Failure to independently verify applicable prescription regime and motivate dual contractual claims in appellate review

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, la data de 4 iulie 2018, reclamantul Cabinet de Avocat A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi următorii membri fondatori şi aderenţi: C., D., E. (moştenitori ai autorului F.), G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 812.857 RON, reprezentând despăgubiri pentru nerespectarea contractelor de asistenţă juridică nr. 1/2011 şi nr. 45/2012, încheiate cu Cabinet Avocat A., suma urmând să fie actualizată cu inflaţia şi dobânda legală de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, precum şi obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu acest proces.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată dispoziţiile art. 30 şi art. 34 din Legea nr. 51/1995, art. 969 C. civ. de la 1864, şi art. 1489 Noul C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 24 din 31 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia decăderii din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei, invocată de reclamant, şi a fost admisă excepţia prescripţiei, invocată de pârâţi; a fost respinsă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Cabinet Avocat A., în contradictoriu cu pârâţii: B. şi următorii membrii fondatori şi aderenţi: G., C., D., E., H., I., R., K., L., M., N., O., P., Q., ca fiind prescrisă; a fost obligat reclamantul să achite pârâţilor suma de 1300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 1722/2019 din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Cabinet Avocat A. împotriva sentinţei civile nr. 24 din data de 31 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâţii: B. şi următorii membrii fondatori şi aderenţi: G., C., D., E., H., I., R., K., L., M., N., O., P., Q..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1722/2019 din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul Cabinet de Avocat A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, la o altă instanţă de apel în vederea judecării cauzei pe fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a formulat următoarele critici:

- statuarea instanţei de apel în sensul că, în speţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este absolută a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurentul a susţinut că, deşi instanţa de apel a constatat că prima instanţă a fost în eroare când a apreciat că pârâţii au depus întâmpinare în termen legal, a statuat greşit, că, în speţă, excepţia prescripţiei este absolută, astfel că putea fi invocată inclusiv prin notele de şedinţă depuse înaintea primului termen de judecată, reţinând că pârâţii au invocat curgerea termenului de prescripţie din 04 ianuarie 2011, astfel că începutul acestui termen se situează înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ.

Astfel, în opinia recurentului, o atare constatare nu putea fi făcută în lipsa declarării unui apel împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe care reţinuse caracterul relativ al acestei excepţii, în temeiul art. 2520 alin. (1) pct. 6 din C. civ.

- prin constatarea din considerentele deciziei recurate, în sensul că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este absolută, reclamantului i-a fost creată, în propria cale de atac, o situaţie mai grea, cu încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., privitoare la neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care atrag nulitatea hotărârii pronunţate în apel.

În acest sens, recurentul a învederat că prima instanţă a reţinut că în privinţa excepţiei prescripţiei extinctive sunt incidente prevederile art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ., respectiv că, această excepţie este relativă, iar instanţa de apel a înlăturat aceste considerente, reţinând incidenţa art. 6 din Decretul nr. 167/1958.

- hotărârea este nemotivată, fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurentul a precizat că, acţiunea a fost întemeiată atât pe contractul de asistenţă juridică nr. 1/2011, cât şi pe contractul de asistenţă juridică nr. 45/18.07.2012, iar instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a apelului, având în vedere excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca fiind una absolută, conform C. civ. de la 1864, cu referire la contractul de asistenţă juridică nr. 1/04.01.2011, încheiat înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ., omiţând să se pronunţe cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, în legătură cu contractul de asistenţă juridică nr. 45/18.07.2012, excepţie relativă, conform Noului C. civ.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a omis să analizeze critica din apel prin care a susţinut incidenţa, în speţă, a art. 2524 alin. (3) şi art. 2528 din Noul C. civ.

- hotărârea recurată este motivată contradictoriu cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Sub acest aspect, recurentul arată că instanţa de apel a reţinut că, deşi prima instanţă a apreciat că termenul de prescripţie curge de la momentul pronunţării deciziei civile nr. 3340/09.03.2012 a Curţii de Apel Craiova, respectiv că data de 20.06.2013 a fost stabilită ca moment de la care curge termenul de prescripţie prin sentinţa 328/2018 a Judecătoriei Târgu Cărbuneşti, acest argument a fost prezentat ca un argument suplimentar.

În opinia recurentului, acest considerent este contradictoriu cu considerentele deciziei recurate vizând momentul de la care a început să curgă prescripţia dreptului material la acţiune, prin care s-a reţinut că punctul de plecare a termenului de prescripţie este data de 04.01.2011.

- hotărârea este este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurentul a arătat că, prin motivele de apel, a susţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ.

