Tax character of construction fees and exemption scope for expropriation-related public works

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 21 decembrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Oradea, prin primar la plata sumei totale de 692.967,35 RON reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere, aferente unui număr de 20 de autorizaţii de construire.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor:

Prin sentinţa nr. 136/C din 26 noiembrie 2017, Tribunalul Bihor, secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea:

Prin decizia nr. 767 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C, pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Vest, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor, în rejudecare:

Prin sentinţa nr. 132/C din 25 septembrie 2018, Tribunalul Bihor, secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile în sumă de 595.919,26 RON, invocată de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restul pretenţiilor.

A admis, în parte, acţiunea şi 1-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 16.298,32 RON reprezentând cotă şi penalităţi de întârziere, aferente autorizaţiilor de construire nr. x/2011 şi nr. y/2011.

A respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 595.919,26 RON.

Restul pretenţiilor au fost respinse ca neîntemeiate.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, după rejudecare:

Prin decizia nr. 875/A din data de 25.11.2019, Curtea de Apel Oradea,

Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Bihor, a admis apelul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii -I.S.C, pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Vest Bucureşti şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât şi a majorat pretenţiile reclamantei de la suma de 16.298,32 RON la suma de 612.217,58 RON, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere aferente: AC x/16.11.2009, AC x/13.05.2009, AC x/22.07.2010, AC x/22.07.2010, AC x/07.06.2011, AC x/07.06.2011, AC x/22.02.2011, AC x/07.06.2011, AC x/03.05.2011, AC x/03.05.2011, AC x/02.05.2011, AC x/27.01.2011, AC x/10.01.2011, AC x/08.11.2010, AC x/12.08.2010, AC x/05.04.2011, AC x/07.06.2011, AC x/07.06.2011.

Restul dispoziţiilor sentinţei atacate au fost menţinute.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei sus-menţionate, pârâtul a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul principal

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

Recurentul-pârât învederează că potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 63/2001 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat în Construcţii - I.S.C., acesta se finanţează integral din venituri proprii, aceste venituri având regim de taxe nefiscale.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Ordinul nr. 198/2001 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspectoratului de Stat în Construcţii - "I.S.C. se finanţează integral din surse extrabugetare, adică nu sunt venituri înscrise în buget, sunt venituri care se fac în afara bugetului. ceea ce înseamnă că nu se varsă ia bugetul de stat consolidate.

Acest fapt rezultă şi din Registrul fiscal care este publicat pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice, şi care a fost actualizat la data de 17.01.2020. deci ulterior, pronunţării deciziei nr. 8/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 19.02.2018.

Astfel, după cum se poate observa, încă la data de 17.01.2020 acest registru nu a fost modificat, acesta fiind împărţit în mai multe categorii printre care se regăseşte şi Registrul taxelor şi tarifelor nefiscale. în cadrul acestui registru sunt prevăzute ca fiind tarife nefiscale şi - taxe şi tarife autorizare-taxe de autorizare în domeniul inspecţiei în construcţii.

Ca atare, rezultă în mod evident suma solicitată aferentă celor 20 de autorizaţii de construire care au fost emise pentru lucrări de reparare şi modernizare ale unor străzi, lucrări care au fost de interes local şi care au fost recepţionate în anul 2011 (conform Anexei ataşate la acţiune) nu reprezintă taxe fiscale cărora le-ar fi aplicabile prevederile Codul fiscal şi de procedură fiscală.

În opinia recurentului-pârât acestea reprezintă taxe nefiscale, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 2517 din C. civ., care prevede că termenul de prescripţie este de 3 ani.

În consecinţă, se solicită instanţei de recurs a avea în vedere că pentru toate cele 20 de autorizaţii de construire, procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor au fost încheiate în anul 2011.

Prin urmare, momentul finalizării lucrării coincide cu cel al semnării procesului-verbal de recepţie, deoarece numai de la această dată există certitudinea finalizării construcţiei în condiţiile legii şi implicit a valorii finale a lucrării. Acest fapt se prevede şi în art. 20 alin. (1) din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017 (Text publicat în M. Of. al României în vigoare de la 29 iulie 2017), unde se artă că "Data finalizării recepţiei la terminarea lucrărilor este data semnării de către investitor a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor".

