Loan contract nullity challenged on grounds of defective consent, absent delivery of funds, and illicit cause

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 30.08.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/2010 de B.N.P. C..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa nr. 334/25 septembrie 2018, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată; a respins, ca nefondată, solicitarea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată, iar suma de 4.605 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul, a dispus să rămână în sarcina statului.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 3610 din 4 octombrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A..

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Prin argumentarea situaţiei de fapt alăturată criticilor aduse sentinţei, apelantul tinde să schimbe obiectul judecăţii cu care prima instanţă de fond a fost învestită, dintr-o cerere în declararea nulităţii contractului părţilor, într-una în constatarea simulaţiei, acesta arătând, în mod expres, că ar fi solicitat în cursul anului 2009 un împrumut de 30.000 euro cu o dobândă lunară până la restituirea lui, iar în luna septembrie a anului 2010, în acord cu pârâtul, au încercat disimularea împrumutului cămătăresc, printru un contract de împrumut fără dobândă în care, însă, a fost înscrisă suma împrumutată ca fiind cea de 50.000 euro, ignorându-se faptul că, până la acel moment, fusese achitată atât dobânda, cât şi jumătate din suma iniţială.

În continuare, susţine că acordul la încheierea acestui act public care disimulează adevărata convenţie a părţilor a fost dat în condiţiile în care avea oarecare tulburări ale discernământului cauzate de afecţiuni cardiace.

Cu asemenea stare de fapt a fost învestită şi prima instanţă, însă reclamantul şi-a fondat demersul judiciar exclusiv de afectarea discernământului său prin boala de care suferea, ca şi pe faptul că, în realitate, suma înscrisă în acte nu ar fi fost vreodată înmânată.

Aceleaşi susţineri face şi în calea de atac a apelului, apărările sale vizând exclusiv condiţiile de valabilitate cărora le era supus actul public.

Din acest punct de vedere, instanţa fondului a dispus administrarea expertizei care să verifice capacitatea reclamantului de a încheia, la data semnării actului denigrat, orice contract sau act prin care să se angajeze, lucrarea ştiinţifică ajungând la concluzia că afecţiunile medicale de care acesta suferea nu i-au afectat competenţa psihică de a înţelege şi aprecia critic şi predictiv consecinţele sociale juridice ce decurg din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor sale civile.

La termenul la care părţile puteau discuta acest raport de expertiză nu a fost formulată vreo obiecţie, pentru ca instanţa să poată, eventual, dispune, în cazul în care constata necesar, refacerea lucrării sau avizarea acesteia în condiţiile legii.

Prin criticile aduse soluţiei primei instanţe de fond se susţine că acest raport de expertiză ar fi ajuns la concluzii greşite, în condiţiile în care afecţiunile cardiace de care partea suferă ar fi presupus tratamente apte de a afecta discernământul în sensul necesitat de încheierea contractului de împrumut în mod valabil.

Câtă vreme însă, la adresa probei administrate în faţa primei instanţe de fond nu au fost aduse obiecţiuni, criticile nu pot fi adresate în ceea ce priveşte hotărârea fondată pe această probă, decât în condiţiile art. 337-338 C. proc. civ.

Cât priveşte existenţa obiectului, ca şi condiţie de valabilitate a actului, instanţa de apel a reţinut că apelantul pretinde că obiectul determinat al contractului nu ar fi existat, aspect nereal de vreme ce obiectul este concret delimitat în termenii contractului încheiat în faţa unui profesionist, părţile cunoscând bine noţiunea de împrumut care presupune remiterea unei sume cu obligaţia restituirii într-un termen defipt de ele, sumă de bani de altfel, pretinsă a se fi restituit, total sau doar parţial. Aşadar, obiectul determinat al contractului este cel al remiterii unei sume de bani spre a fi folosită o perioadă, cu obligaţia de restituire, la termenul stipulat în contract.

Deşi, din descrierea situaţiei de fapt, ar părea că se pretinde că scopul ascuns al actului autentificat este acela de a ascunde un împrumut mai vechi, apelantul nu a ales să invoce simulaţia, ci doar vicierea contractului, prin lipsa obiectului său.

