Judicial verification of ownership over unpermitted construction barred by mandatory building permit and reception requirements under Law 50/1991
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, leaving in force the lower court's denial of the plaintiff's claim, thereby ruling in favor of the defendant municipal authorities. The dispute concerned a corporate plaintiff's action to judicially verify and register its ownership of a building constructed without a building permit on land it owned, specifically seeking intabulation via accession despite the lack of administrative authorization. The court held that the absence of a building permit constitutes a legal impediment to the judicial recognition of ownership over a construction by its owner, applying the mandatory interpretation established by the Supreme Court’s Decision No. 13/2019 in the public interest appeal and Articles 37(1) and (5) of Law No. 50/1991, which deem unpermitted constructions unfinished and ineligible for the final inspection certificate required for legal intabulation; consequently, the court rejected the argument that such judicial verification serves as a valid remedy for abuse of administrative authorities or that the denial violates the principles of legal certainty and non-discrimination.
Legislator headnote
AI generatedart. 499 C. proc. civ, art. 488 pct. 6 C. proc. civ, art. 492 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 488 C. proc. civ, art. 492 din C. civ; Judicial verification of ownership over unpermitted construction barred by mandatory building permit and reception requirements under Law 50/1991: Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020
Deliberând asupra prezentului recurs şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 18.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate că, pe terenul situat în Timişoara, judeţ Timiş, intabulat în CF nr. x Timişoara (nr. CF vechi x Timişoara), este edificată construcţia în regim D+P+1E+M (edificată în modalitatea extindere în regim D+P+1E+M şi mansardare casă existentă din D+P+1E, rezultând D+P+1E+M); să se constate că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestei construcţii, prin edificare şi accesiune, precum şi să se dispună intabularea în CF nr. x Timişoara, în favoarea reclamantei, a construcţiilor, în modalitatea existentă la această dată, respectiv construcţie în regim D+P+1E+M şi extindere în regim D+P+1E+M.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1189/25.09.2018, Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare judecată, formulată de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. ]n contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C. FARMACIA A. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi, pe fondul cauzei, admiterea în integralitate a acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 154 din 27 iunie 2019, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de apel formulată de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Municipiul Timişoara, prin primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1189 din 25.09.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2016.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Într-o primă critică, se arată că soluţiile pronunţate sunt contradictorii cu însăşi modalitatea în care instanţele au condus desfăşurarea litigiului. Astfel, dacă instanţele ar fi apreciat că o astfel de acţiune este inadmisibilă (aşa cum, în final, se motivează), în esenţă, în raport cu faptul că se consideră că o astfel de acţiune ar avea la baza invocarea propriei culpe în eludarea interdicţiei de a construi, în lipsa autorizaţiei, nu ar mai fi încuviinţat amplul probatoriu administrat, ci s-ar fi rezumat la proba cu înscrisuri, suficientă pentru a justifica o astfel de soluţie, cum este cea pronunţată în cauză. Însă, instanţa de fond a încuviinţat efectuarea unei expertize, tocmai pentru a verifica dacă imobilul - construcţie corespunde reglementarilor în construcţii şi urbanistice şi poate fi intabulat, iar instanţa de apel a încuviinţat depunerea dosarului administrativ de către autorităţile locale, dosar din care a rezultat faptul că, în realitate, reclamanta îndeplinea cerinţele legale pentru aprobare PUD, respingerea acestuia fiind determinată de criterii subiective şi abuzive.
Astfel, recurenta consideră că instanţa de fond şi cea de apel au aplicat în mod greşit prevederile legale aplicabile în speţă (art. 428, 488-492 C. civ. şi celelalte norme indicate în prezentul recurs), respingând acţiunea în mod neîntemeiat.
Totodată, recurenta a apreciat că motivul principal, invocat de instanţa de apel în respingerea demersului lor, este reprezentat de Decizia nr. 13/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, de altfel, după publicarea acestei decizii, instanţa de apel schimbându-şi optica şi respingând restul probatoriului solicitat.