Însă, aşa cum s-a arătat deja, aceste taxe sunt venituri nefiscale, şi sunt supuse normelor de drept civil, iar nu normelor de drept fiscal, termenul de prescripţie fiind de trei ani.

Aşadar, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal, pe de o parte că, în speţă sunt aplicabile normele de drept fiscal şi termenul de prescripţie este de 5 ani, iar pe de altă parte, că acesta începe să curgă de la data de 01.01.2012.

În consecinţă, faţă de cele arătate, prin raportate şi la data înregistrării acţiunii (21.12.2016), precum şi în considerarea faptului că termenul de prescripţie este de trei ani, potrivit art. 2517 din C. civ., termen care curge de la data încheierii proceselor-verbale de recepţie, recurentul susţine că este prescris dreptul material la acţiune.

Acelaşi recurent pretinde că prin decizia recurată s-a reţinut în mod greşit incidenţa în cauză a Deciziei nr. 8/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

S-a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal, pe de o parte că, în speţă, sunt aplicabile normele de drept fiscal şi că termenul de prescripţie este de 5 ani, iar, pe de altă parte, că acesta începe să curgă de la data de 01.01.2012.

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că autorizaţiile de construire nr. x/2011 şi nr. y/2011 nu au ca obiect terenuri expropriate, şi, prin urmare, nu cad sub incidenţa art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, susţinând că ambele autorizaţii au fost emise pentru modernizarea străzilor, respectiv "strada Coralilor" şi "strada Delfinului" din municipiul Oradea, iar lucrările efectuate au fost recepţionate tot în anul 2011.

Or, mai arată recurentul-pârât, în raport de data emiterii autorizaţiilor de construire şi data încheierii proceselor-verbale de terminare a lucrărilor, respectiv în cursul anului 2011, în baza principiului activităţii legii, potrivit căruia dispoziţiile legale se aplică raporturilor juridice născute cât timp acestea sunt în vigoare, în cauză sunt incidente prevederile art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008 care instituie scutirea sa de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii cu modificările ulterioare şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece acestea erau în vigoare la data naşterii obligaţiei de plată a cotei prevăzute de lege.

II.1.2. Recursul incident

Prin recursul formulat, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 255/2010 prin raportare la autorizaţiile de construire nr. x/2010 şi nr. y/2011, apreciind că, în cazul celor două autorizaţii, ar fi incidente dispoziţiile art. 25 din legea menţionată.

Recurentul-reclamant arată că obiectul de reglementare al Legii nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare, îl constituie exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Considerând greşit că pârâtul nu datorează reclamantului cotele de 0,7% şi 0,1% a făcut o confuzie între situaţiile în care operează această scutire, întrucât textul de lege invocat face referire doar la "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor (...) sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean si local (...)", ceea ce însemană că această scutire nu se aplică pentru toate investiţiile/obiectivele de interes naţional, judeţean sau local, în sectorul drumurilor.

Un argument suplimentar în sensul că prevederile art. 25 din Legea nr. 255/2010 se referă la scutirile acordate de la plata cotelor de 0,7% şi 0,1% doar pentru realizarea proiectelor ce necesită exproprierea pentru cauză de utilitate publică, decurge şi din faptul că acesta face parte din capitolul VI al legii denumit "Avize, acorduri, certificate şi autorizaţii" ce se referă la alte obligaţii ale expropriatorului (art. 24), dar şi alte scutiri de la plata| taxelor/tarifelor, aferente procedurilor de intabulare a terenurilor necesare realizării obiectivelor de interes naţional, judeţean sau local (art. 27).

Cu alte cuvinte, alin. (2) al art. 25 trebuie privit în contextul actului normativ, al obiectului de reglementare al acestuia, neputându-i fi dat un alt înţeles, în lipsa unei dispoziţii legale exprese.

În consecinţă, recurentul susţine că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 scutesc de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. numai proiectele care întrunesc în mod cumulativ următoarele condiţii: sunt cuprinse în programul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerului Mediului şi Pădurilor, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale, privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local, realizarea proiectelor să necesite exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Instanţa a nesocotit în mod vădit însă înţelesul dat de legiuitor dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, hotărârea pronunţată fiind profund nelegală, ca efect al neînţelegerii cauzei deduse judecăţii.

