Live music festival performances constitute public communication under copyright law; appeal dismissed and royalties upheld

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13.11.2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Asociaţia A., următoarele:

- în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 26.784 RON, inclusiv TVA, reprezentând triplul remuneraţiilor estimate provizoriu, datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfăşurat la Sasca Montană în anii 2013, 2014 şi 2015 şi Festivalului B. desfăşurat la Gârnic în anii 2013, 2014 şi 2015;

- în subsidiar, a solicitat:

- obligarea pârâtei la plata remuneraţiei estimate provizoriu la 1.488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfăşurat la Sasca Montană în perioada 5-6 iulie 2013;

- plata remuneraţiei estimate provizoriu la 1.488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfăşurat la Sasca Montană în perioada 4-5 iulie 2014;

- plata remuneraţiei estimate provizoriu la 1488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfăşurat la Sasca Montană în perioada 4-5 iulie 2015;

- plata remuneraţiei estimate provizoriu la 1488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfăşurat la Gârnic în perioada 20-21 septembrie 2013;

- plata remuneraţiei estimate provizoriu la 1.488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului Rocker' s B. desfăşurat la Gârnic în perioada 2-3 mai 2014;

- plata remuneraţiei estimate provizoriu la 1488 RON inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfăşurat la Gârnic în perioada 1-3 mai 2015;

- plata penalităţilor echivalente cu 0,1 %/zi de întârziere aplicabile asupra remuneraţiilor datorate pentru fiecare festival mai sus menţionat, determinate de la data scadentei plaţii remuneraţiilor şi până la data plăţii efective a acestor remuneraţii;

- să comunice UCMR-ADA un raport cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul Festivalului B. desfăşurat la Sasca Montană în anii 2013, 2014 si 2015 şi în cadrul Festivalului B. desfăşurat la Gârnic în anii 2013,2014 şi 2015, raport care să cuprindă: denumirea fiecărui concert, denumirea formaţiilor/soliştilor, data şi locaţia desfăşurării concertelor, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate şi durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert, etc.);

Prin sentinţa nr. 1200/18.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.333,04 RON cu TVA, reprezentând remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul Festivalului B. desfăşurat în anii 2013, 2014, 2015 în localitatea Gârnic şi localitatea Sasca Montană, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,1%/zi de întârziere în sumă de 11.321.11 RON datorate de pârâtă de la data scadenţei remuneraţiilor până la 14.11.2017, precum şi până la data plăţii efective a remuneraţiilor; a obligat pârâta să comunice reclamantei un raport cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul Festivalului B. desfăşurat în anii 2013, 2014 şi 2015 în localitatea Gârnic şi localitatea Sasca Montană şi care să cuprindă: denumirea fiecărui concert, denumirea formaţiilor/soliştilor, data şi locul desfăşurării concertelor, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale şi durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale, cu cheltuieli de judecată în sumă de 4.375 RON (taxa de timbru onorariu de expert şi onorariu de avocat).

Prin decizia nr. 530/2.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Asociaţia A. împotriva sentinţei sus-menţionate, cu cheltuieli de judecată în sumă de 2.975 RON, în sarcina apelantei pârâte.

Împotriva deciziei sus-menţionate, pârâta Asociaţia A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că nu se aplică în prezenta speţă interpretarea Curţii Europene de Justiţie dată în cauza C-238/10 privind analiza noţiunii de "comunicare publică" prevăzute de art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE.

Potrivit interpretării CJUE, prin "comunicare publică" se înţelege doar comunicarea care se face către un public care nu este prezent la locul de provenienţă a comunicării, excluzând în mod expres situaţiile în care comunicarea s-a făcut faţă de un public prezent.

Or, în speţa de faţă, prin organizarea unor concerte în aer liber, comunicarea s-a făcut doar către persoanele prezente, nefiind aşadar aplicabile dispoziţiile privind "comunicarea publică".

Considerentele instanţei de apel încalcă cele statuate în mod clar de către CJUE şi sunt, de altfel, contradictorii, din moment ce, pe de o parte, s-a recunoscut ca fiind adevărată susţinerea apelantei în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, în interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, se referă la comunicarea către un public care nu este prezent, dar, pe de altă parte, s-a apreciat că această statuare nu se aplică speţei pendinte.