Recurenta a considerat însă că Decizia nr. 13/2019 nu este aplicabilă în speţă, întrucât are în vedere, aşa cum rezultă cu claritate din cuprinsul motivării acesteia, situaţiile în care justiţiabilii încearcă să eludeze prevederile legale în materia construcţiilor, ceea ce nu este cazul în speţă, deoarece societatea reclamantă a fost, practic, forţată să construiască fără autorizaţie de construire, de comportamentul vădit abuziv şi nelegal al autorităţilor cu atribuţii în materie, în speţă, Primăria Timişoara.
Astfel, după cum se poate observa din dosarul administrativ depus de pârâţi în apel, reclamanta a depus toate documentele necesare pentru aprobarea PUD-ului, deţinea toate avizele legale, exista propunere de aprobare, astfel încât respingerea acestuia, care a blocat posibilitatea de a obţine o autorizaţie de construire, a fost abuzivă şi nelegală, nemotivată în niciun fel. Aceasta situaţie s-a datorat faptului că B., la vremea respectivă, administrator al reclamantei, în calitate de consilier local al Municipiului Timişoara, s-a opus, în repetate rânduri, comportamentului abuziv al Primarului Municipiului Timişoara şi altor funcţionari din instituţie. Abuzurile comise de Primăria Timişoara sunt de notorietate, iar pentru faptul că s-a opus acestora, a fost împiedicată să obţină autorizaţia de construire, deşi toate condiţiile legale erau îndeplinite.
De aceea, consideră că Decizia nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se aplică speţei pendinte, având în vedere faptul că această decizie are în vedere un comportament culpabil al justiţiabilului, în vreme ce reclamanta avea, practic, un dosar legal şi complet, respingerea acestuia de către autorităţile locale fiind nelegală şi abuzivă.
Hotărârile pronunţate în dosar sunt netemeinice şi nelegale, întrucât aplică în mod eronat legislaţia în materia construcţiilor, nefăcând distincţia cuvenită între fondul dreptului de proprietate şi reglementările de natură administrativă a construcţiilor. Or, chiar în raport de Decizia nr. 13/2019, situaţia din speţă este diferită.
Motivarea deciziei instanţei de apel este pur teoretică şi principială, fiind o sumă de consideraţii care au în vedere Legea nr. 50/1991, C. civ., accesiunea imobiliară, decizii ale Curţii Constituţionale, culminând cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13/2019, însă neraportate la circumstanţele concrete ale speţei. Instanţa a interpretat prevederile legale în mod teoretic, generic, lipsind legătura concretă cu speţa pendinte. De aceea, motivarea hotărârii, în realitate, lipseşte, fiind astfel incident şi motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., considerentele teoretice emise de instanţă nefiind aplicate concret la situaţia din speţă, care este una extrem de particulară. Motivarea expusă ar putea fi aplicabilă, în genere, oricărei acţiuni în constatare în materia construcţiilor, întrucât nu are nicio referire concretă la starea de fapt şi de drept din speţă şi ar putea fi aplicabilă, într-adevăr, în raport cu Decizia nr. 13/2019, dacă toată situaţia s-ar datora unei încercări de eludare a legislaţiei, şi nu comportamentului abuziv al autorităţilor locale.
De altfel, în practica judiciară, în repetate rânduri s-a statuat că neparcurgerea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 50/1991 nu se constituie într-un impediment pentru constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil şi pentru intabularea acestuia.
Totodată, considerentul potrivit cu care o astfel de acţiune ar putea fi un mijloc de eludare a Legii nr. 50/1991 este contrar legii şi unei bogate practici judiciare în materie, existând numeroase situaţii în care au fost admise astfel de acţiuni în constatare.
