State's tort claim for tax evasion damages fails; res judicata from acquittal blocks recovery.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 28.01.2019, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. obligarea pârâtului la plata sumei de 993.979 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat de către acesta în calitate de reprezentant al Societăţii B. S.R.L., prin faptele pentru care a fost cercetat în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, obligarea pârâtului la plata accesoriilor calculate conform art. 119 şi 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală începând cu data de 01.06.2011 şi până la data de 31.11.2015, precum şi la plata accesoriilor conform art. 173 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală de la data de 01.01.2016 şi până la data plăţii efective a prejudiciului. S-a solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., art. 27 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., republicată cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile legale invocate în cuprinsul cererii.

La data de 04.04.2019, pârâtul A. a formulat note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, ca netemeinică şi nefondată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 137 din 20 mai 2019, Tribunalul Gorj a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, în contradictoriu cu pârâtul A.. S-a luat act că pârâtul a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, criticând soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie. În drept s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2395/12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, împotriva sentinţei civile nr. 137 din 20.05.2019, pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara.

Recurentul-reclamant consideră criticabilă hotărârea instanţei de apel, în sensul că în speţă este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu care casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Recurentul-reclamant, expunând situaţia de fapt dedusă judecăţii, arată că împotriva intimatului-pârât s-au desfăşurat cercetări penale care au condus la trimiterea în judecată a acestuia prin Rechizitoriul nr. x al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, reţinându-se că a produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului în valoare de 993.979 RON, reprezentând 329.517 RON impozit pe profit la care au fost calculate majorări/dobânzi şi penalităţi de întârziere în sumă de 93.757 RON şi respectiv 442.111 RON, reprezentând TVA la care au fost calculate majorări/dobânzi şi penalităţi de întârziere în sumă de 128.540 RON.

Se susţine că acţiunea de faţă are ca scop recuperarea sumei ce a constituit prejudiciul solicitat în cursul procesului penal, deoarece prin sentinţa penală nr. 97/2018 a Tribunalului Hunedoara, definitivă prin decizia penală nr. 947/A/19.12.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a dispus achitarea inculpatului A., în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16, lit. b), teza I din C. proc. pen. pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de către partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara.

Deşi Curtea de Apel Craiova a reţinut în motivarea soluţiei de respingere a apelului că pârâtului nu îi poate fi imputată săvârşirea unei fapte pe tărâm delictual, fiind statuat deja că alte persoane sunt răspunzătoare de emiterea de documente nereale fictive, pentru care pârâtul nu este ţinut însă să răspundă, a concluzionat în continuare că împotriva celor răspunzători reclamantul se poate îndrepta cu o acţiune în pretenţii fondată pe răspunderea civilă delictuală, aceasta nefiind însă la îndemână împotriva pârâtului, întrucât cu privire la acesta s-a stabilit că nu există vinovăţie, conduita sa fiind legală, aşa cum s-a observat în cauza penală.

Această reţinere este în contradicţie cu ceea ce s-a constatat în cadrul hotărârii instanţei penale care nu a dispus achitarea pentru că faptele nu există, ci că pârâtul intimat A., în calitate de administrator la Societatea B. S.R.L. a săvârşit faptele, însă le lipseşte un element esenţial al infracţiunii, şi anume acela ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

În această situaţie, apreciază recurenta că partea civilă din dosarul penal căreia nu i s-a soluţionat acţiunea civilă în cadrul dosarului penal nu are altă posibilitate decât să se îndrepte împotriva terţilor răspunzători de săvârşirea unor fapte delictuale şi de producerea prejudiciului, deşi aceştia nu au fost identificaţi nici în cursul urmăririi penale şi nici a cercetării judecătoreşti desfăşurată în dosarul penal.

Se mai arată A., în calitate de reprezentant al societăţii B. S.R.L., avea obligaţia de a respecta prevederile legale şi de a nu înregistra în contabilitate facturi ce reflectă operaţiuni nereale cu scopul de a sustrage societatea de la plata obligaţiilor fiscale.

Aceste obligaţii prevăzute de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, au fost încălcate şi prin această încălcare s-a produs un prejudiciu, din probaţiunea administrată în dosarul penal (înscrisuri, expertize efectuate şi declaraţii de martori) rezultând că facturile au fost constatate ca fiind fictive.

