Forestry administration lacks standing to claim state forest property ownership and administrative rights in own name; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2017 pe rolul Judecătoriei Caransebeş, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva-Direcţia Silvică Caraş Severin a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Bucoşniţa, constatarea dreptului de proprietate publică a Statului Român asupra imobilului înscris în CF x UAT Bucoşniţa (teren extravilan de 934,655 mp, corespondentul imobilului cu numărul topografic x din CF pe harta 576 Petroşniţa sub B1 din cartea funciară x UAT Bucoşniţa) şi a dreptului de administrare al Romsilva asupra acestui imobil.

În baza art. 68 C. proc. civ., art. 223 şi art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (10) Cod silvic-Legea nr. 46/2008, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra terenului forestier la care se referă acţiunea.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 194, art. 35, art. 68 C. proc. civ., art. 223, art. 861, art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., art. 3 alin. (3), art. 11 alin. (10), art. 19 alin. (1) Cod silvic, art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 26 din 12 ianuarie 2018, Judecătoria Caransebeş a admis excepţia necompetenţei, invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cererii, având ca obiect acţiune în constatare, în favoarea Tribunalului Caraş Severin.

Prin încheierea din 8 octombrie 2018, Tribunalul Caraş Severin a respins cererea reclamantei de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, soluţie menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 182 din 8 noiembrie 2018, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii pronunţate de tribunal.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 245/A din 25 februarie 2019, Tribunalul Caraş Severin, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei RNP Romsilva-Direcţia Silvică Caraş Severin. A respins acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei Comuna Bucoşniţa suma de 3570 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 230 din 7 noiembrie 2019, prin care s-a respins apelul reclamantei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş Severin împotriva sentinţei tribunalului. A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei Comuna Bucoşniţa suma de 5950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva-Direcţia Silvică Caraş Severin, motivele fiind subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut recurenta că în mod greşit instanţa de apel a reţinut lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât Romsilva acţionează, în asemenea cazuri, în numele şi în interesul Statului Român, pentru apărarea proprietăţii publice forestiere a acestuia.

A arătat că prin decizia nr. 412/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă într-un recurs având ca obiect revendicare, s-a reţinut că Romsilva exercită, în numele statului, toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu terenurile forestiere, iar dreptul de administrare nu poate fi înţeles în mod restrictiv, incluzând doar usus şi fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând, deci, şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 15/2011 a Înaltei Curţi, invocată de către reclamantă în apel, s-a statuat că Romsilva are calitate procesuală activă în cadrul plângerilor formulate împotriva hotărârilor comisiilor judeţene emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere şi în cadrul acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, întemeiate pe dispoziţiile art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991.

A învederat că aceste decizii au fost ignorate de către instanţa de apel care, în mod greşit, a reţinut că nu sunt incidente cauzei pendinte.

A mai susţinut recurenta că în mod eronat s-a omis analiza capătului de cerere privind constatarea dreptului de administrare al reclamantei asupra terenului în litigiu, teren care se află efectiv în administrarea acesteia, fără să fi fost vreodată predat către Comuna Bucoşniţa. A precizat că Hotărârea Guvernului nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al Comunei Bucoşniţa, în baza căreia intimata - pârâtă s-a intabulat, este doar un act de atestare, iar nu unul constitutiv sau translativ de drepturi, astfel că lipseşte titlul de proprietate cerut de Legea nr. 7/1996 pentru înscrierea legală a dreptului de proprietate al comunei în cartea funciară.

S-a arătat totodată că, întrucât două legi organice (Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 46/2008) recunosc apartenenţa terenurilor în litigiu la domeniul public al statului, atestarea acestora ca aparţinând domeniului public de interes local al unei unităţii administrativ teritoriale, în speţă, Comuna Bucoşniţa, printr-un act normativ inferior legii, nu are relevanţă sub aspectul stabilirii regimului juridic, neavând efect constitutiv de proprietate în favoarea unităţii administrativ-teritoriale.