Astfel, instanţa de apel a aplicat, interpretat şi coroborat în mod greşit normele legale privitoare la dreptul de proprietate, accesiune şi autorizare. Legea 50/1991 stabileşte un cadru administrativ pentru executarea lucrărilor de construire, cadru care însă reglementează raporturile de drept administrativ în materia construcţiilor, şi nu fondul dreptului de proprietate. Interpretarea în sensul că lipsa autorizaţiei de construire conduce la imposibilitatea - veşnică - de intabulare a unei construcţii - excede Legii nr. 50/1991, care nu a fost edictată în acest scop, ci în scopul reglementarii cadrului administrativ aplicabil domeniului.
Recurenta a apreciat că dreptul de proprietate se dobândeşte de drept, prin edificare şi accesiune, conform art. 482 şi 488-492 C. civ., în vigoare la data construcţiilor, dispoziţii preluate în Noul C. civ., la art. 577 şi următoarele. Mai mult, alin. (2) al art. 577 clarifică, în mod explicit, situaţia, în sensul că dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei. A susţinut, de asemenea, că aceasta era situaţia şi sub imperiul vechiul cod, dobândirea proprietăţii nefiind, deci, condiţionată, legal, de alte aspecte de natură administrativă.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa nu a interpretat corect normele legale aplicabile în speţă, respingând apelul şi acţiunea în mod neîntemeiat, întrucât admiterea acestei acţiuni este singura modalitate în care starea de fapt prezentă poate fi adusă în concordanţă cu starea de drept.
Faptul că s-a construit fără autorizaţie de construire este o chestiune de fapt care nu mai poate fi modificată la această dată, care însă nu se datorează culpei reclamantei, ci autorităţilor locale. În urma acestui fapt, autorităţile au aplicat sancţiunile pe care le-au crezut de cuviinţă, conform legii, respectiv a existat dosarul de cercetare penală, acesta a fost soluţionat într-o modalitate care conduce la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile intrării în legalitate, etc. Este de remarcat şi faptul că reclamanta a încercat, în repetate rânduri, soluţionarea prezentei situaţii, pe cale administrativă, scopul acesteia nefiind nicidecum să construiască fără autorizaţie de construire, aceasta fiind consecinţa comportamentului autorităţilor.
Pe de altă parte, din toate documentele de la dosar, precum şi din expertiza întocmită în faţă instanţei de fond, rezultă îndeplinirea cerinţelor în materia securităţii în construcţii şi a tuturor cerinţelor legale. Aspectul indicat nu a mai fost analizat de instanţa de apel. Deci, instanţa de fond, în analizarea probatoriului administrat, a ignorat, în mod evident, concluziile raportului de expertiză (care indică în mod clar faptul că această construcţie respectă prevederile legale şi se impune intabularea acesteia), concluzii care se coroborează, de asemenea, cu cele din expertizele întocmite în dosarul de cercetare penală privitoare la imobil; ignoră toate aspectele legate de modalitatea în care construcţia a fost efectiv edificată, toate aspectele legate de siguranţă în construcţii, care au fost respectate deplin de către reclamanta, pentru a respinge acţiunea, în baza unor aşa-zise neconcordanţe, care ar fi, în orice caz, unele minore, care nu sunt de esenţa construcţiei şi nu sunt reale şi au rezultat din greşita interpretare şi coroborare a probelor de către instanţa de fond. În acest sens, recurenta a făcut referire la procentul de ocupare a terenului şi coeficientul de utilizare a terenului; distanţa faţă de limitele laterale, aşa cum a rezultat din expertiză şi înscrisuri, precum şi amplasamentul imobilului iniţial cumpărat, care a fost edificat cu autorizaţie de construire; locurile de parcare; necesitatea elaborării studiului de însorire, care, în opinia sa, reprezintă aspecte (minore) care au stat la baza concluziei instanţei de fond, potrivit căreia construcţia imobilului nu ar respecta prevederile legale, ceea ce nu este real, rezultând dintr-o interpretare eronată a concluziilor expertizei şi probatoriului de la dosar.