Problema remiterii efective a acestei sume reprezintă o chestiune de executare a contractului, ulterioară încheierii valabile, or condiţiile de validitate care pot atrage nulitatea actului sau anulabilitatea lui trebuie să existe la momentul încheierii actului.

Sub aspectul cauzei licite şi morale, apelantul pretinde o astfel de lipsă constând în aceea că scopul încheierii contractului de către pârât ar fi fost cel de a obţine un profit necuvenit, cu încălcarea normelor morale. Acesta nu arată însă care a fost scopul pe care l-a avut el însuşi în vedere atunci când a acceptat semnarea unei astfel de contract, de vreme nu pretinde exercitarea asupra sa a unor acte captatoare de voinţă, violenţe ori alte asemenea manevre apte de a atrage nulitatea relativă sau absolută a manifestării sale de voinţă.

Nici chestiunile legate de predarea sumei împrumutate, cuantumul acesteia, cu privire la care s-a solicitat primei instanţe audierea de martori, nu pot atrage sancţiunea nulităţii sau a valabilităţii contractului.

Chiar martorul propus de reclamant, D., confirmă faptul că avea cunoştinţă despre existenţa împrumutului acordat de către pârât, fără să ştie momentul acordării, suma sau eventuala restituire a acestuia, ci doar ar fi auzit, de la soţia reclamantului - persoană ce nu putea fi ascultată ca martor în cauză - că suma ar fi fost împrumutată fără ca aceasta ar fi fost restituită în parte sau în integralitate.

Despre existenţa contractului de împrumut a confirmat şi cel de-al doilea martor propus de reclamant, E..

Aşadar, niciuna dintre relatările martorilor ascultaţi la cererea reclamantului nu putea atrage pentru instanţă vreun dubiu cât priveşte capacitatea reclamantului de a contracta, astfel cum a fost ea stabilită de lucrarea de expertiză medico legală, spre a se putea dispune, eventual o altă probă pe care, de altfel, reclamantul nu a cerut-o.

Nu s-a relevat vreo încălcare a bunelor moravuri prin acordarea acestui împrumut, de altfel nici reclamantul nu a învederat o astfel de încălcare, singura sa apărare fiind aceea că, prin încheierea contractului autentic, s-a urmărit asigurarea unei forme de recunoaştere a împrumutului părţilor pe care acum îl contestă, deşi public era cunoscut. Or, aceasta nu este o cauză de imoralitate, după cum, nici de ilicitate, dimpotrivă, legea cerând în mod expres ca actul privind sume mai mari de o anumită limită să fie încheiat în formă scrisă.

Sub aspectul imoralităţii, nici chiar apelantul nu indică o încălcare a normelor sociale, ci doar pretinsa urmărire a unui câştig exagerat sau chiar necuvenit, care, însă, nu se circumscrie sferei de cuprindere a moralităţii, în sens juridic, ci eventual, a echivalenţei plăţii pentru folosinţa banilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 948, art. 962- 968 din C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că acordul la încheierea acestului public a fost dat în condiţiile în care reclamantul avea oarecare tulburări ale discernământului cauzate de afecţiuni cardiace, nu neurologice, neputându-se pune semnul egalităţii între aceste două afecţiuni, sechelele unui atac cerebral rămânând pe viaţă.

Referitor la prima condiţie de validitate a actului juridic, consimţământul, în cauză a fost dispusă efectuarea unei expertize medico legale, concluziile acesteia confirmând susţinerile legate de pierderile de memorie, dificultăţile în vorbire şi înţelegere cu care se confrunta anterior semnării actului contestat. Membrii comisiei de expertiză au reţinut diagnosticul actual de tulburare cognitivă uşoară care produce afectarea judecăţii, memoriei, capacităţii intelectuale şi orientării.