Recurenta a făcut trimitere, în acest sens, la decizia nr. 1136/2015 a instanţei supreme prin care s-a statuat că "înscrierea drepturilor tabulare în CF în baza H.G. invocate nu are caracter constitutiv de drepturi, nefiind de natură să remedieze neregularitatea actului, aceasta cu atât mai mult cu cât înscrierea a operat sub regimul Legii nr. 7/1996, care spre deosebire de înscrierile supuse Decretului-lege nr. 115/1938, asigură doar opozabilitatea "erga omnes".

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Comuna Bucoşniţa prin Primar a solicitat respingerea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată.

A arătat că motivul de recurs invocat de recurentă nu poate fi primit ca temei de drept, întrucât reglementarea calităţii şi capacităţii părţilor sunt chestiuni ce ţin de dreptul procesual, iar nu de cel material. A mai susţinut că recurenta nu are un drept de administrare asupra imobilului, iar aceasta nu are calitate procesuală activă în cauză.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

5. Procedura de filtru

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 8 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 14 octombrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- În mod eronat susţine recurenta-reclamantă că, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, instanţele fondului trebuiau să ţină seama de faptul că, în asemenea situaţii, aceasta acţionează în numele şi interesul Statului, pentru apărarea proprietăţii publice forestiere a acestuia, ceea ce i-ar fi justificat demersul şi astfel, îi legitima poziţia de reclamantă.

În realitate, acţiunea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate publică al statului asupra imobilului înscris în CF x UAT Bucoşniţa şi a dreptului de administrare al Romsilva asupra aceluiaşi imobil, a fost promovată de reclamantă în nume propriu şi nu în reprezentarea Statului Român.

Solicitarea reclamantei de a atrage în proces şi Statul, prin formularea unei cereri de introducere forţată, în temeiul art. 68 C. proc. civ., a fost apreciată neadecvată de instanţă, faţă de mijlocul procedural folosit, fiind respinsă ca inadmisibilă (soluţie definitivă, conform deciziei nr. 182/8/.11.2018 a Curţii de Apel Timişoara).

Ca atare, raportat la obiectul învestirii, la temeiul juridic al pretenţiilor, instanţele au avut de verificat, în mod prioritar, conform dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., dacă este legitimat procesual activ cel care a iniţiat demersul în instanţă respectiv, în termenii art. 36 C. proc. civ., dacă există identitate între părţile raportului juridic şi cel care afirmă că este titularul dreptului disputat.

Or, sub acest aspect, s-a constatat în mod corect că, acţionând în nume propriu, iar nu în temeiul unui mandat, reclamanta a pretins să se constate că Statul Român este titularul dreptului de proprietate publică asupra imobilului - teren menţionat în acţiune, iar Romsilva este titulara dreptului de administrare asupra aceluiaşi imobil.

Întemeindu-şi în drept cererea, reclamanta a făcut referire la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 46/2008, ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care se referă la fondul forestier proprietate publică a statului, respectiv, la domeniul public al statului.

Aşadar, ceea ce se pretinde este faptul că un alt subiect de drept (statul) decât cel care acţionează în instanţă este titularul dreptului subiectiv a cărui constatare pe cale judiciară se urmăreşte, pentru ca în mod subsecvent, grefat pe această constatare prealabilă, să se poată deduce şi constata dreptul de administrare al reclamantei, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.

Or, protecţia dreptului de proprietate publică, inclusiv prin recurgerea la calea acţiunii în justiţie, o realizează titularul acestui drept, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 865 C. civ., conform cărora obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului acesteia, în timp ce titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică şi să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.

În ce-l priveşte pe titularul unui drept de administrare, acesta are la îndemână acţiunea confesorie, prin intermediul căreia îşi poate apăra propriul drept, el putând dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege sau în actul de constituire (art. 868 alin. (2) C. civ., art. 870 C. civ.).

În speţă, astfel cum s-a arătat, reclamanta tinde la protecţia şi constatarea unui drept - de proprietate publică - al cărui titular nu este, pentru a putea pretinde subsecvent, un drept de administrare, recunoscut de lege, în măsura în care este vorba despre fondul forestier proprietate publică a statului.

În acest sens, dispoziţiile invocate, ale art. 11 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic stabilesc că "Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură…".

Aşadar, este suficient să se constate că terenul forestier aparţine proprietăţii publice a statului, pentru ca în mod implicit să rezulte, conform legii, că dreptul de administrare aparţine Romsilva.

