State liability for non-execution of in-kind restitution judgment and limits of compensation under special restitution procedures

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 august 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Administraţia Fondului Imobiliar, solicitând următoarele:

- obligarea pârâţilor să o pună în posesie asupra suprafeţelor de teren de 886 mp şi 2013 mp, situate în Bucureşti, Bd. x nr. 194 şi nr. 194 A (fost Bd. x), individualizate în raportul de expertiză întocmit de expert ing. B., terenuri prevăzute în dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 19641/05.05.2016, emisă în baza sentinţei nr. 685/16.04.2008, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2016, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6056/5.10.2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2010;

- obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii de 100 RON/zi, începând cu data introducerii acţiunii, până la data punerii efective în posesia terenurilor menţionate;

- obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a celor două terenuri, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea lor natură, până la 05.05.2016, data emiterii dispoziţiei nr. 19642/05.05.2016; să remită reclamantei sumele încasate fără drept în baza contractului de asociere nr. x/1995, modificat prin actul adiţional nr. x/19.03.2002 şi, în completarea despăgubirilor, să fie obligat la plata diferenţei dintre această sumă şi suma pe care ar fi putut să o obţină pe piaţa liberă, în condiţiile emiterii dispoziţiei şi predării terenurilor la data intervenirii acestor obligaţii;

- obligarea ambilor pârâţi la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a celor două terenuri, începând cu 05.05.2016, data emiterii deciziei de restituire în natură a terenurilor, până la data punerii reclamantei în posesia terenurilor, respectiv la remiterea sumelor încasate fără drept în baza contractului de asociere nr. x/1995, modificat prin actul adiţional nr. x/19.03.2002 şi, în completarea despăgubirilor, valoarea pe care ar fi putut să o obţină reclamanta de pe piaţa liberă, în condiţiile predării terenurilor la data intervenirii acestei obligaţii;

- acordarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a precizat că valoarea despăgubirilor urmează a fi determinată prin expertiza contabilă care va fi efectuată în cauză.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale art. 1516, 1530 şi art. 447 C. civ.

Prin cererea depusă la 02.09.2016, reclamanta a îndreptat erorile materiale strecurate în cuprinsul cererii introductive de instanţă, arătând că dispoziţia Primarului General are nr. 19642/05.05.2016, numărul dosarului Tribunalului Bucureşti este 43696/3/2006, iar decizia civilă a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2012.

Urmare rezoluţiei instanţei din 02.09.2016, prin care i s-a pus în vedere să indice valoarea obiectului cererii şi modul de calcul prin care a determinat această valoare, reclamanta a precizat că petitele 3 şi 4 din acţiunea introductivă sunt dovedite cu contractul de asociere nr. x/1995, modificat prin actul adiţional nr. x/19.03.2002, din care rezultă că Municipiul Bucureşti a primit din asociere, cu titlu de venit minim garantat, suma de 9.195,24 USD/an, precum şi sume rezultate din aplicarea prevederilor art. 4.3.1 din contract, al căror cuantum urmează a fi dovedit în cadrul probei cu înscrisuri; în ceea ce priveşte diferenţa dintre preţul de piaţă şi sumele încasate de Municipiul Bucureşti, a menţionat că aceasta va fi determinată pe baza expertizei contabile.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capetele de cerere 1, 2 şi 4 şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pe capătul 3 de cerere; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Judecata la fond.

În şedinţa publică din 22 iunie 2017, Tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive pe capetele 1,2 şi 4 şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul 3 de cerere, invocate prin întâmpinare de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general; de asemenea, a pus în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia lipsei de interes pe capătul 1 de cerere, în raport de dispoziţiile art. 25 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 22 iunie 2017, Tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei de interes a capătului 1 de cerere; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 05.10.2012-29.08.2013.

În şedinţa publică din 15.02.2018, Tribunalul a pus în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia de inadmisibilitate a capătului doi de cerere, referitor la acordarea de daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere, raportat la art. 906 din C. proc. civ.