Întrucât această critică de apel a fost apreciată ca fiind întemeiată, recurentul susţine că în mod greşit, în speţă, s-a dispus respingerea apelului, soluţia corectă fiind aceea de admitere a apelului.

De asemenea, recurentul arată că statuarea din decizia recurată în sensul că termenul de la care a început să curgă prescripţia dreptului material la acţiune este data de 09.03.2012, implică constatarea caracterului relativ al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca urmare a incidenţei normelor din noul C. civ., cu consecinţa neaplicării, în speţă, a regimului juridic al prescripţiei reglementat prin Decretul nr. 167/1958.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 iulie 2020, completul de filtru admis în principiu recursul declarat de reclamantul Cabinet Avocat A. împotriva deciziei civile nr. 1722 din data de 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 21 octombrie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare în termenul legal.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de recurs constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de fapt şi de drept. De asemenea, întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze.

Din perspectivă convenţională, art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanţie a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătoreşti.

În acest sens, exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi şi de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa litigiul.

În speţă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cabinet de Avocat A. are ca obiect obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 812.857 RON, reprezentând despăgubiri pentru nerespectarea contractelor de asistenţă juridică nr. 1/2011 şi nr. 45/2012, încheiate cu Cabinetul de Avocat A., sumă ce s-a solicitat să fie actualizată cu inflaţia şi dobânda legală de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective.

Prin înscrisul intitulat "Note de şedinţă", depus la dosarul cauzei la data de 10.12.2018, în prima fază procesuală, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând că, în speţă, este incident termenul de 3 ani, prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958, respectiv, termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de dispoziţiile art. 2520 alin. (1) pct. 6 din noul C. civ., apreciind că, pentru pretenţiile în legătură cu contractul de asistenţă juridică nr. 1/2011 termenul de prescripţie a început să curgă la 04.01.2011, respectiv că, pentru pretenţiile în legătură cu contractul de asistenţă juridică nr. 45/2012 termenul de prescripţie a început să curgă la data de 18.07.2012.

Reclamantul a invocat decăderea pârâţilor din dreptul de a invoca aceste excepţii susţinând că au caracter relativ, în speţă, fiind incidente normele din Noul C. civ. care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune.

Prima instanţă, a respins excepţia decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei, reţinând că această excepţie a fost invocată pe calea întâmpinării, act procedural depus la dosar în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, tribunalul a reţinut, raportat la obiectul cererii şi la statuările din cuprinsul deciziei civile nr. 3334/9.03.2012 a Curţii de Apel Craiova, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie potrivit art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ., este de 3 ani de la data ultimei prestaţii, respectiv că, prin sentinţa nr. 328/26 februarie 2018 a Judecătoriei Târgu Cărbuneşti şi prin decizia nr. 1104/18 septembrie 2018 a Tribunalului Gorj, hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/2017, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că, momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru contractul de asistenţă juridică nr. 45/18.07.2012 este data revocării acestuia, respectiv, 20 iunie 2013.

În ceea ce priveşte limitele devoluţiunii stabilite în apel, Înalta Curte constată că prin cererea de apel, recurentul a susţinut nelegalitatea sentinţei apelate atât în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive, cât şi în ceea ce priveşte soluţia adoptată prin sentinţa apelată în privinţa excepţiei prescripţiei extinctive, criticile de apel vizând deopotrivă soluţia din dispozitiv, cât şi considerentele primei instanţe care au sprijinit această soluţie.

Răspunzând criticilor din apel, prin decizia civilă recurată, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a determinat eronat data comunicării către pârâţi a cererii de chemare în judecată, aceasta fiind data de 25.10.2018.

Curtea de apel a reţinut, însă, că excepţia prescripţiei invocată prin notele scrise a fost corect soluţionată, apreciind că această excepţie are caracter absolut. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe neexecutarea unui contract încheiat la data de 04.01.2011, concluzionând că, începutul termenului de prescripţie se situează înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ.

În referire la considerentele sentinţei apelate relative la normele incidente în cauză, în privinţa prescripţiei extinctive şi a momentului la care a început să curgă termenul de prescripţie, deşi instanţa de apel a reţinut că acţiunea în despăgubire întemeiată pe răspunderea civilă contractuală formulată de reclamant are drept cauză nerespectarea a două contracte de asistenţă juridică, nr. 1/2011 şi nr. 45/2012, respectiv dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, s-a raportat la data încheierii contractului de asistenţă juridică nr. 1/2011, reţinând, în esenţă, că termenul de prescripţie a început să curgă de la acest moment, respectiv că, la data formulării cererii de chemare în judecată, 04.07.2018, termenul de prescripţie era deja împlinit.

