Inadmissibility of cassation appeal in de facto expropriation disputes under statutory exclusions for expropriation matters.

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 10 mai 2019, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 43 din data de 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 16 mai 2019 şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru CF x.

Prin cererea de recurs, recurentul - reclamant a susţinut că hotărârea este nelegală pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte petitul 1 al acţiunii, recurentul a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări greşite a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., întrucât acţiunea nu poate fi considerată ca fiind o acţiune în constatarea unei stări de fapt fără a se aduce atingere esenţei instituţiei exproprierii de fapt.

Recurentul a învederat că prezenta acţiune este, asemenea unei acţiuni în revendicare, menită să restabilească dreptul de proprietate prin restituirea bunului sau, în măsura în care nu mai este posibilă restituirea, cum este cazul în speţă, să se dispună plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea bunului şi, eventual, lipsa de folosinţă.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2502 alin. (1), art. 2517 şi art. 2523 C. civ., atunci când a reţinut că dreptul de a solicita despăgubiri este un drept de creanţă prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani, care curge de la data comunicării certificatului de urbanism nr. x din 27 septembrie 2013.

În opinia recurentului, prezenta acţiune se prezintă ca o acţiune în revendicare imprescriptibilă, întrucât finalitatea este aceeaşi, şi anume restabilirea dreptului de proprietate.

Concluzionând, recurentul a solicitat să se constate că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile şi, în consecinţă, să dispună casarea hotărârii, respingerea excepţiilor inadmisibilităţii petitului 1 al cererii şi a prescripţiei dreptului la acţiune, respingerea apelului incident şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Cluj în vederea soluţionării apelului principal privind fondul cererii de chemare în judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât Municipiul Cluj-Napoca la data de 22 iulie 2019, care, în termen legal, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, recursul nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, care pune în discuţie intervenirea exproprierii de fapt.

Totodată, s-a reţinut că, în subsidiar, în ipoteza în care completul de filtru va aprecia că nu sunt incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 C. proc. civ. va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul- reclamant în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la 23 ianuarie 2020.

La data de 31 martie 2020, recurentul-reclamant a depus punct de vedere asupra raportului, prin care a învederat că acţiunea introductivă nu este o veritabilă cerere în materie de expropriere, motiv pentru care recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 01 aprilie 2020, completul de filtru a dispus continuarea procedurii de filtru şi întocmirea unui supliment la raport, în cuprinsul căruia să fie analizate şi celelalte condiţii subsumate admisibilităţii în principiu a căii de atac, prin prisma modalităţii în care instanţa de apel a dat o calificare proprie cadrului procesual obiectiv, constatând că a fost învestită cu două capete de cerere principale, cu temeiuri de drept distincte.

Prin suplimentul la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizată admisibilitatea în principiu a recursului şi din perspectiva declarării în termen şi a legalităţii căii de atac, prin raportare la obiectul pricinii.

Suplimentul la raport a fost comunicat părţilor la 11 iunie 2020, potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs.

Părţile nu au depus punct de vedere la suplimentul al raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia inadmisibilităţii recursului reţinută prin raport, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului".

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel in cazurile în care legea prevede ca hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

În conformitate cu dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Termenul prevăzut la art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015, respectiv prin O.U.G. nr. 95/2016, până la 1 ianuarie 2019.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să se constate că a fost expropriat în fapt, pentru cauză de utilitate publică locală, de terenul în suprafaţă totală de 365 mp, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca având nr. topo. x, categoria de folosinţă intravilan, situat administrativ în Mun. Cluj- Napoca, Str. x, Jud. Cluj, în conformitate cu prevederea cuprinsă în art. 44 alin. (3) din Constituţia României, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, cu titlu de expropriere, precum şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 372.300 RON, compuse din valoarea reală a imobilului la data exproprierii în fapt, la care se adaugă prejudiciul cauzat acestuia prin mecanismul exproprierii în fapt, în conformitate cu prevederea cuprinsă în art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată din momentul intervenirii cauzei de expropriere în fapt şi până în prezent şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 44 alin. (3) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 555 C. civ.

Din considerentele deciziei civile nr. 43/A/2019 din 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, rezultă că scopul acţiunii este acela al obţinerii de despăgubiri pentru privarea reclamantului de toate atributele dreptului de proprietate, privare echivalată cu o expropriere de fapt, iar constatarea existenţei exproprierii în fapt are drept consecinţă, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de reclamant în susţinerea acţiunii, acordarea de despăgubiri. Astfel, Curtea a apreciat că petitul vizând acordarea de despăgubiri în urma exproprierii de fapt are valoarea unui capăt de cerere principal.

Înalta Curte reţine că scopul urmărit de reclamant, prin ambele petite ale acţiunii introductive, este constatarea exproprierii de fapt şi obţinerea de despăgubiri ca urmare a intervenirii acestei exproprieri. Soluţiile pronunţate în cauză s-au subsumat acestui obiect, dovadă fiind şi cererea de apel, prin care reclamantul a susţinut, contrar considerentelor instanţei de fond, că a fost supus unei exproprieri de fapt, învederând că întrunirea condiţiilor exproprierii de fapt va fi analizată în funcţie de condiţiile stabilite jurisprudenţial de Curtea de la Strasbourg.

Din perspectiva celor ce preced, faţă de natura pretenţiei deduse judecăţii, respectiv litigiu având ca obiect expropriere de facto, Înalta Curte reţine că pretenţia dedusă judecăţii se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora hotărârile pronunţate în materie de expropriere nu sunt supuse recursului.

Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincţie între exproprierile în fapt (cum este cea în speţă), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege ori cele în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri.

Ca atare, în aplicarea principului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ("unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă"), Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 06 septembrie 2017.

Astfel, coroborând dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materie de expropriere, rezultă că decizia civilă nr. 43/A/2019 din data de 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului.

Cu referire la împrejurarea că în dispozitivul hotărârii atacate s-a menţionat că hotărârea este susceptibilă de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează principiul legalităţii căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol:

"Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu pot folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie reţinând că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 43/A/2019 din 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 43/A/2019 din 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca inadmisibil.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.