Hotărârile de interpretare pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sunt obligatorii pentru instanţele naţionale. Pe lângă caracterul lor obligatoriu, este important de menţionat rolul acestora de a interpreta dispoziţiile legale europene şi de a lamuri unele dispoziţii acolo unde cazul pentru a asigura o interpretare unitară la nivelul statelor membre.

O astfel de interpretare a fost dată şi în cauza C-283/10, astfel încât interpretarea dată noţiunii de "comunicare publică" este obligatorie pentru instanţele naţionale, chiar şi în cazul în cazul în care legislaţia naţională conţine prevederi contrare. În situaţia în care legislaţia naţională contravine legislaţiei europene sau interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, va fi incident principiul priorităţii dreptului Uniunii faţă de prevederile naţionale.

O astfel de situaţie se regăseşte în prezenta speţă, fiind o discrepanţă majoră între interpretarea oficiala data de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi legislaţia naţională. Art. 20 din Legea nr. 8/1996 lărgeşte nejustificat noţiunea de "comunicare publică", incluzând, pe lângă comunicarea faţă de un public care nu este prezent, şi modalităţi de comunicare directă faţă de publicul prezent la locul comunicării.

Prin aprecierea că noţiunea de "comunicare publică" în sensul Directivei, astfel cum a fost interpretată de CJUE, limitată deci la domeniul de aplicare al Directivei, reprezintă numai o parte din conţinutul ce rezultă din reglementarea naţională, instanţa a omis că prin reglementarea naţională s-au admis în sfera de aplicare a noţiunii de "comunicare publică" şi acele situaţii expres excluse de către CJUE, respectiv comunicările făcute faţă de un public prezent la locul comunicării.

Astfel, nu se poate reţine că legislaţia naţională a respectat standardul minim prevăzut de CJUE, din moment ce a prevăzut nişte cerinţe suplimentare contrare ele însele standardului prevăzut de CJUE.

Recurenta a criticat şi argumentul potrivit căruia norma internă nu reprezintă o instituţie introdusă ca urmare a transpunerii Directivei, întrucât este anterioară acesteia, susţinând că ignoră principiul consfinţit de art. 148 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

De asemenea, conform principiului supremaţiei, dreptul european are o valoare superioară faţă de legislaţiile naţionale ale statelor membre. CJUE a consacrat principiul supremaţiei în hotărârea Costa împotriva Enel din data de 15 iulie 1964. Prin această hotărâre emblematică, Curtea a statuat că legislaţia adoptată de instituţiile europene se integrează în sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte. Astfel, dacă o dispoziţie naţională este contrară unei dispoziţii europene, autorităţile statelor membre sunt obligate să acorde prioritate dispoziţiei europene. În acest caz, nu se va proceda la anularea sau la abrogarea dreptului naţional, ci la suspendarea caracterului obligatoriu.

În lumina hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene privind noţiunea de "comunicare publică", instanţa de apel ar fi trebuit să suspende dreptul naţional şi să aplice dreptul astfel cum a fost interpretat prin hotărârea Curţii Europene.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 29 septembrie 2020, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi a fixat termen, în şedinţă publică, pentru judecata pe fond a recursului, pe temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din aceeaşi normă.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Singura critică formulată prin motivele de recurs a vizat aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe în ipoteza prezentării directe a operelor muzicale către publicul prezent la locul unei astfel de comunicări.

În acest sens, recurenta - pârâtă reproşează instanţei de apel ignorarea interpretării date de CJUE în cauza C-283/10 Circul Globus, conform căreia directiva şi, în special, articolul 3 alin. (1), are în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directa a operei.

Potrivit recurentei, faţă de hotărârea obligatorie a CJUE, dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 extind în mod nejustificat sfera noţiunii de "comunicare publică" şi la situaţia din speţă, în care publicul a fost prezent la locul de provenienţă a prezentării operelor muzicale protejate (în cadrul unui festival de muzică rock). Din acest motiv, norma naţională ar fi contrară Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională şi ar fi trebuit înlăturată de la aplicare, în virtutea principiului constituţional al priorităţii dreptului Uniunii faţă de prevederile naţionale.

Critica astfel formulată este nefondată.

În conformitate cu art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, "Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (….) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public".

Prin "comunicare publică" în sensul legii, se înţelege, printre altele, potrivit definiţiei din art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei (…)".