Raportat la circumstanţele particulare ale cauzei anterior reliefate şi la dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Noul C. civ., de vreme ce, în speţă, cererea în despăgubire a fost întemeiată pe nerespectarea a două contracte de asistenţă juridică încheiate la momente diferite, concluzia vizând caracterul fondat al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubire, respectiv a lipsei de incidenţă a sancţiunii decăderii pârâţilor din dreptul de a invoca prescripţia, impunea în sarcina instanţei de apel care, deşi a validat soluţia dispusă de prima instanţă a apreciat că argumentele, în drept, prezentate în justificarea silogismului judiciar de prima instanţă sunt eronate, să procedeze ea însăşi la fundamentarea în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate.

În alţi termeni, în lipsa constatării incidenţei unei cauze de nulitate a sentinţei apelate şi a limitării devoluţiunii doar la anumite aspecte dezlegate de prima instanţă, instanţa de prim control judiciar, în aplicarea art. 482 din C. proc. civ., avea, potrivit art. 476 alin. (1) coroborat cu art. 479 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nu numai îndreptăţirea, ci şi obligaţia de a complini ea însăşi motivarea primei instanţe prin inserarea unor considerente temeinic argumentate menite să justifice soluţia pe care a validat-o şi să procedeze la identificarea şi aplicarea în cauză a normelor legale incidente, ceea ce presupunea cu necesitatea stabilirea prioritară a legii aplicabile pentru pretenţiile deduse judecăţii, respectiv a celor care reglementează prescripţia extinctivă şi regimul juridic aplicabil acesteia, inclusiv din perspectiva momentului procesual la care această excepţie poate fi invocată.

Or, în speţă, prin decizia recurată, în privinţa contractului de asistenţă juridică nr. 1/2011, deşi a apreciat că raţionamentul expus de prima instanţă, care reţinuse incidenţa prevederilor art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ., este greşit, instanţa devolutivă a omis să identifice, ea însăşi, normele juridice incidente în privinţa prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubire derivând din nerespectarea contractului anterior menţionat şi să răspundă motivat argumentelor apelantului reclamant întemeiate pe faptul că termenul de prescripţie nu se putea calcula din momentul denunţării contractului de asistenţă juridică nr. 45/2012, de către pârâtul G., ci de la data împlinirii condiţiei suspensive a obţinerii de către pârâţi a despăgubirilor.

Totodată, instanţa de apel a omis prezinte propriul raţionament în privinţa prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubire derivând din nerespectarea contractului nr. x/2012 şi să procedeze la identificarea normelor de drept incidente în această ipoteză în ceea ce priveşte termenul de prescripţie şi durata acestuia, şi, în final, la determinarea regimului juridic aplicabil prescripţiei extinctive a dreptului la acţiunea întemeiată pe nerespectarea acestei convenţii, limitându-se la a reţine că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ.

Or, cercetarea reală şi efectivă a unei cereri deduse judecăţii, presupune verificarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept relevante pentru justa soluţionare a cauzei, în deplin acord cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel având, aşadar, obligaţia de a asigura situaţia-premisă pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, în concret, stabilirea deplină a situaţiei de fapt, şi aceasta nu numai prin operaţiunea de clarificare a cadrului procesual de învestire şi de apreciere a probelor pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Omiţând să procedeze în acest fel, judecarea pricinii în apel s-a realizat în condiţii care nu au asigurat garanţiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.

Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la desfăşurarea procesului civil în prima instanţă şi în căile de atac.

În consecinţă, nemotivarea hotărârii în privinţa aspectelor mai sus învederate, echivalează cu nesocotirea obligaţiei impuse instanţei de apel de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi are drept consecinţă împiedicarea exercitării controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său.

Este fondată, de asemenea, susţinerea recurentului vizând omisiunea instanţei de apel de a analiza critica din apel întemeiată pe incidenţa, în speţă, a art. 2524 alin. (3) şi art. 2528 din Noul C. civ., de vreme ce, în considerentele deciziei recurate nu se regăseşte niciun răspuns la acest motiv de apel, deşi reclamantul învestise instanţa de prim control judiciar cu analiza acestei critici.