În speţă, nu s-a făcut dovada că pentru lucrările autorizate prin autorizaţiile de construire nr. x/2010 şi nr. y/2011 s-au urmat etapele prevăzute de Legea nr. 255/2010, astfel încât, recurentul-reclamant susţine că lucrările nu se încadrează în acest act normativ şi, în privinţa acestora, nu operează nicio scutire de la plata cotelor, în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

În consecinţă, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei civile atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi obligarea Municipiului Oradea la plata sumei totale de 692.967,35 Iei reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere aferente autorizaţiilor de construire indicate în cererea de chemare în judecată.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului pârâtului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 septembrie 2010, completul de filtru admis în principiu recursul principal declarat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar împotriva deciziei civile nr. 875A din data de 25 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă şi recursul incident declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Vest Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii şi a fixat termen de judecată la data de 3 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în speţă nefiind reţinută incidenţa nulităţii recursului formulat de către pârât, potrivit celor invocate de intimatul-reclamant prin întâmpinarea la recursul principal.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate sunt fondate, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, într-o primă critică susţinută prin motivele recursului principal, reiterează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că, în cauză, cu privire la termenul de prescripţie, sunt aplicabile prevederile art. 2517 din C. civ., iar nu cele din art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestând caracterul de creanţe fiscale a sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/1995 şi al art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 pentru un număr de 20 de autorizaţii de construire.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată în pricina de faţă încă din primul ciclu procesual, curtea de apel, în prima decizie pronunţată în calea devolutivă de atac (decizia civilă nr. 767/3.07.2018), dispunând respingerea excepţiei, prin aplicarea Deciziei nr. 8 din 19 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 441 din 25 mai 2018.

Decizia pronunţată în apel, din primul ciclu procesual, nu a fost atacată cu recurs, astfel încât, această dezlegare a instanţei de apel era intrată sub autoritate de lucru judecat, fiind obligatorie pentru instanţa de rejudecare, conform art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ.

Cu toate acestea, prima instanţă, în al doilea ciclu procesual, a reluat dezbaterea asupra acestei excepţii, respingând o parte dintre pretenţii pe calea acestei excepţii procesuale absolute, de fond, reţinând, totodată, că doar în privinţa a 4 dintre cele 20 de autorizaţii de construire termenul de prescripţie nu este împlinit, anume pentru autorizaţiile de construire nr. x/2011, y/2011, z/2011 şi 1745/2010.

În privinţa autorizaţiilor de construire nr. x/2011 şi nr. y/2010, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reţinându-se că operează o scutire legală de la plata taxelor datorate în temeiul Legii nr. 10/1995 şi al Legii nr. 50/1991către Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Drept urmare, s-a dispus obligarea pârâtului la plata taxelor aferente autorizaţiilor de construire nr. x/2011 şi nr. y/2011 către reclamant, în sumă de 16.298,32 RON, reprezentând taxe (cotele aferente acestor autorizaţii de 0,7% şi 0,1%), precum şi penalităţi de întârziere.

Curtea de apel, în al doilea ciclu procesual, a restabilit efectele lucrului judecat şi a admis apelul reclamatului, reţinând că taxele solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă creanţe fiscale, astfel cum deja se stabilise cu autoritate de lucrul judecat prin decizia civilă nr. 767/3.07.2018 a aceleiaşi instanţe de apel, constatându-se că reclamantul însuşi este doar un administrator al acestor obligaţii fiscale, conform celor dezlegate prin Decizia nr. 8 din 19 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ca atare, cu respectarea aceleiaşi hotărâri prealabile obligatorii pentru instanţe, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 cu privire la termenul de prescripţie ce operează în această materie, anume termenul de 5 ani, termen care începe să curgă conform regulii instituite de art. 91 alin. (2) din acelaşi act normativ - de la 1 ianuarie al anului următor celui în care s-a născut creanţa, iar nu data procesului-verbal de recepţie, cum eronat reţinuse prima instanţă, acesta fiind numai momentul finalizării lucrării.

Totodată, curtea de apel, prin decizia recurată, a reţinut că, deşi dezlegările instanţei supreme în cadrul mecanismului de unificare al întrebărilor prealabile privesc doar creanţa reglementată de art. 40 din Legea nr. 10/1995 (cota de 0,7%), acelaşi raţionament este valabil mutatis mutandis şi în privinţa creanţei stabilite de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 (cota de 0,1%), care este, de asemenea, o creanţă fiscală, cu consecinţa aceluiaşi regim juridic şi în privinţa termenului de prescripţie.