Conform expertizei efectuate în cauză, valoarea lipsei de folosinţă a terenurilor de 886 mp şi 2.013 mp a fost calculată la 2.711.426,59 RON (pentru perioada 30.08.2013 - 31.12.2017).

3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa nr. 418 din 1 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca lipsit de interes, primul petit al cererii de chemare în judecată, privind obligarea pârâţilor să o pună în posesie pe reclamantă asupra terenurilor menţionate în dispoziţia nr. x/05.05.2016, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti; a respins, ca inadmisibil, cel de-al doilea petit, privind obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii; a respins, ca neîntemeiată în rest acţiunea, dispunând ca ajutorul public judiciar acordat, sub forma scutirii de la plata taxei de timbru reclamantei, să rămână în sarcina statului, diferenţa urmând să fie executată conform eşalonării.

4. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 981 din 1 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 418 din 1 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată. A dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să plătească reclamantei suma de 349.669,99 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2.013 mp şi suma de 903.359,26 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 886 mp, ambele situate în Bucureşti, Bd. x nr. 194 A (fost Păcii nr. 218), ce fac obiectul dispoziţiei nr. 19642/05.05.2016 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, pentru perioada 30 august 2013 - 31.12.2017. L-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să plătească reclamantei suma de 24.202,93 RON reprezentând taxă judiciară de timbru la fond şi în apel, în limita pretenţiilor admise, precum şi suma de 1504,50 RON reprezentând onorariu de expert şi cheltuieli de consemnare a acestuia. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

5. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 981 din 1 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi reclamanta A..

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul constatării lipsei de interes cu privire la primul petit al cererii de chemare în judecată şi sub aspectul despăgubirilor acordate, având în vedere încălcarea şi nesocotirea legii.

1. Referitor la cererea privind obligarea pârâtelor la punerea reclamantei în posesia terenurilor în suprafaţă de 2.013 mp, respectiv 886 mp, susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, ale art. 622 alin. (1) C. proc. civ. şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului după cum urmează:

Prin sentinţa nr. 685/16.04.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6056/5.10.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a dispus restituirea în natură a terenurilor de 886 mp, respectiv de 2.013 mp, situate în Bucureşti, Bd. x nr. 194 şi nr. 194 A (fost Bd. x). Faţă de dispoziţiile art. 3711(1) din C. proc. civ. de la 1854 (art. 622 alin. (1) C. proc. civ.), în vigoare la data pronunţării acestor hotărâri judecătoreşti, Municipiul Bucureşti avea obligaţia să pună în aplicare hotărârile şi să emită procesul-verbal de punere în posesie a terenurilor încă din anul 2012, însă nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Recurenta susţine că nu avea nicio obligaţie de a întreprinde vreun demers în legătură cu predarea terenurilor pe calea executării silite, având în vedere jurisprudenţa europeană constantă prin care s-a statuat, cu valoare de principiu, că nu este oportun să pretinzi unei persoane care, în urma unor proceduri jurisdicţionale şi administrative, a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie (cauza Metaxas contra Greciei).

Terenul de 2.013 mp era deţinut legal de C. în baza contractului de asociere nr. x/12.07.1995 încheiat cu Municipiul Bucureşti, iar, în lipsa rezilierii acestuia, exista un impediment legal de predare efectivă a imobilului în cadrul executării silite; reclamanta a notificat de mai multe ori pe pârât să rezilieze contractul de asociere, însă acesta a refuzat constant să ia act de notificare, rezilierea producându-se abia în luna iulie 2017.

Pentru terenul în suprafaţă de 886 mp, reclamanta nu putea demara procedura executării silite privind preluarea terenului, întrucât acesta fusese înstrăinat de pârât către un terţ, acest aspect constituind un impediment legal într-o eventuală executare silită. Reclamanta a susţinut în faţa executorului judecătoresc că nu poate lua în posesie terenul de 886 mp, întrucât acesta nu mai era în proprietatea Municipiului Bucureşti, fiind deţinut în proprietate (cu atributele de dispoziţie, posesie si folosinţa) de o terţă persoană.