În continuare, recurenta a reiterat amplu situaţia de fapt, care nu se impune a fi menţionată în cadrul unui recurs, şi probele ce s-ar impune a fi administrate în rejudecare.
În termen legal, recurenta-reclamantă a depus şi o completare a motivelor de recurs, prin care a arătat că hotărârea este nelegală, întrucât nu ţine seama de faptul că reclamanta a epuizat toate etapele prevăzute de Legea nr. 50/1991, încercările sale de intrare în legalitate izbindu-se de refuzul abuziv al pârâtelor de a da curs cererilor depuse. Or, faptul că s-a construit fără autorizaţie de construire este o chestiune de fapt care nu mai poate fi modificată.
Recurenta a arătat că soluţia instanţei de apel, prin care se refuză intrarea construcţiei în legalitate, contravine şi principiului securităţii juridice, inerent atât dreptului Convenţiei, cât şi dreptului comunitar, care impune, printre altele, obligaţia statului, de a asigura o jurisprudenţă unitară şi constantă. Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul securităţii juridice este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenţie, respectiv dreptul la un proces echitabil. Discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă. Aşa fiind, elementele pe care se bazează principiul securităţii juridice sunt certitudinea şi predictibilitatea dreptului.
Aşadar, recurenta a apreciat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de nelegalitate ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.. Motivul de recurs invocat se referă la nesocotirea normelor de drept material, legiuitorul folosind conceptul de norme într-un sens larg, şi, nu în ultimul rând, a unor principii fundamentale de drept.
Din această perspectivă, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara încalcă nu doar principiul securităţii juridice, ci şi principiul nediscriminării, nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, adică nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere.
Recurenta a apreciat că decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este nelegală şi din perspectiva faptului că reţine ca aplicabilă în cauză Decizia nr. 13/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 440/03.06.2019, cu toate că din probele administrate în cauză, reiese fără dubiu faptul că, în cazul construcţiei realizate de reclamantă, s-au respectat toate prevederile legale, fiind efectuată întocmai ca şi cum ar fi existat o autorizaţie de construire, fiind întocmite toate documentele legale, toate proiectele necesare, fiind obţinute toate avizele, fiind deci întocmite şi procese-verbale de recepţie a lucrărilor.
Pe cale de consecinţă, se poate observa faptul că instanţa de apel s-a limitat la verificări pur formale a hotărârii primei instanţe, exigenţele principiului legalităţii vizând şi aspecte de fond ale drepturilor invocate şi supuse controlului. Aşadar, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel nu a tratat efectiv motivele de apel, raportându-se doar la aspectul privind lipsa autorizaţiei de construire, neanalizând esenţa problemei în discuţie, şi anume dacă, la această dată, construcţia realizată de reclamantă respectă sau nu toate prevederile legale, iar lipsa autorizaţiei, în condiţiile date, reprezintă sau nu un impediment absolut în constatarea dreptului de proprietate şi înscrierea dreptului său în cartea funciară.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimaţii-pârâţi Municipiul Timişoara, prin primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, apreciind ca legală şi temeinică soluţia curţii de apel, prin raportare la Decizia nr. 13 din 03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 iunie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 154 din 27 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 21 octombrie 2020, cu citarea părţilor.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 C. proc. civ.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:
Prin demersul judiciar declanşat în cauză, reclamanta a solicitat instanţei, în esenţă, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin edificare şi accesiune, imobil edificat fără autorizaţie de construire, precum şi să se dispună intabularea în cartea funciară, în favoarea sa, a construcţiilor, în modalitatea existentă la această dată, respectiv construcţie în regim D+P+1E+M şi extindere în regim D+P+1E+M.
Instanţele de fond au respins cererea reclamantei, în considerarea dispoziţiilor art. 37 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 50/1991, statuând că:
"Proprietarul construcţiei nu are un drept de opţiune între procedura de obţinere a autorizaţiei legale, conform Legii nr. 50/1991, şi acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei, pe calea accesiunii imobiliare artificiale, acest mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de C. civ. nefiind conceput ca un mijloc de eludare a Legii nr. 50/1991, care reglementează regimul şi siguranţa în construcţii."