Totodată, în condiţiile în care prima instanţă a apreciat că termenul de prescripţie curge de la momentul pronunţării deciziei civile nr. 3340/09.03.2012 a Curţii de Apel Craiova, respectiv că data de 20.06.2013 a fost stabilită ca moment de la care curge termenul de prescripţie prin sentinţa 328/2018 a Judecătoriei Tîrgu Cărbuneşti, în privinţa pretenţiilor întemeiate pe nerespectarea contractului de asistenţă juridică nr. 45/2012, instanţa de apel s-a limitat la a constata că acest argument a fost prezentat ca un argument suplimentar, fără însă a rezulta cu claritate din cuprinsul considerentelor, dacă în opinia instanţei de apel, acest considerent, care, de altminteri, fusese fundamentat pe o excepţie absolută - puterea de lucru judecat a hotărârilor civile anterior menţionate - s-a impus a fi înlăturat sau, dimpotrivă, validat.

În acest sens, prin decizia recurată se reţine că, acest argument are aptitudinea de a produce confuzii, pentru ca în considerentele ulterioare să se statueze că inclusiv în ipoteza în care "prima instanţă ar fi apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă la data de 20.06.2013 şi că acesta este de trei ani, termenul general de prescripţie, la data introducerii acţiunii, 04.07.2018, termenul de prescripţie era împlinit".

Or, această indecizie a instanţei de apel în determinarea momentului de început a termenului de prescripţie, a normelor de drept incidente în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă şi, în consecinţă, a regimului juridic care guvernează prescripţia dreptului material la acţiunea reclamantului, aşadar în ceea ce priveşte aspectele principale şi determinante în pronunţarea deciziei, este, deopotrivă, de natură a justifica caracterul fondat al criticilor recurentului întemeiate motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., nefiind clare raţiunile avute în vedere de către instanţa de apel, precum şi elementele de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul modalităţii în care, în speţă, a fost aplicată legislaţia relevantă pentru faptele deduse judecăţii.

În consecinţă, în aplicarea art. 497 din C. proc. civ., neexistând nicio justificare pentru a se dispune trimiterea pricinii spre rejudecare altei instanţe, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Cabinet de Avocat A. împotriva deciziei nr. 1722/2019 din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Dată fiind soluţia care se impune a fi dispusă în cauză, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ.- nu pot fi cercetate mai înainte ca instanţa de apel să clarifice toate chestiunile de fapt şi de drept prioritare unei astfel de abordări, menţionate în paragrafele anterioare.

Întrucât regimul de invocare a excepţiei de prescripţiei este consecinţa directă a naturii juridice a acestei instituţii de drept, care diferă după cum prescripţia este tratată de legiuitor ca instituţie de ordine publică ori de ordine privată, instanţa de rejudecare va proceda prioritar la determinarea normelor incidente în privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune şi a regimului juridic al prescripţiei, luând în considerare şi eventualele statuări ale instanţelor anterioare în această privinţă şi numai subsecvent acestei operaţiuni se va pronunţa asupra excepţiei decăderii pârâţilor din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În măsura în care în rejudecare, se va reţine (şi) incidenţa noului C. civ., va fi avut în vedere caracterul relativ al excepţiei prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie, astfel cum rezultă acesta din conţinutul art. 2.512 şi art. 2.513 din Noul C. civ., sens în care s-a statuat şi prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se va ţine cont, deopotrivă, de faptul că, în aplicarea prevederilor art. 477 alin. (2) din C. proc. civ. şi art. 247 din C. proc. civ., de principiu, cenzurarea în apel, în limitele criticilor formulate de apelant, a statuărilor primei instanţe în privinţa caracterului absolut sau relativ al unei excepţii invocate în prima fază procesuală, respectiv, a modalităţii în care au fost aplicate în prima fază procesuală normele de procedură incidente în cazul în care se invocă excepţii absolute sau relative nu împiedică instanţa de prim control judiciar să procedeze ea însăşi la aplicarea corectă a acestor reguli în ipoteza în care apreciază că excepţiile au fost calificate eronat în prima fază procesuală ca având caracter relativ.

În acest context, instanţa de rejudecare va analiza, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei incidenţa principiului "non reformatio in peius", consacrat de art. 481 din C. proc. civ., urmând a avea în vedere faptul că raţiunea acestui principiu este aceea de a nu descuraja partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească să exercite căile de atac prevăzute de lege, prin crearea perspectivei obţinerii unei soluţii mai puţin favorabile decât cea care o nemulţumeşte.

Prin urmare, încălcarea art. 481 C. proc. civ. prin agravarea situaţiei pârâţilor în propria cale de atac presupune, de principiu, o schimbare a soluţiei date de prima instanţă, iar nu o schimbare a motivării date de prima instanţă în privinţa unei anumite soluţii menită să justifice caracterul nefondat al criticilor din apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Cabinet de Avocat A. împotriva deciziei nr. 1722/2019 din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.