Revenind la motivele de recurs ale pârâtului, se constată că acesta contestă şi în această etapă procesuală caracterul de creanţe fiscale al acestor taxe, ceea ce atrage şi susţinerile subsecvente, anume că, în privinţa termenului de prescripţie, în cauză nu este aplicabil art. 91 din O.G. nr. 92/2003, ci termenul de prescripţie de drept comun, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din C. civ.

Cu toate că instanţa de apel a dat posibilitatea părţilor de a se exprima asupra incidenţei în pricina de faţă a Deciziei nr. 8/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura hotărârii prealabile (aceasta fiind pronunţată şi publicată în Monitorul Oficial pe parcursul primului ciclu procesual în apel), pârâtul a contestat incidenţa în speţă a dezlegărilor cuprinse în această decizie de unificare, pe baza unor argumente legale, reluate, de altfel, şi în prezentul recurs.

Astfel, au fost invocate prevederile art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 63/2001 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat în Construcţii - I.S.C., din care reiese că acesta se finanţează integral din venituri proprii, iar aceste venituri au regim taxe nefiscale.

Pe de altă parte, s-a susţinut că potrivit art. 16 alin. (1) din Ordinul nr. 198/2001 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspectoratului de Stat în Construcţii - "I.S.C. se finanţează integral din surse extrabugetare", adică nu sunt venituri înscrise în buget, sunt venituri care se fac în afara bugetului, ceea ce înseamnă că nu se varsă la bugetul de stat consolidat.

Acelaşi pârât a mai arătat că acest fapt rezultă şi din Registrul fiscal care este publicat pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice, şi care a fost actualizat la data de 17.01.2020, deci, ulterior, pronunţării Deciziei nr. 8/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 19.02.2018.

Înalta Curte constată că pârâtul, în relaţie sau nu cu efectele Deciziei nr. 8/2018, a invocat aceste apărări în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei, prin actele de procedură pe care le-a formulat, însă, instanţa de apel, prin decizia recurată nu a justificat opţiunea aplicării Deciziei nr. 8/2018 şi prin înlăturarea apărărilor pârâtului, astfel cum au fost anterior redate, apărări formulate şi prin întâmpinarea la motivele de apel, deşi o atare obligaţie subzista în sarcina sa, în temeiul prevederilor art. 477-479 din C. proc. civ.

Având în vedere că apărările susţinute de către pârât prin trimiterile la normele legale evocate intră în conflict cu aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 8/2018, instanţa de apel era datoare să analizeze în mod real şi efectiv aceste susţineri ale pârâtului şi numai în cazul înlăturării acestora se putea trece la demonstrarea aplicării în cauză a art. 91 din O.G. nr. 92/2003 pe baza celor dezlegate în hotărârea prealabilă, respectiv Decizia nr. 8/2018.

Cum instanţa de apel, în calea devolutivă de atac, nu a realizat o atare analiză, această verificare nu este posibilă în prezentul recurs, recursul fiind o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, prin norme imperative.

În plus, art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. stabileşte astfel: "(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Din acest punct de vedere, Înalta Curte, în aplicarea art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., consideră că aceste critici se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar nu celui de la pct. 8, astfel cum recurentul-pârât a susţinut.

Într-un al doilea motiv de recurs, de asemenea, întemeiat pe ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că autorizaţiile de construire nr. x/2011 şi nr. y/2011 nu au ca obiect terenuri expropriate, şi, prin urmare, nu cad sub incidenţa art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Ambele autorizaţii au fost emise pentru modernizarea unor străzi, respectiv "strada Coralilor" şi "strada Delfinului" din municipiul Oradea, iar lucrările efectuate au fost recepţionate tot în anul 2011.

În această etapă a analizei, Înalta Curte reţine că prin recursul incident, şi recurentul-reclamant a invocat, din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, greşita aplicare a aceloraşi dispoziţii - art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 - în legătură însă cu autorizaţiile de construire nr. x/2010 şi nr. y/2011, susţinând că, în privinţa lucrărilor efectuate în baza acestor autorizaţii nu operează scutirea legală de la achitarea cotelor prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, cum greşit a stabilit instanţa de apel.

Autorizaţia x/11.11.2010 a fost emisă pentru "Modernizarea Str. x", recepţionată prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/31.03.2011, iar autorizaţia nr. x/2011 a fost emisă pentru "Amenajare parcări şi alei zona Aleea Călinului - Henrik Ibsen, pe domeniul public", recepţionată prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/5.12.2011.