Contrar susţinerilor instanţei potrivit cărora "nicio persoană nu s-a opus preluării terenului" şi a asimilării declaraţiei reclamantei în sensul că a existat o imposibilitate a preluării unilaterale, cu o "desistare de la procedura prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001", apreciază că atât timp cât nu s-a început procedura legală de executare silită pentru preluarea terenului, actualul titular al dreptului de proprietate nu avea în cadrul cărei proceduri să se opună preluării terenului, iar pârâtul nu a invocat, prin întâmpinare sau în dezbateri, faptul că nu există un impediment la preluarea terenului. Or, cum a reţinut instanţa, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea în natură constituie titlu executoriu şi, ca atare, nu trebuia să se emită dispoziţia de primar şi nu trebuia să existe o procedură de preluare unilaterală a terenului prin intermediul executorului judecătoresc; prin urmare, nu se punea problema unei desistări de la procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001.

Apreciază că Municipiul Bucureşti a emis dispoziţia nr. x/05.05.2016 de restituire în natură a terenurilor, deşi, în mod legal nu era necesară o dispoziţie pentru a o pune pe recurentă în posesia terenului; totodată, a încasat chiria doar pentru trenul de 2.013 mp, cel de 886 mp fiind înstrăinat; în aceste împrejurări, era obligat să acorde persoanei îndreptăţite alte bunuri în compensare pentru suprafaţa de 886 mp, ceea ce nu a făcut, caz în care reclamanta, la data introducerii acţiunii avea un interes juridic ocrotit de lege, cu privire la petitul privind obligarea pârâtelor la punerea în posesie asupra terenurilor, în raport de existenţa unui titlu executoriu - hotărârea judecătorească - şi a dispoziţiei de primar.

În concluzie, interesul, cu privire la terenul de 2.013 mp, a subzistat până la data rezilierii contractului de asociere încheiat cu C. de către pârât şi preluarea terenului de reclamanta, iar, referitor la terenul de 886 mp, interesul subzistă până la data la care pârâtul Municipiul Bucureşti va emite o noua dispoziţie, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

2. Hotărârea recurată este nelegală sub aspectul respingerii motivului de apel privind plata despăgubirilor la nivelul preţului pieţei imobiliare, reprezentând lipsa de folosinţă.

Astfel, instanţa de apel a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenurilor în mod diferit pentru cele două imobile, deşi culpa pârâtului a fost aceeaşi, respectiv a refuzat punerea în posesie după pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti - pentru terenul de 886 mp a acordat despăgubiri la nivelul pieţei imobiliare, pe când pentru cel de 2013 mp s-a raportat la chiria încasată de pârât.

În acest sens, susţine că instanţa a limitat plata despăgubirilor pentru terenul de 886 mp şi a stabilit despăgubiri numai pentru perioada 30.08.2013-31.12.2017, fără să observe că avea obligaţia de a stabili despăgubirile până la data soluţionării apelului şi, în continuare, până la punerea în posesia terenului.

Totodată, a limitat plata despăgubirilor pentru terenul de 2.013 mp la nivelul sumei încasate de Municipiul Bucureşti de la C., având în vedere prevederile art. 1537 C. civ., deşi în cauză, s-a dovedit că pârâtul Municipiul Bucureşti a refuzat să rezilieze contractul de asociere la data la care sentinţa civilă nr. 685/16.04.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a devenit irevocabilă, prin decizia nr. 6056/05.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi a dispus rezilierea contractului începând cu 1 iulie 2017.

Apreciază că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1530-1532 C. civ., potrivit cărora instanţa avea obligaţia să stabilească despăgubirile la nivelul prejudiciului suferit şi a beneficiului nerealizat, egale cu valoarea de piaţă a chiriei pe care reclamanta ar fi încasat-o dacă pârâtul şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.