Dacă s-ar accepta raţionamentul juridic expus în motivele de recurs, înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 15 alin. (1) ar conduce şi la inaplicabilitatea în speţă a art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, din moment ce nu ar fi vorba despre o "comunicare publică" în sensul legii, respectiv un tip de utilizare a operelor muzicale pentru care se datorează remuneraţie.

Pe cale de consecinţă, nu s-ar recunoaşte autorilor operelor muzicale dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea acestora în modalitatea din speţă şi nici vreo obligaţie în sarcina utilizatorului de plată a remuneraţiei cuvenite autorilor de opere muzicale.

Înalta Curte constată, însă, că aceste efecte relevă un raţionament juridic eronat.

În primul rând, se reţine că, prin apărarea formulată încă de la judecata în primă instanţă, pârâta Asociaţia A. nu a pretins inexistenţa unui drept de a autoriza sau de a interzice utilizarea în patrimoniul autorilor operelor comunicate publicului în cadrul manifestărilor artistice şi, implicit, a unui drept la remuneraţie, ci a susţinut lipsa îndreptăţirii reclamantei de a colecta remuneraţia, în numele şi pe seama autorilor, în virtutea unei pretinse gestiuni colective obligatorii.

Or, chestiunea raportului dintre gestiunea individuală şi gestiunea colectivă obligatorie prevăzută de art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996 în cazul dreptului de comunicare publică a operelor muzicale nu exclude existenţa unui asemenea drept, dimpotrivă, se bazează pe o atare premisă.

Drept urmare, argumentele din motivele de recurs sunt inadecvate în raport cu apărarea constantă din proces a pârâtei, cât timp conduc, după cum s-a demonstrat anterior, la un alt rezultat decât cel preconizat, anume chiar la inexistenţa dreptului, cu toate că pârâta a pretins doar caracterul gestionabil individual al acestui drept patrimonial, aspect în legătură cu care, însă, nu a învestit instanţa de recurs prin motivele de casare.

În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs se fundamentează pe susţinerea eronată potrivit căreia Directiva 29/2001 epuizează problematica drepturilor patrimoniale ale autorilor de opere muzicale şi, în acelaşi timp, nu ţine cont de un alt principiu constituţional, cel vizând raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.

Astfel, în măsura în care s-ar accepta că autorul unei opere, inclusiv al unei opere muzicale, nu are dreptul de a autoriza sau de a interzice utilizarea acesteia în modalitatea din speţă, respectiv prin comunicarea directă a operei către un public prezent la locul de provenienţă a comunicării - din moment ce acest tip de utilizare a operei nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 29/2001, prin prisma interpretării CJUE cauza C-283/10 Circul Globus -, ar însemna că această directivă este unica reglementare internaţională a drepturilor patrimoniale exclusive ale autorului unei opere.

Or, după cum în mod corect s-a arătat prin decizia recurată, există o reglementare primară a drepturilor de autor prin instrumente juridice la nivel internaţional şi care, ratificate fiind, fac parte din dreptul intern, în virtutea art. 11 din Constituţia României, iar statul român, inclusiv prin intermediul instanţelor judecătoreşti, are obligaţia de a-şi îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din aceste acte de drept internaţional.

Este cazul şi al Convenţiei de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice, succesiv revizuită, la care România a aderat (în forma finală, respectiv cea revizuită la Paris în anul 1971, ulterior modificată în 1979) prin Legea nr. 77/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 156/17.04.1998.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Convenţie, "Autorii de opere dramatice, dramatico-muzicale şi muzicale beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza: 1) reprezentarea şi executarea publică a operelor lor, inclusiv reprezentarea şi executarea publică prin mijloace sau procedee; 2) transmiterea publică prin orice mijloace a reprezentării şi a executării operelor lor".

Aşadar, pe temeiul Convenţiei de la Berna, reprezentarea şi executarea publică a operelor, inclusiv a operelor muzicale, relevă tipuri de utilizare ce dau naştere dreptului patrimonial exclusiv al autorului de a le autoriza, implicit de a le interzice, corespunzând formelor tradiţionale de prezentare a operei către public, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată.