În acelaşi sens, instanţele anterioare au reţinut că imobilul construcţie, edificat de reclamantă, nu respectă planul urbanistic general şi dispoziţiile C. civ. în materie de vecinătate; că procentul de ocupare a terenului nu se circumscrie celui prevăzut de planul urbanistic general. Tot astfel, deşi prin certificatul de urbanism nr. x/03.04.2008 (care prevede, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea 50/1991, actele şi condiţiile pentru obţinerea autorizaţiei de construire) i s-a pus în vedere reclamantei să depună acordul legalizat al vecinilor direct afectaţi, reclamanta nu a respectat această cerinţă, depunând doar acordul vecinului de pe strada x, nr. 81, fără însă a face dovada acordului celui mai afectat dintre vecini, respectiv cel de pe strada x nr. 77 (spre care sunt deschise ferestrele de vedere) şi a vecinului din spatele proprietăţii.
În plus, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu-şi poate invoca propria culpă, rezultând din construirea voluntară, fără eliberarea autorizaţiei de construire, pentru a-i fi admisă acţiunea pendinte şi că aceasta nu se poate prevala de buna-credinţă, pentru a beneficia de recunoaşterea dreptului de proprietate, în condiţiile dreptului de accesiune invocat, câtă vreme nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii, iar reclamanta cunoştea interdicţia legală privind construirea fără autorizaţie.
Instanţa de apel a considerat, de asemenea, aplicabilă Decizia nr. 13/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 3 iunie 2019, pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din 19 iunie 2019.
În acest context, pentru a fixa coordonatele analizei de legalitate a recursului, trebuie subliniat că, în actuala reglementare procesual civilă, se consacră în mod expres, în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.
Astfel, toate aspectele de netemeinicie reiterate de recurentă - cum sunt cele privind relaţiile conflictuale cu autorităţile locale, buna sa credinţă, elementele de fapt privind ridicarea construcţiei etc. - ce intră în sfera circumstanţelor factuale ale cauzei deduse judecăţii, sau cele privind modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză sunt incompatibile cu structura recursului şi cu controlul de legalitate pe care instanţa de recurs este îndrituită a-l exercita şi nu se impun a fi analizate, acestea rămânând atributul exclusiv al instanţelor fondului.
În consecinţă, singurele critici de nelegalitate ce se impun a fi analizate în prezentul recurs sunt cele privind pretinsa inaplicabilitate a Deciziei nr. 13 din 03.06.2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, a nerespectării dispoziţiilor legale relevante, (în raport de care trebuie observat că reclamanta nu a invocat argumente de nelegalitate concrete), şi pretinsa nerespectare a principiului securităţii juridice şi a nediscriminării, precum şi pretinsa nemotivare a hotărârii atacate, subordonate pct. 8 şi 6 ale art. 488 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica conform căreia Decizia nr. 13 din 03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, este inaplicabilă cauzei, instanţa de recurs constată caracterul nefondat al acesteia.
Prin Decizia nr. 13/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în interpretarea şi aplicarea art. 492 din C. civ. vechi, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:
"Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, constituie impediment pentru recunoaşterea, pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii."
Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe şi opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Decizia este aplicabilă, de la momentul menţionat, atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.
Or, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată introduse de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L., instanţa de recurs consideră, în acord cu instanţa de apel, şi în considerarea dispoziţiilor legale enunţate supra, că această cerere se înscrie în sfera interpretării obligatorii ce se impune prin prisma deciziei pronunţate în recursul în interesul legii.
Astfel, în aplicarea acestei decizii, în mod legal, a apreciat instanţa de apel că lipsa autorizaţiei de construire - care este ipoteza speţei deduse judecăţii - constituie un impediment pentru recunoaşterea, pe cale judiciară, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii, întrucât precaritatea nu poate fi consacrată judiciar.
