împrejurare se circumscrie tot susţinerilor prin care se tinde la reevaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt stabilite pe baza acestora, aşadar, nu este invocată în cadrul unei critici de nelegalitate la adresa deciziei de apel.

Faţă de cele ce preced, se constată că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte chestiunea persoanei şi a vinovăţiei autorului accidentului rutier, în legătură cu care s-au formulat pretenţiile din cauză, urmând a fi respinse susţinerile recurentei pe acest aspect.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de casare, având ca obiect încălcarea dispoziţiilor art. 45 şi art. 46 pct. 3 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, susţinerile recurentei pe acest aspect vizează momentul de la care s-au acordat în cauză penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere.

Astfel, instanţele de fond au apreciat că penalităţile curg de la expirarea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014, respectiv de la data de 27.08.2017, deoarece pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a formula o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni menţionat, oferta fiind făcută abia la data de 30.08.2018.

Prin motivele de recurs, se pretinde că aceste penalităţi încep să curgă abia de la împlinirea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, prevăzut de art. 37 alin. (4) teza finală din Norma nr. 23/2014, cât timp despăgubirile se stabilesc pe cale judecătorească, iar această modalitate de stabilire a despăgubirilor s-a impus în cauză, întrucât nu a putut fi clarificat fără dubiu autorul prejudiciului, fiind incident art. 46 pct. 3 din Normă.

Critica astfel formulată este nefondată.

În conformitate cu art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Sectorul Asigurărilor - Reasigurărilor, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Art. 37 din Normă, la care trimite în mod expres art. 38, reglementează obligaţiile ce revin asigurătorului în legătură cu stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul creat prin evenimentul asigurat.

Din coroborarea art. 37 şi art. 38, rezultă că neîndeplinirea sau executarea defectuoasă a oricăreia dintre aceste obligaţii atrage plata penalităţilor de întârziere, calculate de la scadenţă, din moment ce calculul se realizează în considerarea fiecărei zile de întârziere în executarea sau îndeplinirea exactă a obligaţiei.

Instanţele de fond au reţinut, dintre aceste obligaţii, pe cea prevăzută de art. 37 alin. (1), anume aceea de a formula o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. S-a apreciat că faptul necontestat al calităţii intervenientei forţate de conducător auto, în momentul producerii accidentului, era suficient pentru acordarea despăgubirilor solicitate de rudele celui de-al doilea pasager decedat în accident, neavând vreo relevanţă eventuala culpă, fie şi concurentă, a soţului conducătorului auto, decedat, de asemenea, în accident.

Înalta Curte constată că invocarea prin motivele de recurs a prevederilor art. 45 şi art. 46 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 are ca finalitate reală reevaluarea caracterului justificat al refuzului pârâtei, în calitate de asigurător RCA, de formulare a ofertei de despăgubire în termenul de 3 luni de la avizare, prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF.

Potrivit art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014, "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: (…) nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse". Dimpotrivă, asigurătorul poate stabili despăgubirile în cazurile în care din documentele existente în dosarul de daună rezultă răspunderea civilă a asiguratului, conform art. 45 din Normă.

Susţinând că nu a putut stabili răspunderea civilă a asiguratului şi, deci, nici despăgubirile, recurenta - pârâtă tinde la reaprecierea situaţiei de fapt, redate anterior din decizia de apel, referitoare la caracterul justificat sau nejustificat al refuzului său de formulare a ofertei de despăgubire în termen de maximum 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. Mai mult, recurenta nici nu face vreo referire la considerentele deciziei de apel, ci se limitează la reluarea apărării sale constante din timpul procesului privind culpa în producerea accidentului a soţului conducătorului auto.

Or, cercetarea temeiniciei deciziei recurate, prin reevaluarea situaţiei de fapt, nu este compatibilă cu atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, ce vizează exclusiv legalitatea hotărârii, prin prisma cazurilor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, susţinerile cu acest obiect sunt contrazise chiar de conduita recurentei - pârâte în procedura reglementată de Norma ASF nr. 23/2014, în condiţiile în care, după cum a reţinut instanţa de apel, oferta de despăgubire a fost emisă, chiar dacă nu în termenul legal. Formularea ofertei echivalează cu stabilirea despăgubirilor, ceea ce înseamnă că asigurătorul a putut stabili, pe baza documentelor existente în dosarul de daună, răspunderea civilă a asiguratului, conform art. 45 din Normă.

În aceste condiţii, contrar susţinerilor recurentei, nu este aplicabil art. 37 alin. (4) teza finală din aceeaşi Normă, potrivit căruia, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire, aceasta se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data primirii hotărârii de către asigurător.

Această ipoteză se coroborează cu situaţiile din art. 46 în care despăgubirile trebuie stabilite pe cale judecătorească, nefiind posibilă stabilirea lor chiar de către asigurător. Or, art. 46 pct. 3 din Norma nr. 23/2014 nu este incident şi, drept urmare, nici teza finală a art. 37 alin. (4) din Normă nu este aplicabilă.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 şi a calculat penalităţile de întârziere în raport de neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile prevăzute de art. 37, respectiv de la data la care obligaţia trebuia executată, fără ca aspectele de fapt ce ţin de modul de îndeplinire a obligaţiei să poată fi reevaluate în acest cadru procesual.

Drept urmare, critica recurentei va fi respinsă şi, în raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 241/A/2019 din data de 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.