Susţine că intimata nu a contestat valoarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor în cuantum de 3,728 euro/mp, stabilită prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, astfel că urmează a fi acordate în completare sumele de 277.037 RON (31.12.2017 - până la soluţionarea apelului), plus 12.303 RON/lună în continuare pentru terenul de 886 mp, respectiv de 1.258.784 RON pentru terenul de 2013 mp (diferenţa dintre sumele încasate în baza contractului de asociere şi valoarea de piaţă a despăgubirilor).

În drept, recursul a fost încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a susţinut următoarele:

În baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1516 şi art. 1530 C. civ., reţinând în considerente că "fapta prejudiciabilă este reprezentată de refuzul pârâtului de a executa de bunăvoie obligaţia stabilită prin sentinţa nr. 685/16.04.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 6056/05.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, anume de a restitui în natură cele două suprafeţe de teren". În acest sens consideră că, în mod greşit, instanţa de apel a înlăturat considerentele primei instanţe conform cărora reclamanta nu a înţeles să pună în executare dispoziţia de restituire în natură a imobilelor, fară ca, în conţinutul deciziei recurate să facă referire explicită la dispoziţiile art. 1530, art. 1531, art. 1532 C. civ. şi nici la dispoziţiile art. 1516 sau art. 1517 C. civ., singurele menţiuni concrete privind art. 550 C. civ. şi neincidenţa art. 948 alin. (1) şi (4) din acest act normativ, dar şi netemeinicia pretenţiilor reclamantei în raport de art. 1537 C. civ., cu privire la solicitarea acesteia de a primi, cu titlul de despăgubiri, şi diferenţa dintre suma pe care ar fi putut-o încasa din închirierea terenului pe piaţa liberă şi cea plătită de C. în baza contractului de asociere.

Consideră că hotărârea a fost pronunţată nu numai cu aplicarea greşită a normelor de drept material în materia răspunderii civile delictuale, dar nu cuprinde nici criticile pe care se întemeiază, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivarea instanţei de apel nu poate fi argumentată prin raportare explicită la fapta ilicită a Municipiului Bucureşti, faţă de data de 05.10.2012 (data pronunţării deciziei nr. 6056/05.10.2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) ori 15.05.2015 (dată la care s-a solicitat pentru prima dată de reclamantă punerea în executare a sentinţei civile nr. 685/15.04.2008), cât şi pentru perioada 05.05.2016 (data emiterii dispoziţiei nr. 19642/05.05.2016) - 30.12.2017 (data indicată de reclamantă, ca dată limită avută în vedere pentru acordarea despăgubirilor). Raportat la dispoziţiile art. 1538 C. civ., text de lege pe care instanţa de apel nu l-a evocat în considerente, Curtea era obligată să arate şi să motiveze concret în ce constă fapta ilicită a pârâtului Municipiul Bucureşti până la momentul formulării cererii de executare a hotărârii anterioare (15.05.2015), precum şi după momentul executării acesteia (05.05.2016, momentul emiterii dispoziţiei nr. 19642/05.05.2016), în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut corect că reclamanta nu a înţeles să pună în executare dispoziţia de restituire a imobilelor, iar lipsirea sa de atributul posesiei este consecinţa pasivităţii acesteia.

Singura referire concretă cu privire la această presupusă faptă ilicită a Municipiului Bucureşti este menţiunea că "fapta prejudiciabilă este reprezentată de refuzul pârâtului de a executa de bunăvoie obligaţia stabilită prin sentinţa civilă nr. 685/16.04.2008", fără însă a se arăta concret (prin raportare la art. 1530 C. civ.) în ce mod a cauzat pârâtul Municipiul Bucureşti reclamantei prejudiciul prin neexecutarea fără justificare sau prin executarea culpabilă a obligaţiei, în condiţiile în care abia la 15.05.2015 s-a formulat efectiv o cerere de executare a obligaţiei stabilite prin sentinţa mai sus indicată.