În acest context, jurisprudenţa indicată de către recurentă în sens contrar interpretării adoptate prin decizia de recurs în interesul legii nu mai poate fi în nici un fel valorificată în prezentul recurs, scopul mecanismului recursului în interesul legii fiind chiar acela de a stopa divergenţele de jurisprudenţă existente la nivelul instanţelor interne şi de a impune o interpretare unitară, general obligatorie, a unor dispoziţii legale.
Or, tocmai în aplicarea acestei decizii, ce a intervenit în etapa apelului, pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, cu respectarea garanţiilor procesului echitabil, instanţa de apel nu putea să admită argumentele reclamantei privind existenţa şi a unei jurisprudenţe opuse care, oricum, nu constituia izvor de drept pentru admiterea unei acţiuni ca cea deduse judecăţii şi nu mai putea fi perpetuată ulterior pronunţării deciziei menţionate.
În consecinţă, instanţa de apel, identificând corect ipoteza de aplicare a Deciziei nr. 13 din 03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, a făcut o aplicare particulară, la speţa dedusă judecăţii, a acestei decizii, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Corelativ acestei analize de legalitate şi în înlăturarea criticii, potrivit căreia instanţa de apel ar fi aplicat greşit această decizie, dar şi dispoziţiile de drept material ale Legii nr. 50/1991 şi cele care reglementează dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune, instanţa de recurs consideră că obligativitatea autorizaţiei de construire, drept cerinţă pentru intabulare, rezultă, fără dubiu, din prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, care impun existenţa certificatului de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizaţiei de construire, care să confirme că edificarea construcţiilor s-a efectuat conform autorizaţiei de construire şi existenţa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, ambele acte presupunând, în mod logic, preexistenţa autorizaţiei de construire.
Potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, "Lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor (...)". Câtă vreme, potrivit art. 37 alin. (5), construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia nu se considera finalizate, în cazul acestora, nu se poate elibera de către autoritatea competentă procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, ceea ce conduce la imposibilitatea intabulării.
În consecinţă, în lipsa autorizaţiei de construire, dreptul de proprietate asupra construcţiei nu ar putea fi recunoscut de autorităţile administrative, în sensul că titularul nu ar putea să solicite înscrierea construcţiei în evidenţele fiscale şi de publicitate imobiliară, neavând, în consecinţă, nici posibilitatea de a dispune de acest drept, concluzia care se impune fiind aceea că, prin cererea de constatare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra construcţiei, titularul tinde să înlăture impedimentul legal al constatării dreptului pe cale administrativă şi să înfrângă legitimitatea refuzului autorităţilor de a elibera, printr-o hotărâre judecătorească ce beneficiază de efectele prevăzute de C. proc. civ., cu consecinţa eludării dispoziţiilor legale imperative care impun obligaţia de a obţine autorizaţia de construire.
În acelaşi sens, astfel cum a arătat şi instanţa de apel, dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se consideră nefinalizate, au format obiect al controlului de constituţionalitate, iar, în motivarea Deciziei nr. 697 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 24 iunie 2010, Curtea Constituţională a făcut trimitere şi la prevederile art. 13 alin. (2) teza a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora "Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp", pentru a constata că executarea/menţinerea unei construcţii în stare de ilegalitate, respectiv nerespectarea obligaţiei legale a obţinerii autorizaţiei de construire, al cărei scop este prevenirea consecinţelor negative în cazul unor construcţii necorespunzătoare, atrage sancţiunile prevăzute de lege.
De asemenea, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu diferitele prevederi din Legea nr. 50/1991, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a pronunţat, în mod constant, în sensul că limitările legate de autorizaţia de construire sunt instituite prin lege în interes public, în cadrul controlului statal asupra amenajării teritoriului, urbanismului şi autorizării executării lucrărilor de construcţii, ce caracterizează regimul juridic al construcţiilor.