Cu toate acestea, deşi au reţinut alte două AVC-uri, membrii comisiei de expertiză au stabilit în mod greşit, în baza unui examen clinic actual, păstrarea discernământului la data semnării actului notarial, concluziile expertizei nefiind clare întrucât se raportează la starea psihică actuală, iar nu la momentul anului 2010.

Întrucât din comisa de expertiză nu a făcut parte şi un medic neurolog, în apel a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză cu participarea şi a unui medic specialist neurolog, probă care i-a fost respinsă în mod nelegal, pentru că nu ar fi formulat obiectini la raportul de expertiză medico-legală.

Recurentul susţine că nu are nici o culpă pentru neformularea de obiecţiuni la raportul de expertiză deoarece nu a fost prezent la termenul când se puteau formula obiecţiuni şi nici reprezentat de avocatul său, împrejurare de care nu a avut cunoştinţă.

În ceea ce priveşte răspunsul la interogatoriu, la întrebarea nr. 2, (dacă este adevărat că în momentul semnării contractului de împrumut nu suferea de nici o afecţiune?), recurentul a răspuns că suferă de afecţiuni cardiologice, nu neurologice, dar răspunsul greşit trebuia să fie observat în raport de faptul că până la acel moment nu ştia că suferisem un prim atac cerebral, nefiind depistat, deşi simptomatologia specifică acestei afecţiuni exista.

Instanţa de apel în mod greşit nu a reţinut nici depoziţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond, care au confirmat starea sa de boală dinaintea semnării actului contestat.

Astfel fiind, deşi contractul de împrumut poartă semnătura sa, această manifestare de voinţă nu este suficientă pentru a aprecia dacă a existat un consimţământ valabil care să producă efecte juridice la momentul semnării actului.

În raporturile civile are prioritate voinţa internă, iar nu cea exteriorizată, motiv pentru care în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca este nefondată critica legată de prima condiţie de validitate a actului, aceea de a fi exprimat un consimţămând valabil de partea care se obligă, nesocotindu-se astfel dispoziţiile art. 948 pct. 2 din vechiul C. civ.

Recurentul critică decizia apelată şi sub aspectul modului de soluţionare a celorlalte două condiţii de validitate ale actului şi anume, obiectul determinat şi o cauză licită, condiţii prevăzute în art. 948 pct. 3 şi 4, care se coroborează cu art. 962-968 din vechiul C. civ.

S-a reţinut în considerentele deciziei recurate că obiectul contractului este concret determinat, acesta constând în remiterea unei sume de bani, or, pentru valabilitatea contractului de împrumut, este necesară şi tradiţiunea, adică predarea efectivă a lucrului ce formează obiectul contractului, iar suma de 50.000 euro nu a făcut obiectul voinţei sale de a contracta şi nu i-a fost remisă efectiv de către intimat niciodată.

Proba solicitată, respectiv relaţii de la B.N.P. C., unde a fost încheiat actul contestat, pentru a se certifica faptul plăţii sumei înscrise în contract, i-a fost respinsă nejustificat.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, martorii nu au confirmat că la data semnării actului a solicitat ca împrumut şi a primit de la intimat suma de 50.000 euro. Martorii au confirmat că ştiau de împrumutul din anul 2009, nu de cel autentificat la notar în anul 2010, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, care face o confuzie atunci când analizează depoziţiile acestor martori.