Pe lângă faptul că s-a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1350 şi urm. C. civ. cu privire la cele două perioade menţionate (până la momentul formulării cererii de executare silită la 15.05.2015, respectiv după momentul executării obligaţiei prin emiterea dispoziţiei, la data de 5.05.2016), motivarea instanţei de apel este şi contradictorie cu soluţia pronunţată pe capătul de cerere privind obligarea pârâtelor de a o pune pe reclamată în posesia suprafeţelor de teren de 886 mp şi de 2013 mp, în condiţiile în care s-a constatat că excepţia lipsei interesului în privinţa acestei cereri a fost corect admisă iar demersurile pe care reclamanta le-a întreprins începând cu anul 2015 pentru preluarea posesiei celor două suprafeţe de teren s-au subsumat procedurii reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul cert al prejudiciului în cauză cu privire la cele două suprafeţe de teren (raportat la dispoziţiile art. 1532 C. civ.), chiar dacă a constatat în finalul considerentelor că nu s-ar fi contestat temeinicia susţinerilor reclamantei cu privire la imposibilitatea folosirii terenului în suprafaţă de 886 mp, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă (stabilită la instanţa de fond printr-o expertiză); referirea la perioada de 4 ani şi 4 luni, cuprinsă între septembrie 2013 şi decembrie 2017 este eronată şi fără fundament juridic, în situaţia în care nu a fost probată fapta ilicită a pârâtului până la 15.05.2015 (momentul formulării cererii de executare a obligaţiei) şi după 05.05.2016 (momentul executării obligaţiei), presupusul prejudiciu neavând caracter cert şi previzibil pentru această perioadă, neexistând o faptă ilicită între aceste două perioade şi nefiind probată de reclamantă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 02 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva deciziei nr. 981 din 1 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 8 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Apărările formulate în cauză

La 9 decembrie 2019, recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca nefondat.

Recurentul-pârât nu a depus întâmpinare şi nici răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În esenţă, acţiunea reclamantei poneşte de la împrejurarea că printr-o hotârâre judecătorească pronunţată în primă instanţă în anul 2008, în contradictoriu cu pârâtul, s-a dispus restituirea în natură a două terenuri de 886 m.p. şi de 2013 mp., dispoziţie rămasă irevocabilă la data de 5.10.2012, obligaţia fiind recunoscută de pârât prin emiterea dispoziţiei nr. 19642/5.05.2016, prin care s-au restituit în natură cele două suprafeţe de teren.

Constatând că nu poate intra în posesia efectivă a acestor terenuri, la data de 30.08.2016, reclamanta a promovat prezenta acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtului la punerea ei în posesie cu privire la respectivele terenuri, daune cominatorii pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei, contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii de restituire în natură până la emiterea deciziei administrative şi, în continuare, până la punerea efectivă în posesie.

Sub aspectul despăgubirilor a solicitat să primească sumele încasate de primărie în baza contractului de concesiune asupra unei statii de benzină edificată pe o societate privată pe teren şi diferenţa pănâ la valoarea unei chirii pe piaţa liberă, pentru terenul de 2013 mp, precum şi valoarea chiriei de piaţă a chiriei pentru terenul de 886 mp aflat în curtea unei unităţi de cult.

Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 5.10.2012 - 29.08.2013, a respins ca lipsit de interes primul capăt de cerere, considerând că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamanta are deja un titlu executoriu pentru punerea în posesie, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind daunele cominatorii, iar în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, a reţinut culpa reclamantei care nu a a înţeles să pună în executare hotărărea judecătorească şi, ulterior, dispoziţia de restituire în natură potrivit normelor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a schimbat în parte decizia, acordând lipsa de folosinţă pentru terenul de 2013 mp, pe perioada 30.08.2013-30.06.2017, calculată la valoarea contractului de asociere, iar pentru terenul de 886 mp, pe perioada de 30.08.2013-31.12.2017, la valoarea de piaţă necontestată de pârât, menţinând celelalte dispoziţii ale instanţei de fond.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, prima critică vizează respingerea ca lipsit de interes a capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului de a o pune în posesie cu suprafeţele de teren menţionate în decizia de restituire, susţinându-se încălcarea prevederilor art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, ale art. 622 alin. (1) C. proc. civ. şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Recurenta a susţinut că nu avea obligaţia de a întreprinde vreun demers în legătură cu predarea terenurilor pe calea executării silite, având în vedere jurisprudenţa europeană constantă prin care s-a statuat, cu valoare de principiu, că nu este oportun să pretinzi unei persoane care, în urma unor proceduri jurisdicţionale şi administrative, a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie.

Susţine că terenul de 2.013 mp era deţinut legal de C. în baza unui contractul de asociere nr. x/12.07.1995 iar terenul în suprafaţă de 886 mp fusese înstrăinat către un terţ, acest aspect constituind un impediment legal într-o eventuală executare silită, neputându-se valida aprecierea instanţei de apel conform căreia s-a desistat de la procedura prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Apreciază că Municipiul Bucureşti era obligat să acorde persoanei îndreptăţite alte bunuri în compensare pentru suprafaţa de 886 mp, astfel că, la data introducerii acţiunii, avea un interes juridic ocrotit de lege, cu privire la petitul privind obligarea pârâtelor la punerea în posesie asupra terenurilor, în raport de existenţa unui titlu executoriu - hotărârea judecătorească - şi a dispoziţiei de primar.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe a apreciat că dispoziţiie art. 25 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001 au fost corect interpretare, rezultând că, potrivit acestora, decizia de restituire în natură a imobilului are un caracter executoriu, reclamanta având la dispoziţie o procedură specială care îi permite să preia unilateral bunul. De altfel, reclamanta a iniţiat această procedură însă a renunţat la continuarea ei constatând că terenul de 886 mp s-ar afla în curtea unei unităţi de cult, deşi situaţia îi era cunoscută acesteia încă de la momentul soluţionării dosarului ce a avut ca notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 în cadrul căruia, prin raportul de expertiză efectuat în acea cauă, s-a stabilit această situaţie de fapt.

În privinţa terenului de 2013 mp pe care se afla edificată benzinăria, se putea prevala de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 care îi permiteau să se subroge în drepturile concedentului, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.

Prin urmare, chiar dacă reclamanta nu avea obligaţia de a solicita executarea silită, întrucât, în baza dreptului la un proces echitabil astfel cum a fost garantat şi interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în raportul cu un particular, autorităţii statului îi revenea îndatorirea de a pune în executare de bună voie măsura dispusă în sarcina sa, ea se afla în posesia unui tilu executoriu încă de la momentul la care hotărârea judecătorească de restituire în natură a rămas irevocabilă, dublată de o dispoziţie administrativă, fiind lipsită de interes solicitarea de pronunţare a unei a doua hotărări prin care să se dispunâ în mod similar.

Aprecierea asupra imposibilităţii de executare ceea ce ar atrage, în viziunea recurentei, acordarea în compensare a altui bun, nu aparţine sferei executării titulurilor menţionate ci constituie o cerere distinctă ce face obiectul unui alt raport juridic.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, aceasta vizează modul de cuantificare al despăgubirilor şi perioada pentru care au fost acordate. Astfel, reclamanta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1530-1532 C. civ., potrivit cărora despăgubirile se stabilesc la nivelul prejudiciului suferit şi a beneficiului nerealizat, solicitând despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a chiriei pe care reclamanta ar fi încasat-o dacă pârâtul şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.

