Tax Withholding on Unlawful Dismissal Compensation Upheld; Revision Dismissed as Res Judicata Ground Not Met

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire formulată la data de 03.08.2020, revizuenta A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi şi BEJA B. şi C., în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, susţinând că prin această hotărâre s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 648 din 12 octombrie 2018 a Curţii de Apel Iasi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizie prin care se stabilise în sarcina intimatului Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi obligaţia de plata a unor despăgubiri.

În motivarea cererii, revizuenta a arătat că, prin decizia civilă nr. 648 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iasi, s-a admis contestaţia sa cu privire la decizia de concediere şi s-a dispus reintegrarea petentei în funcţia anterior deţinută, precum şi obligarea Institutului de Psihiatrie Socola Iasi la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi la celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă. De asemenea, institutul a fost obligat să plătească şi daune morale în cuantum de 5.000 euro.

Având în vedere că acest intimat nu şi-a îndeplinit obligaţia în mod voluntar, revizuenta a solicitat declanşarea executării silite pentru valorificarea acestor drepturi, iar împotriva executării silite s-a formulat de către Institutul de Psihiatrie Socola Iasi contestaţie la executare.

În cuprinsul contestaţiei s-a invocat, în principal, faptul că intimatul nu datorează în întregime sumele stabilite cu titlu de despăgubirii prin decizia civilă nr. 648 din 12 octombrie 2018 a Curţii de Apel Iasi, întrucât debitoarea a plătit din aceste sume, în numele revizuentei, contribuţiile specifice drepturilor salariale, respectiv impozit, contribuţii CAS şi CASS, precum şi contribuţia la fondul de şomaj.

Prin sentinţa civilă nr. 11164/2019, Judecătoria Iasi a admis contestaţia şi a stabilit că institutul în mod corect a plătit aceste contribuţii specifice drepturilor salariale şi, pe cale de consecinţă, îi datorează revizuentei doar o parte din acele despăgubiri, respectiv suma neta rămasă ulterior plăţii contribuţiilor.

Împotriva acestei sentinţe, revizuenta a formulat apel, cale de atac respinsă, prin decizia civilă nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, apreciindu-se că aceste sume sunt asimilate drepturilor salariale şi, implicit, supuse aceluiaşi regim fiscal.

Or, verificându-se dispozitivul deciziei civile nr. 648 din 12 octombrie 2018 se observă că, în mod neechivoc, instanţa a obligat Institutul de Psihiatrie Socola Iasi la plata de despăgubiri, nicidecum a unor drepturi salariale ori a unor drepturi asimilate drepturilor salariale.

Revizuenta a învederat că, potrivit art. 80 alin. (1) Codul fiscal, "plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei lunii la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l plăti la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri". Aceeaşi obligaţie se extinde şi cu privire la celelalte contribuţii specifice drepturilor salariale, respectiv CAS, CASS, fond de şomaj.

Conform art. 62 alin. (1) lit. h) Codul fiscal, "în înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile: (...) despăgubirile în bani sau în natură primite de o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de către aceasta, inclusiv despăgubirile pentru daune morale".

Prin urmare, analizându-se coroborat cele două dispoziţii legale se poate constata că, în mod indubitabil, despăgubirile sunt scutite de la obligaţia de plată a impozitului, acesta fiind aplicabil doar veniturilor provenind din drepturi salariale şi celor asimilate salariilor.

Or, în speţă, titlul executoriu stabileşte în sarcina intimatului Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi obligaţia de plata a unor despăgubiri, ce nu pot fi asimilate în vreun fel drepturilor salariale.

În consecinţă, faţă de această situaţie, precum şi în raport de faptul că prin decizia civilă nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, despăgubirile acordate au fost recalificate ca fiind salariale şi supuse regimului fiscal specific, revizuenta consideră că prin aceasta ultima hotărâre s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 648 din 12 octombrie 2018 a Curţii de Apel Iasi.

Examinând decizia civilă ce se cere a fi revizuită prin raportare la dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte revizuirea, cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

De asemenea, conform art. 513 alin. (3) C. proc. civ., constată că dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază. Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: … există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie contradictorii; hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (...)".