Prin urmare, prin depoziţiile martorilor nu se confirmă existenţa împrumutului în suma de 50.000 euro, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Din faptul că termenul de restituire a împrumutului este menţionat diferit în exemplarul recurentului faţă de cel al intimatului (termenul de restituire a tranşei a doua fiind data de 29.07.2010, anterioară încheierii actului) justifică susţinerile în sensul că actul era deja redactat în momentul prezentării la notar şi că nu i s-a adus la cunoştinţă conţinutul acestuia anterior semnării sale.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu s-a indicat în ce constă încălcarea normelor sociale, cu nesocotirea art. 962-968 din vechiul C. civ., în condiţiile în care intimatul a încălcat aceste norme când a pretins semnarea unui contract de împrumut, deşi cunoştea că nu i-a predat recurentului suma de bani menţionată în cuprinsul actului, scopul urmărit fiind acela de a obţine un câştig ilicit şi contrar bunelor moravuri. În aceste condiţii, este cert că nu s-a dovedit că există o cauză licită şi morală, ca şi condiţie de validitate a actului încheiat.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 3610 din 4 octombrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 15 octombrie 2020, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Înainte de a trece la analiza motivului de recurs invocat, Înalta Curte observă că, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, 30 08 2017, şi de data întocmirii contractului de împrumut a cărui nulitate se solicită, 29 09 2010, prezentului litigiu îi sunt aplicabile, din perspectiva dreptului material, dispoziţiile vechiul C. civ. (VCC), potrivit art. 4 al Legii nr. 71/2011, şi prevederile noului C. proc. civ. (noul C. proc. civ.), din perspectiva dreptului procesual civil, conform art. 3 din Legea nr. 76/2013.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., recurentul invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 948, 962-968 vechiul C. civ. civil care reglementează condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, respectiv obiectul convenţiilor.

În motivarea îndeplinirii condiţiilor esenţiale pentru validitatea convenţiilor, recurentul, plecând de la convingerea că nu a exprimat un consimţământ valabil pentru încheierea contractului, datorită afectării discernământului său, urmare a afecţiunilor neurologice de care suferea, învederează că instanţa de apel a considerat în mod eronat că s-ar fi dorit schimbarea obiectului judecăţii în simulaţie, că vicierea consimţământului reclamantului ar fi fost determinată de afecţiuni cardiace, nu neurolorgice, iar expertiza medico-legală efectuată în primă instanţă nu a fost corect administrată, instanţa de apel respingând în mod nejustificat refacerea acestei probe. Recurentul face ample referiri la ignorarea actelor medicale care dovedesc contrariul expertizei, la modul de interpretare al recunoaşterii pe care a făcut-o la interogatoriu şi a depoziţiilor martorilor audiaţi.

Înalta Curte observă că instanţa de apel s-a întemeiat, în argumentaţia sa, privind exprimarea unui consimţământ valabil din partea părţii care se obligă, pe concluziile expertizei medico-legale efectuate în cauză care a concluzionat următoarele:

"Numitul A. suferă de Tulburare cognitivă uşoară. Discernământ păstrat la data încheierii actului notarial (20 09 2010)".

A reţinut instanţa de apel că nici celelalte probe administrate nu au condus la o altă concluzie, iar criticile aduse expertizei nu pot face obiect al căilor de atac, ci pot fi expuse, ca obiecţiuni, în condiţiile art. 337-338 din noul C. proc. civ., iar reclamantul nu a formulat obiecţiuni, context în care nu se impunea refacerea acestei probe în apel. Deşi s-a apreciat că unele dintre argumentele apelantului-reclamant ţin de simulaţie, acestea nu au fost analizate întrucât reclamantul nu a învestit instanţa cu o cerere având acest obiect.

Analizând modul în care a fost interpretat şi aplicat art. 948 pct. 2 din vechiul C. civ., Înalta Curte constată că soluţia este corectă, întrucât vicierea consimţământului părţii care se obligă nu a fost dovedită prin probele administrate în cauză.

Calea de atac a recursului este o cale extraordinară de atac de reformare în care se verifică modul în care se aplică legea la o situaţie de fapt deplin stabilită în fazele procesuale anterioare care, având caracter devolutiv, permit administrarea tuturor probelor necesare pentru a fi conturată pe deplin situaţia de fapt.

De aceea, împrejurările de fapt ale cauzei nu pot fi stabilite direct în recurs sau modificate prin reinterpretarea probatoriului administrat, astfel cum se doreşte de către recurent care critică modul de corelare şi reinterpretare a înscrisurilor, interogatoriului şi probei cu martori.