Pentru terenul de 886 mp, recurenta consideră că instanţa a limitat plata despăgubirilor la perioada 30.08.2013-31.12.2017, deşi avea obligaţia de a stabili despăgubirile până la data soluţionării apelului în cuantum de 277.037 RON şi de 12.303 RON/lună în continuare, până la punerea în posesia terenului.

În legătură cu acest teren, reclamanta nu contestă valoarea despăgubirilor, ci perioada pentru care ele au fost acordate. Înalta Curte reţine, cu privire la această critică, faptul că instanţa de apel a respectat principiul disponibilităţii şi limitele învestirii având în vedere că reclamanta este cea care a solicitat, încă din faţa instanţei de fond, acordarea despăgubirilor astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză, respectiv până la data de 30.12.2017.

În privinţa terenului de 2013 mp, recurenta a criticat modalitatea de stabilire a despăgubirilor, apreciind că acestea trebuie să includă şi diferenţa dintre sumele încasate în baza contractului de asociere şi valoarea de piaţă a despăgubirilor.

Critica este nefondată în condiţiile în care, până la încetarea contractului, aceasta avea posibilitatea, potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001 de a se subroga în drepturile concedentului şi a renegocia clauzele contractuale. În absenţa utilizării acestei proceduri, prejudiciul nu poate fi calculat decât în limitele sumelor de bani pe care concedentul anterior le-a încasat în baza contractului astfel cum au fost calculate şi acordate de către instanţa de apel.

Prin urmare, criticile recurentei reclamante încadrabile în motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât, acesta vizează, într-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., împrejurarea că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1516 şi art. 1530 C. civ., atunci când a apreciat că fapta prejudiciabilă este reprezentată de refuzul pârâtului de a executa de bunăvoie obligaţia stabilită prin sentinţa nr. 685/16.04.2008, de a restitui în natură cele două suprafeţe de teren. Consideră că în mod corect instanţa de fond reţinuse culpa reclamantei care nu a pus în executare dispoziţia de restituire în natură a imobilelor. Reproşează instanţei de apel că, în conţinutul deciziei recurate, nu a făcut referire explicită la dispoziţiile art. 1530, art. 1531, art. 1532 C. civ. şi nici la dispoziţiile art. 1516 sau art. 1517 C. civ.

Critica este nefondată. În mod corect instanţa de apel a constatat că, independent de posibilitatea recunoscută de lege reclamantei de a proceda la punerea în executare a dispoziţiei de restituire, procedură pe care aceasta nu a nu a finalizat-o, pârâtul este în culpă pentru faptul că nu a executat de bunăvoie o atare obligaţie dispusă în sarcina lui prin hotărâre judecătorească. Astfel, în cauză sunt pe deplin aplicabile principiile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin cauzele menţionate în considerentele deciziei recurate, din care rezultă că este excesiv a pretinde unei persoane care a obţinut într-o procedură judiciară sau administrativă o creanţă împotriva statului să procedeze la executarea silită a acesteia, dreptul la un proces echitabil încluzând în conţinutul său şi faza de executare a acestor dispoziţii.

Deşi a criticat faptul că instanţa de apel nu s-ar fi referit explicit la dispoziţiile art. 1530, art. 1531, art. 1532 C. civ. atunci când a stabilit existenţa prejudiciului, recurentul nu a combătut prin motivele de recurs argumentele juridice reţinute în conformitate cu jurisprudenţa CEDO în baza cărora s-a reţinut răspunderea sa, limitându-se la a susţine raţionamentul primei instanţe înlăturat cu motivarea expusă anterior, în faza procesuală apelului.

Prin urmare, reclamanta a suferit un prejudiciu izvorât din nerespectarea acestei obligaţii de către pârât care, în calitatea sa de autoritate a statului, trebuia să execute obligaţia dispusă în sarcina sa prin hotărâre judecătorească, neputând fi reţinută în cauză incidenţa art. 1517 C. civ. prin reţinerea culpei reclamantei.