Chiar dacă nu ar fi fost prevăzut în mod expres în Legea nr. 8/1996 - prin art. 13 lit. f) coroborat cu art. 15 alin. (1) -, acest drept beneficiază de protecţia recunoscută prin Convenţia de la Berna, ce face parte din dreptul intern, în virtutea art. 11 din Constituţia României.

Cât priveşte raportul între Convenţia de la Berna şi legislaţia în materie a Uniunii Europene, inclusiv Directiva 29/2001, invocată de către recurentă ca având incidenţă în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

La 20 decembrie 1996, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) a adoptat la Geneva Tratatul OMPI privind drepturile de autor, care a intrat în vigoare la 6 martie 2002 şi a fost aprobat în numele Uniunii Europene (Comunităţii Europene) prin Decizia 2000/278/CE, Uniunea Europeană fiind, aşadar, parte la acest tratat.

Potrivit art. 1 alin. (4) din Tratatul OMPI privind drepturile de autor, intitulat "Raporturi cu Convenţia de la Berna", "Părţile contractante trebuie să se conformeze articolelor 1-21 şi anexei la Convenţia de la Berna."

Prin urmare, în urma aderării la Tratatul OMPI, Uniunea Europeană şi-a asumat, ca parte contractantă, obligaţia de a se conforma articolelor 1-21 din Convenţia de la Berna, deci inclusiv art. 11, referitor la reprezentarea şi executarea publică a operelor.

Această interpretare se regăseşte în jurisprudenţa CJUE, care a reţinut în mod constant că, deşi Uniunea nu este parte contractantă la Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice (în forma revizuită prin Actul de la Paris din 24 iulie 1971), "este totuşi obligată, în temeiul articolului 1 alin. (4) din Tratatul OMPI privind drepturile de autor, la care este parte şi pe care Directiva 2001/29 urmăreşte să îl pună în aplicare, să se conformeze articolelor 1-21 din Convenţie" (hotărârea din cauzele conexate C-403/08 şi C-429/08, Football Association Premier League şi alţii).

La acelaşi rezultat se ajunge şi prin raportare la Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) din 15 aprilie 1994, care constituie anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Acordul TRIPS a fost aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunităţii Europene, referitor la domeniile de competenţa sa, a acordurilor obţinute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994).

În conformitate cu art. 9 alin. (1) din Acordul TRIPS, intitulat "Relaţia cu Convenţia de la Berna", "Membrii [OMC] trebuie să respecte articolele 1-21 din Convenţia de la Berna (1971) şi anexa la respectiva convenţie (…)".

Directiva 29/2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională nu aduce nicio atingere obligaţiilor asumate de Uniunea Europeană în legătură cu Convenţia de la Berna, neaducând vreo modificare în privinţa existenţei şi a conţinutului drepturilor reglementate prin Convenţie.

Scopul Directivei a fost acela de punere în aplicare a unor noi obligaţii asumate de Uniunea Europeană prin Tratatul OMPI privind dreptul de autor (precum şi prin Tratatul OMPI privind interpretările sau execuţiile şi fonogramele), anume a acelor dispoziţii din tratate care "actualizează semnificativ protecţia internaţională a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, în special în ceea ce priveşte aşa-zisa "agendă digitală", şi îmbunătăţesc mijloacele de combatere a pirateriei din lumea întreagă" (conform considerentului 15 din preambulul Directivei).

Dezlegarea dată de CJUE prin hotărârea pronunţată în cauza C-283/10 Circul Globus, invocată de către recurentă, subliniază tocmai excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 29/2001 a acelor aspecte deja reglementate prin convenţii internaţionale, din care s-au născut obligaţii în sarcina Uniunii Europene, fără ca prin Directivă să se fi adus modificări de reglementare, de natură a schimba conţinutul raporturilor juridice create la nivel internaţional sau chiar de a suprima obligaţiile anterioare.

În aceste condiţii, nu există nicio raţiune pentru înlăturarea de la aplicare, în prezenta cauză, a prevederilor art. 15 din Legea nr. 8/1996, motiv pentru care Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu au suport şi le va respinge ca atare.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

Pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă Asociaţia A. la 2.975 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă UCMR - ADA, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii nr. x/2.11.2020 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Asociaţia A. împotriva deciziei civile nr. 530A din data de 2 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă Asociaţia A. la 2.975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata pârâtă UCMR - ADA, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru drepturi de autor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.