Loan repayment appeal quashed for mere factual re-litigation; €185,000 repayment order upheld

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2020, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, pârâţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 3049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 10 februarie 2020 şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru CF x.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, urmând ca instanţa să procedeze la administrarea de probatorii, astfel cum au fost solicitate şi respinse, în mod nelegal, de către instanţă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au susţinut că, referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că acţiunea a fost introdusă la data de 31 august 2017, în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., fără însă a se pronunţa dacă admite sau respinge această excepţie.

Astfel, recurenţii au învederat că, în mod greşit, s-a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termenul de prescripţie de 3 ani şi că ultima plată a fost făcută la data de 15 noiembrie 2014, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie.

În susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde o motivare proprie a instanţei de apel, ci o preluare a susţinerilor intimatului-reclamant, fără a face o analiză a obiectului dedus judecăţii, prin raportare şi la susţinerile pârâţilor, sens în care au fost încălcate dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi principiul legalităţii procesului civil şi accesul liber la justiţie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că din probele administrate rezultă că sumele în RON nu au fost achitate în contul împrumutului, întrucât, aşa cum s-a menţionat în cele două contracte de împrumut, dar şi cum s-a reţinut prin sentinţa nr. 556 din 7 martie 2019, sumele împrumutate trebuiau restituite în aceeaşi monedă, respectiv în euro; angajamentul de plată de care s-a prevalat intimatul a fost încheiat şi semnat la solicitarea acestuia şi li s-a impus pârâţilor ca, la momentul restituirii sumelor împrumutate, moneda să fie aceeaşi.

Astfel, recurenţii au subliniat că sumele respective nu reprezintă părţi parţiale ale împrumutului, ci au fost achitate cu o altă destinaţie, motiv pentru care, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie a fost întrerupt la data de 15 noiembrie 2014, deoarece plăţile au fost efectuate de pârâta B. şi nu de către A., semnatar al angajamentului de plată a sumelor în euro.

În continuare, recurenţii au considerat că decizia atacată este nelegală prin raportare la probatoriul administrat în cauză, pe care atât instanţa de fond, cât şi cea din apel l-au înlăturat fără a aduce o motivare în acest sens.

Conchizând, recurenţii au învederat că cele două contracte de împrumut au fost încheiate la data de 8 iulie 2011, cu scadenţă la 8 iulie 2012, respectiv la data de 29 iulie 2011, cu scadenţă la 29 iulie 2012, iar, în cauză, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. s-a împlinit la 8 iulie 2015, respectiv la 29 iulie 2015; în raport de data introducerii acţiunii - 31 august 2017, recurenţii au arătat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este întemeiată şi că nu a operat întreruperea cursului prescripţiei.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant C., la data de 19 februarie 2020.

Intimatul a depus întâmpinare în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recursul este declarat în termenul legal, îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ., iar recurenţii au fost scutiţi de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 6009 RON, prin încheierea din 1 aprilie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, prin care a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenţii A. şi B., aceştia având de achitat diferenţa de taxă judiciară de timbru în cuantum de 79,58 RON.

Totodată, s-a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează să dispună asupra admisibilităţii în principiu a recursului, precum şi cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurenţii-pârâţi în motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 4 iunie 2020.

Părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului.

Recurenţii-pârâţi au făcut dovada achitării diferenţei taxei judiciare de timbru, în cuantum de 80 RON, potrivit chitanţei seria x/2020 nr. 9997 din 11 iunie 2020, aflată la dosar.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului reţinută prin raport, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin decizia nr. 3049 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii A. şi B. sentinţei civile nr. 556 din 7 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, reţinându-se, în esenţă, că reclamantul a făcut dovada existenţei contractului de împrumut, sub aspectul încheierii acordului de voinţă şi al remiterii efective a sumei de bani, aspect recunoscut de pârâţi, care nu au restituit în totalitate împrumutul, în temeiul art. 1584 C. civ.

Prin motivele de recurs, recurenţii nu formulat critici de nelegalitate prin care să combată raţionamentul Curţii de Apel Ploieşti în pronunţarea soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului, ci au reiterat, în principal, aspecte cu privire la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive.

Înalta Curte constată că, la instanţa de fond, pârâţii au invocat, prin întâmpinare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că termenul de prescripţie este de 3 ani, conform art. 2517 C. civ., şi că a început să curgă la 08 iulie 2012, iar acţiunea a fost depusă la data de 31 august 2017, termenul de prescripţie împlinându-se la 08 iulie 2015.

Tribunalul Prahova, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 556 din 7 martie 2019, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii A. şi B. şi a admis acţiunea formulată de reclamantul C., obligând pe pârâţi să îi plătescă reclamantului suma de 182.400 euro, în echivalent în RON, din suma totală de 185.000 euro, acordată acestora prin contractele de împrumut încheiate la 08 iulie 2011 şi la 29 iulie 2011.

Prin cererea de apel, pârâţii au criticat modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive de către instanţa de fond, iar prin decizia recurată, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că ultima plată a fost efectuată la data de 15 noiembrie 2014, dată de la care curge un nou termen de prescripţie, întrucât un act de executare întrerupe cursul acesteia conform art. 2537 C. civ., iar acţiunea a fost introdusă la data de 31 august 2017, în interiorul termenului de 3 ani, conform art. 2517 C. civ.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că deşi recurenţii-pârâţi susţin o pretinsă omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra excepţiei prescipţiei, argumentele acestora nu relevă o ipoteză în care instanţa de apel nu ar fi soluţionat excepţia menţionată, analiza acestor susţineri neputând face abstracţie de modalitatea în care a fost învestită instanţa de apel. Astfel, trebuie observat că excepţia prescripţiei a fost invocată în faţa primei instanţe, prin motivele de apel, recurenţii criticând soluţia adoptată în privinţa acestei excepţii prin sentinţa civilă apelată, caz în care, instanţa de apel a procedat conform prevederilor art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., dispunând respingerea acestei căi de atac.

În realitate, argumentele care susţin recursul, relevă nemulţumirea recurenţilor faţă de modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi de faptul că plata efectuată la data de 15 noiembrie 2014 a fost considerată act întreruptiv de precripţie, învederând că hotărârea recurată este nelegală prin raportare la probatoriul administrat, pe care instanţele de fond l-au înlăturat, fără a motiva acest aspect.

Înalta Curte reţine că interpretarea probelor administrate de instanţele de fond este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate, respectiv înscrisuri, răspunsurile la interogatoriu, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Referitor la susţinerea recurenţilor în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde o motivare proprie a instanţei de apel, ci o preluare a susţinerilor intimatului-reclamant, fără a face o analiză a obiectului dedus judecăţii, prin raportare şi la susţinerile pârâţilor, fiind încălcate dispoziţiile art. 5 şi art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, precum şi principiul legalităţii procesului civil şi accesul liber la justiţie, Înalta Curte constată că recurenţii au invocat aceste dispoziţii legale pur formal, din perspectiva aprecierii probelor de către instanţele de fond, şi nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să combată raţionamentul instanţei de apel în susţinerea soluţiei pronunţate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că, din probele administrate, rezultă că sumele în RON nu au fost achitate în contul împrumutului, ci au fost achitate cu o altă destinaţie, Înalta Curte reţine că recurenţii au ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel şi au dedus judecăţii aspecte care privesc modalitatea de apreciere a probatoriului, invocând formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi nesocotind reglementarea şi conţinutul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate.

Având în vedere că recurenţii nu au arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 3049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Având în vedere că prin încheierea din 1 aprilie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenţii A. şi B., aceştia fiind scutiţi de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 6009 RON, Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 6009 RON, rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 3049 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.