Aceasta înseamnă că soluţia asupra celui de-al doilea capăt de cerere este nu doar subsecventă primei solicitări - referitoare la constatarea dreptului de proprietate publică al statului - ci chiar implicită, adică presupusă, conţinută în mod necesar de modalitatea de soluţionare a acestuia.

De aceea, faţă de motivele şi cauza acţiunii (dreptul de administrare decurgând din dreptul de proprietate publică al statului, a cărui constatare să se obţină prioritar) rezultă că, într-adevăr, reclamanta a iniţiat un demers pentru care nu are legitimare procesuală, nefiind nici titularul dreptului de proprietate publică, nici mandatată de acest titular să acţioneze în instanţă.

Ca atare, dreptul de administrare, în maniera invocată, n-are o existenţă de sine stătătoare şi nu putea fi supus analizei instanţei în mod distinct de pretenţia vizând constatarea dreptului de proprietate publică, câtă vreme se grefează în mod necesar pe acesta, astfel încât în absenţa constatării lui, este inutilă şi lipsită de substanţă orice verificare jurisdicţională ulterioară.

De aceea, este nefondată critica recurentei -reclamante conform căreia ar fi rămas neanalizat capătul de cerere referitor la constatarea dreptului de administrare al acesteia, în condiţiile în care instanţele fondului au reţinut că soluţia asupra acestuia decurge în mod necesar din cea dată cererii privind dreptul de proprietate publică al Statului.

În realitate, prin demersul efectuat, reclamanta tinde să pună în discuţie

- într-un cadru procesual inadecvat - efectele H.G. nr. 532/2002, prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public al statului în proprietatea publică a comunei Bucoşniţa, fiind înscris ca atare (sub numele acestui din urmă titular) în cartea funciară.

Altfel spus, Statul, în numele căruia, în mod nejustificat, susţine reclamanta că ar acţiona şi ca atare, l-ar reprezenta în proces, a emis un act normativ administrativ, prin care a dispus într-o anumită modalitate cu privire la teren, fără să fie iniţiate ulterior acţiuni care să vizeze legalitatea respectivei hotărâri de Guvern şi fără ca statul să se prevaleze în continuare de dreptul său de proprietate publică.

În acest context, acţiunea reclamantei care, în nume propriu, pretinde constatarea dreptului de proprietate publică al statului şi derivat din acesta, a dreptului său de administrare, este una promovată de o persoană care nu-şi justifică în niciun fel legitimarea procesuală.

- Sunt, de asemenea, nefondate susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel ar fi nesocotit dezlegări ale instanţei supreme conţinute într-o decizie de speţă (nr. 412/2016) şi respectiv, într-o decizie dată în recurs în interesul legii (nr. 15/2011), apte să conducă la o altă soluţie în cauză.

În realitate, instanţa de apel nu a ignorat respectivele decizii, ci a arătat, în mod corect, că n-au aplicabilitate la speţă.

Într-adevăr, prin decizia în interesul legii menţionată, s-a dat dezlegare chestiunii referitoare la calitatea procesuală activă a Romsilva în plângerile formulate în procedura prevăzută de art. 53 din Legea nr. 18/1991, deci fără nicio legătură cu cadrul prezentei judecăţi.

De asemenea, în privinţa celeilalte decizii, de speţă, s-a reţinut legitimarea procesuală activă a Romsilva care, într-o acţiune în revendicare, procedase în calitate de reprezentant al statului, iar nu în nume propriu.

- Celelalte aspecte deduse judecăţii prin motivele de recurs - referitoare la modalitatea în care intimata-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate publică, la natura actului de atestare a apartenenţei bunului la domeniul public de interes local, la valoarea normativă inferioară a hotărârii de Guvern în raport cu două legi organice (nr. 18/1991 şi nr. 46/2008) care ar recunoaşte apartenenţa terenurilor în litigiu la domeniul public al statului - vizează fondul litigiului şi ca atare, excedează analizei pe care o poate realiza instanţa supremă raportat la soluţiile adoptate în cauză, privind cadrul procesual al judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Caraş Severin împotriva deciziei nr. 230 din 7 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 octombrie 2020.