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., care prevăd că:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Se constată, astfel, din analiza acestor norme legale, că cerinţa identităţii de părţi, obiect şi cauză reprezintă o condiţie care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, se observă că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi a celor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit şi efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

În speţă, revizuenta invocă efectul pozitiv, respectiv autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 648 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în sensul că aceasta confirmă, prin considerentele expuse, că partea în cauză este îndreptăţită să primească de la pârâtul Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, despăgubire în raport de care, în opinia acesteia, nu operează dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi art. 62 alin. (1) lit. h) Codul fiscal.

În situaţia de faţă, Înalta Curte constată că, prin hotărârea mai sus invocată, întrucât s-a apreciat că a fost nelegală concedierea revizuentei, instanţa de judecată a înlăturat efectele măsurii dispuse faţă de parte, produse între momentul emiterii actului de concediere şi cel al anulării de către instanţă, dispunând repunerea în situaţia anterioară, conform prevederilor art. 80 din Codul muncii. Totodată, instanţa a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei nr. 306/26.04.2017 şi a obligat pe intimat la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

Ulterior, soluţionând contestaţia la executare formulată de către contestatorul Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi, prin decizia ce se cere a fi revizuită Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a reţinut că, "deşi Codul muncii prevede ca şi consecinţă a anulării unei decizii de concediere acordarea unei despăgubiri, criteriile pentru calculul acesteia sunt determinate în mod evident de salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă. Prin urmare, scopul acestei despăgubiri nu este prevăzut pentru a obţine sume mai mari decât cele care a fost privat salariatul pe durata aplicării deciziei de concediere, aceste despăgubiri fiind acordate pentru a recupera drepturile salariale neachitate ca şi consecinţă a anulării măsurii concedierii prin repunerea în situaţia anterioară".

Faţă de aceste considerente, tribunalul a constatat că "în cauză sunt incidente prevederile art. 80 alin. (1) Codul fiscal, conform cărora plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plăţii acestor venituri, şi nu cele ale art. 62 alin. (1) lit. h) Codul fiscal, potrivit cărora în înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile: (...) despăgubirile în bani sau în natura primite de o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de către aceasta, inclusiv despăgubirile pentru daune morale".

În argumentarea raţionamentului reţinut mai sus, instanţa de apel a mai observat că "în situaţii similare, dar nu identice cu cea din speţă, prin Decizia nr. 4/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în considerente, la pct. 76, următoarele: Or, din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că există o practică consistentă şi unitară, fără excepţie, a instanţelor de apel, care consideră că dobânzile acordate pentru plata cu întârziere a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi sumele rezultând din actualizarea cu indicele de inflaţie a diferenţelor salariale sunt supuse impozitului şi celorlalte contribuţii obligatorii prevăzute de lege, fiind venituri asimilate salariului, (...), fiind aşadar supuse impozitului pe venit".

Înalta Curte constată, astfel, că în ambele litigii a fost analizată natura juridică a despăgubirii la care urmează a fi îndreptăţită revizuenta după anularea măsurii concedierii, cele statuate, sub acest aspect, în primul litigiu fiind invocate cu forţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea dosar.

Prin urmare, ultima decizie, a cărei revizuire se cere, reţine, implicit, prin raportare la decizia nr. 648 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iasi, cele contestate de revizuentă prin prezenta cerere, apreciind că despăgubirile stabilite de instanţă în primul litigiu sunt, în realitate, drepturi salariale, cărora le sunt aplicabile prevederile art. 80 alin. (1) Codul fiscal, iar nu cele ale art. 62 alin. (1) lit. h) Codul fiscal.

În acest context, întrucât dezlegările date prin decizia civilă invocată au făcut obiectul judecăţii în cel de-al doilea dosar, nu se poate susţine că există posibilitatea valorificării lor şi prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluţiei astfel pronunţate; or, instanţa de revizuire nu poate, raportat la dispoziţiile legale invocate, să efectueze un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară.

Faţă de considerentele expuse, constatând că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 988 din 1 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2020.