Recurentul critică şi faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens apreciază că motivarea instanţei de apel nu raportează explicit fapta ilicită reţinută în sarcina Municipiului Bucureşti, la niciuna dintre datele relevante în cauză, respectiv data de 05.10.2012 (data pronunţării deciziei nr. 6056/05.10.2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), data de 15.05.2015, reprezentând momentul formulării cererii de executare a hotărârii anterioare sau momentul executării acesteia (05.05.2016, data emiterii dispoziţiei nr. 19642), până la 30.12.2017 (data indicată de reclamantă, ca dată limită avută în vedere pentru acordarea despăgubirilor), în considerarea aplicării art. 1538 C. civ.. Singura referire concretă cu privire la această presupusă faptă ilicită a Municipiului Bucureşti este menţiunea că "fapta prejudiciabilă este reprezentată de refuzul pârâtului de a executa de bunăvoie obligaţia stabilită prin sentinţa civilă nr. 685/16.04.2008", fără însă a se arăta concret (prin raportare la art. 1530 C. civ.) în ce mod a cauzat pârâtul Municipiul Bucureşti reclamantei prejudiciul prin neexecutarea fără justificare sau prin executarea culpabilă a obligaţiei, în condiţiile în care abia la 15.05.2015 s-a formulat efectiv o cerere de executare a obligaţiei stabilite prin sentinţa mai sus indicată.

Aprecierea este eronată, întrucât, astfel cum s-a menţionat anterior, instanţa de apel a reţinut că faza de executare silită face parte din conţinutul dreptului la un proces echitabil garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că pârâtul, în calitate de autoritate a statului se află în culpă pentru neexecutarea de bună voie a obligaţiei dispuse în sarcina sa încă de la momentul rămânerii irevocabile a hotărării de restituire în natură a bunurilor, 5.10.2012, neavând relevanţă, din această perspectivă, data la care reclamanta a solicitat executarea hotărârii, respectiv data emiterii deciziei administrative,

În raport de aceste considerente, se constată şi că descrierea faptei ilicite este clară şi lipsită de echivoc, motiv pentru care nu se poate reţine o nemotivare a condiţiei privind fapta ilicită din analiza mecanismului răspunderii civile delictuale.

Recurentul consideră şi că motivarea instanţei de apel este contradictorie cu soluţia pronunţată pe capătul de cerere privind obligarea pârâtelor de a o pune pe reclamată în posesia suprafeţelor de teren de 886 mp şi de 2013 mp, în condiţiile în care s-a constatat că excepţia lipsei interesului în privinţa acestei cereri a fost corect admisă iar demersurile pe care reclamanta le-a întreprins începând cu anul 2015 pentru preluarea posesiei celor două suprafeţe de teren s-au subsumat procedurii reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Aserţiunea nu este fondată, întrucât nu există o contrarietate a considerentelor câtă vreme, astfel cum s-a menţionat anterior, posibilitatea deschisă reclamantei de a folosi normele speciale care reglementează punerea în executare a dispoziţiei de restituire în natură nu exclud, în cazul particular al unei autorităţi publice, parte într-o procedură judiciară, obligaţia acesteia de executare de bună voie a măsurii dispuse în sarcina sa.

De asemenea, recurentul apreciază că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit caracterul cert al prejudiciului în cauză cu privire la cele două suprafeţe de teren (raportat la dispoziţiile art. 1532 C. civ.), în situaţia în care nu a fost probată fapta ilicită a pârâtului până la 15.05.2015 (momentul formulării cererii de executare a obligaţiei) şi nici după 05.05.2016 (momentul executării obligaţiei), presupusul prejudiciu neavând caracter cert şi previzibil pentru această perioadă şi neexistând o faptă ilicită între aceste două perioade.

Faţă de considerentele anterioare prin care s-a făcut referire la obligaţia statului de executare a obligaţiilr sale, pe care recurentul nu le-a combătut prin motivele de recurs, critica apare ca nefondată.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că hotârârea atacată este motivată şi pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 981 A din 1 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2020.