Referitor la susţinerile părţilor din motivele de apel asupra acestor aspecte - incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în privinţa tuturor celor 4 autorizaţii de construire, anume nr. 705/2011 şi nr. 707/2011 (cu privire la care prima instanţă a dispus achitarea cotelor legale şi a penalităţilor de întârziere), dar şi autorizaţiilor nr. x/2011 şi y/2010, (exceptate de la plata aceloraşi taxe) - curtea de apel a reţinut următoarele:

"În ceea ce priveşte autorizaţiile nr. x/2010 şi nr. y/2011, în mod corect a reţinut instanţa de fond că pârâta nu datorează taxele de 01% şi 0,7 %, deoarece potrivit adresei din data de 13.11.2018 s-au efectuat exproprieri. Prin Decizia nr. 44/2019 a ÎCCJ, în Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcţii vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentul pentru proiecte de infrastructură şi investiţii străine, Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei publice, Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia naţională pentru resurse Minerale sau cele ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local.

Aceste statuări sunt obligatorii în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care motivele de apel ale Municipiului Oradea sunt nefondate şi nu pot fi primite."

Înalta Curte constată că această modalitate de soluţionare a acestor critici din motivele de apel - incidenţa prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 cu referire la cele 4 autorizaţii de construire - nu permite exercitarea controlului de legalitate, întrucât instanţa de apel nu a indicat cerinţele intrinseci ale normei a cărei aplicare a realizat-o şi nu a demonstrat verificarea efectivă a acestor condiţii în cauză prin aplicare la circumstanţele particulare ale pricinii ce conturează situaţia de fapt a speţei, astfel încât, nu rezultă de ce în privinţa unora dintre autorizaţii cerinţele normei sunt îndeplinite pentru a opera scutirea de la achitarea cotelor solicitate, în schimb, pentru celelalte două autorizaţii, condiţiile normei nu sunt întrunite.

Mai mult decât atât, se reţine că, în mod lapidar s-a făcut trimitere la o "adresă din 13.11.2018 din care ar rezulta că s-au efectuat exproprieri", fără a se arăta conţinutul adresei, emitentul ei şi nici condiţia legală care a justificat trimiterea la o atare împrejurare, astfel încât, în absenţa posibilităţii instanţei de recurs de a face aprecieri de fapt, nu este posibil a se determina nici la care dintre cele 4 autorizaţii de construire în legătură cu care se cerea verificarea incidenţei art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, era utilă o astfel de circumstanţă, întrucât prin acest considerent comun s-a răspuns atât motivelor de apel ale pârâtului (referitoare la autorizaţiile nr. x/2011 şi nr. y/2011), cât şi celor ale reclamantului (privind autorizaţiile nr. x/2010 şi nr. y/2011).

Pe de altă parte, curtea de apel, în soluţionarea aceloraşi motive de apel, s-a raportat şi la dezlegările date de instanţa supremă prin Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cauza fiind amânată în apel la termenul din 16 septembrie 2019 pentru termenul din 11 noiembrie 2019, în vederea pronunţării acestei decizii.

Deşi instanţa de apel, în primul ciclu procesual a dat posibilitatea părţilor de a cunoaşte considerentele Deciziei nr. 8/2019, amânând cauza în acest scop, curtea de apel, în al doilea ciclu procesual, nu a procedat în mod similar în legătură cu Decizia nr. 44/2019, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, în condiţiile în care, în speţa de faţă, sunt pertinente şi considerentele acestei decizii, în cadrul căreia se realizează o analiză de substanţă a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 233/2018, aşadar a formei legii ce interesează şi speţa de faţă.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că şi pentru acest motiv se impune admiterea recursului, urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să realizeze o analiză reală şi efectivă a cerinţelor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 (în forma legii aplicabilă speţei), să identifice condiţiile normei ce se impun a fi verificate în cauză şi să ia în considerare şi considerentele Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicate în Monitorul Oficial nr. 46 din 23 ianuarie 2020 (după data pronunţării deciziei recurate), evaluând şi susţinerile ambelor părţi cu privire la această chestiune.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod, va admite atât recursul principal, cât şi recursul incident, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de pârâtul Municipiul Oradea, prin primar şi recursul incident declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Vest Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 875A din data de 25 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.