Recurentul consideră că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată, fiind îndeplinite condiţiile cu privire la prejudiciu (evaluabil în bani, cert), la legătura de cauzalitate, întrucât prin faptele sale, pârâtul intimat a cauzat bugetului general consolidat prejudiciul în cuantumul solicitat şi la vinovăţie, pârâtul fiind trimis în judecată, deci s-a reţinut că acesta a săvârşit faptele cu vinovăţie.

Se arată, în privinţa reţinerii vinovăţiei pârâtului, că, potrivit art. 999 C. civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa, or, faptele pârâtului au fost cele mai sus descrise, deşi ştia care sunt obligaţiile legale şi cunoştea sau putea să cunoască rezultatul acţiunilor şi inacţiunilor sale, respectiv prejudicierea bugetului general consolidat. Mai mult decât atât, instanţa penală a şi constatat existenţa faptelor prin hotărâre penală definitivă, iar achitarea a intervenit doar pentru aceea că fapta nu e prevăzută de legea penală, însă aspectele cu privire la săvârşirea faptei, la autorul faptei, la vinovăţie şi la prejudiciu au fost stabilite de organele de cercetare penală, pe baza probelor de la dosar.

De asemenea, se mai arată că, din analizarea considerentelor hotărârii, rezultă ca instanţa de apel s-a mărginit la a respinge apelul declarat raportat doar la hotărârile penale şi la soluţia din cererea de angajare a răspunderii formulată în cadrul dosarului de insolvenţă privind pe Societatea B. S.R.L., fără a avea în vedere faptul că în dosarul penal a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, aşadar, instanţa penală nu a respins acţiunea civilă, ci, apreciind că există un anumit grad de vinovăţie a inculpatului, a adoptat această soluţie, lăsând în sarcina instanţei civile aprecierea gradului de vinovăţie.

În drept, au fost invocate prevederile art. 483 alin. (1) şi ale art. 488, alin. (1), punctul 8 din Legea nr. 134/2010, privind C. proc. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Recurentul apreciază că au fost aplicate greşit dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În speţă, aceste dispoziţii sunt art. 998-999 din C. civ. de la 1864, deoarece, aşa cum a reţinut Curtea de Apel, fapta delictuală imputată pârâtului s-a produs în intervalul august 2009 - septembrie 2010, deci anterior datei de 01.10.2011, când a intrat în vigoare Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite se susţine că în mod greşit s-a reţinut în motivarea soluţiei de respingere a apelului că pârâtului nu îi poate fi imputată săvârşirea unei fapte pe tărâm delictual, deoarece în cadrul hotărârii instanţei penale nu s-a dispus achitarea pentru că faptele nu există, ci pentru că, deşi pârâtul, în calitate de administrator la Societatea B. S.R.L., a săvârşit faptele, acestora le lipseşte un element esenţial al infracţiunii, şi anume acela ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

Sub acest aspect se poate observa că instanţa de apel a constatat în mod corect autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentinţa penală nr. 97/06.06.2018, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 947/19.12.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia (prin care s-a dispus achitarea inculpatului A., în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16, lit. b), teza I din C. proc. pen. pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.), precum şi sentinţa nr. 71/F/2014, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin decizia nr. 317/24.06.2014 a Curţii de Apel Alba Iulia (prin care a fost respinsă cererea creditorului de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului în procedura falimentului).

Astfel, s-a arătat în cuprinsul hotărârii atacate (pagina 9, paragraful 7) după enunţarea considerentelor apreciate relevante din aceste hotărâri că instanţele au reţinut, cu putere de lucru judecat, că operaţiunile comerciale desfăşurate de inculpat au fost reale, fiind corect înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii, nefiind imputabil părţii faptul că nu a cunoscut împrejurarea că facturile au fost emise de persoane care nu aveau calitatea de reprezentanţi legali ai firmelor emitente.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, s-a făcut în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16, lit. b), teza I din C. proc. pen., care vizează soluţia achitării când fapta nu este prevăzută de legea penală.