Este nefondată susţinerea recurentului că raportul de expertiză medico-legală nu a răspuns obiectivului stabilit de instanţă, concluziile acestuia nefiind clare, întrucât s-ar raporta la starea psihică actuală, nu la cea de la momentul încheierii contractului, anul 2010, de vreme ce, astfel cum s-a arătat anterior, raportul de expertiză menţionează expres că s-a avut în vedere momentul la care s-a perfectat contractul.

Nu poate fi primită nici apărarea recurentului sub aspectul culpei sale procesuale, constând în neformularea de obiecţiuni la raportul de expertiză, cu motivarea că nu ar fi fost prezent şi nici reprezentat de avocatul său la termenul la care se puteau face obiecţiuni, întrucât prevederile art. 10 alin. (1) din noul C. proc. civ. instituie obligaţia părţilor să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Se observă totodată că instanţa de apel nu a schimbat obiectul cauzei în simulaţie ci, dimpotrivă, a observat că "apelantul nu a ales să invoce eventualitatea unei simulaţii, ci doar vicierea contractului".

Analizând criticile recurentului sub aspectul lipsei unui obiect determinat, cerut de art. 948 pct. 3 coroborat cu art. 962-968 vechiul C. civ. şi a unei cauze licite ale contractului de împrumut, potrivit art. 948 pct. 4 vechiul C. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru argumentele ce vor succede.

Recurentul susţine că lipsa de obiect a contractului de împrumut constă în faptul că suma împrumutată, de 50000 euro, nu i-a fost niciodată remisă, iar acest aspect rezultă din declaraţiile martorilor şi ar fi putut fi dovedit suplimentar printr-o adresă la notariat, probă care a fost respinsă nejustitificat. Totodată se invocă uşurinţa cu care instanţa de apel a trecut peste greşelile cuprinse în actul notarial, care dovedesc graba cu care notarul a întocmit actul şi faptul că nu i s-a adus la cunoştinţă de către notar conţinutul contractului de împrumut, anterior semnării.

Înalta Curte consideră că această alegaţie pleacă de la interpretarea obiectului contractului ca remitere efectivă a sumei de bani împrumutată, în sensul de executare a obligaţiei asumate prin contract, element ulterior formării acordului de voinţă, sancţionat cu rezoluţiunea contractului, iar nu ca prefigurare a prestaţiei pe care o va obţine prin încheierea contractului de împrumut, în sensul de condiţie de validitate a contractului care atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar astfel înţeleasă, critica se întemeiază pe reinterpretarea probelor administrate, pe modul în care a fost administrată proba cu înscrisuri şi pe o prezumţie care tinde să îl disculpe pe recurent pentru neîndeplinirea obligaţiei de a citi actul pe care urma să îl semneze, aspecte care nu constituie critici de nelegalitate, ci tind la dovedirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în apel, sub aspectul remiterii sumei de bani, şi nu pot forma obiect al recursului întrucât excedează motivelor de casare limitativ prevăzute în art. 488 alin. (1) noul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de aplicare a art. 948 pct. 4 vechiul C. civ., privind necesitatea existenţei unei cauze licite pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut, recurentul arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu au fost indicate normele sociale încălcate, deşi acestea rezultau din faptul că intimatul i-a pretins reclamantului semnarea unui contract de împrumut ştiind că nu îi va preda suma de bani, scopul urmărit fiind acela de a obţine un câştig ilicit şi contrar bunelor moravuri.

Înalta Curte constată lipsa de fundament a acestei susţineri întrucât instanţa de apel, deşi a menţionat că apelantul nu a indicat o încălcare a normelor sociale, a analizat argumentele aduse de acesta, concluzionând că urmărirea obţinerii unui câştig exagerat sau chiar necuvenit nu se circumscrie sferei de cuprindere a moralităţii, în sens juridic, ci eventual, echivalenţei plăţii pentru folosinţa banilor.

Prin urmare, argumentele aduse de apelant, reiterate de altfel şi în recurs, au fost analizate.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi, în temeiul art. 497 noul C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Văzând dispoziţiile art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ., întrucât nu a fost probată solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât B. prin întâmpinare, va respinge această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 3610 din 4 octombrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2020.