Este adevărat că, în principiu, o faptă care nu îndeplineşte condiţiile săvârşirii unei infracţiuni, poate fi calificată ca o contravenţie, în măsura în care legiuitorul a încadrat-o astfel, poate genera o răspundere contractuală, poate fi încadrată printre faptele licite, dar şi printre faptele ilicite, acestea din urmă, prin definiţie, fiind contrare normelor dreptului, prin ele încalcându-se drepturile subiective şi interesele altei persoane, cu consecinţa cauzării un prejudiciu, pe care autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată să-l repare.

Cu toate acestea, în speţa de faţă, cu putere de lucru judecat s-a reţinut că nu s-a dovedit că inculpatul a cunoscut că persoanele care i-au eliberat documente contabile nu sunt în realitate reprezentanţii legali ai societăţilor comerciale, că facturile respectă condiţiile de formă şi de fond, sunt fundamentate pe documente conexe ce evidenţiază realitatea operaţiunilor de către firma inculpatului, fiind corect înregistrate în evidenţa contabilă a B. S.R.L., că bonurile şi serviciile de aprovizionare cu cele 71 de facturi emise au fost utilizate în interesul unor operaţiuni taxabile, prin refacturare la alţi parteneri, obţinându-se venituri impozabile.

Aşadar, dezlegările din considerentele deciziei recurate în prezentul dosar nu constituie dezlegări noi, făcute pentru prima dată în litigiul pendinte, fiind în mod just constatată puterea de lucru judecat a acestora.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", acest text reglementând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Prin urmare, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecăţii şi observând că, în cauza pendinte, reclamantul s-a rezumat doar la a relua aceleaşi pretenţii şi în faţa instanţei civile de drept comun, având ca fundament aceleaşi probatorii administrate în procesul penal şi în cel de faliment, fiind dedusă judecăţii aceeaşi situaţie de fapt şi de drept, instanţa de apel a apreciat în mod corect că în privinţa aceloraşi chestiuni nu poate exista o concluzie contrară celei a instanţei penale sau a celei specializate în falimente, dezlegările date de acestea din urmă impunându-se cu putere de lucru judecat.

Această motivare nu intră în contradicţie cu considerentele potrivit cărora pârâtului nu-i poate fi imputată săvârşirea vreunei fapte ilicite pe tărâm delictual (pentru a se putea constata o eventuală incidenţă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), întrucât s-a reţinut în cuprinsul hotărârii atacate că deja s-a statuat că alte persoane sunt răspunzătoare de emiterea unor documente nereale, fictive, pentru care pârâtul nu este ţinut însă să răspundă, deoarece a avut o conduită legală, concluzie care nu a fost răsturnată de reclamant, care nu a dedus judecăţii în cauza de faţă nicio împrejurare nouă care să justifice o altă soluţie asupra raporturilor juridice existente între părţi, încadrabile în sfera ilicitului civil.

Ca atare, din analizarea considerentelor hotărârii nu rezultă că instanţa de apel s-a mărginit la a respinge apelul declarat raportat doar la hotărârile penale şi la soluţia din cererea de angajare a răspunderii formulată în cadrul dosarului de insolvenţă privind pe Societatea B. S.R.L., câtă vreme a stabilit că, în prezentul litigiu nu a fost răsturnată de reclamant concluzia că acesta avut o conduită legală.

Faptul că instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, nu înseamnă, de plano, aşa cum în mod just a reţinut instanţa anterioară, că se impune admiterea acesteia, ci că, trebuie făcută, în mod distinct, dovada asupra îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, aşa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

În atare condiţii, chiar dacă prejudiciul adus bugetului general consolidat este cert şi evaluabil în bani, reţinându-se natura licită a faptelor pârâtului, nu se poate considera că sunt îndeplinite celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate şi vinovăţia, neconfirmându-se susţinerile recurentului că doar prin operaţiunea de trimitere în judecată se poate reţine că acesta a săvârşit faptele cu vinovăţie, trimiterea în judecată fiind doar o etapă intermediară a procesului penal, a cărei prevalenţă este dată de prezumţia de nevinovăţie şi care, de altfel, nu a fost confirmată prin hotărârea definitivă de achitare.

Faţă de considerentele expuse anterior se observă că, susţinerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent reţinută în considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză şi că au fost interpretate şi aplicate în mod corect dispoziţiile art. 998-999 C. civ., nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara împotriva deciziei nr. 2935 din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara împotriva deciziei nr. 2935 din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2020.