Astfel, Curtea Constituţională a arătat în mod expres, în Decizia nr. 697 din 25 mai 2010, că "regimul legal al construcţiilor nu are legătură cu ocrotirea dreptului de proprietate. În măsura în care, însă, (...) exercitarea dreptului de proprietate se abate de la prevederile legale imperative, titularul dreptului de proprietate va suporta sancţiunile stabilite de lege, fără a se putea apăra invocând principiul constituţional al ocrotirii proprietăţii".
Concluzionând, se poate reţine că proprietarul terenului are posibilitatea să urmeze procedura Legii nr. 50/1991 pentru intrarea în legalitate cu privire la construcţia realizată pe terenul său, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate, prin accesiune imobiliară artificială, nefiind reglementată ca o opţiune a constructorului, în raport cu legea specială care reglementează autorizarea construcţiilor. Autorizaţia de construire poate fi emisă nu numai înainte de realizarea construcţiei, dar şi ulterior, în procedura intrării în legalitate, prevăzută de 28 din Legea nr. 50/1991 şi art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 sau în procedura prevăzută de Legea nr. 7/2020 pentru modificarea Legii nr. 10/1995 şi a Legii nr. 50/1991; ceea ce demonstrează că reclamanta are remedii legale, iar acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă un ultim remediu, cum, în mod nefondat, susţine aceasta.
După intrarea în legalitate, prin obţinerea tuturor autorizaţiilor prevăzute de legea specială, în temeiul procesului-verbal încheiat la terminarea lucrărilor, constructorul, proprietar al terenului, are posibilitatea să îşi intabuleze dreptul de proprietate asupra construcţiei, nefiind necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate dreptul de proprietate.
În consecinţă, în ceea ce priveşte construcţiile edificate după data de 1 august 2001, fără autorizaţie de construire - ipoteza speţei deduse judecăţii - sau cu nerespectarea acesteia, precum şi în privinţa construcţiilor care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 împiedică recunoaşterea dreptului de proprietate pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, instanţa neputând să valideze prin hotărâre judecătorească precaritatea unei situaţii juridice create printr-o conduită contrară legii.
Or, reţinând că proprietarul unei construcţii ridicate fără autorizaţie de construire, deci cu nerespectarea regulilor impuse de stat, în interes general, nu se poate prevala de dispoziţiile legale interne sau convenţionale care garantează dreptul de proprietate, instanţa de recurs apreciază că reclamanta nu poate pretinde, în mod valid, că, în cazul său, prin soluţiile adoptate de instanţele fondului, ar fi discriminată sau ar fi încălcat principiul securităţii juridice.
Astfel, principiul securităţii juridice presupune, în principiu, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca o hotărâre judecătorească definitivă ce se bucură de o prezumţie de validitate să nu fie desfiinţată printr-o cale de atac extraordinară decât pentru motive imperioase; ipoteză inexistentă în cauza dedusă judecăţii.
Sub aspectul existenţei unei jurisprudenţe neunitare, ce ar putea afecta principiul securităţii juridice, instanţa de recurs constată că acest argument nu mai poate fi susţinut, câtă vreme jurisprudenţa neunitară, existentă în mod inerent la nivelul instanţelor de fond, a fost stopată prin intervenţia instanţei supreme, prin intermediul unui mijloc legal de unificare - recursul în interesul legii, în sens contrar celui pretins de recurentă.
În acelaşi sens, unul dintre principiile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene, în materia discriminării, este acela că "a distinge nu înseamnă a discrimina" şi că, pentru a-i fi aplicat un tratament egal unei persoane, aceasta trebuie să se afle în situaţii similare sau comparabile cu alte persoane.
Or, în cazul reclamantei, soluţia admiterii acţiunii nu se poate pronunţa, pentru că ea însăşi nu a respectat dispoziţiile legale obligatorii în materia edificării construcţiilor şi acest fapt o distinge de cei care au ales să respecte aceste prescripţii legale şi reprezintă, coroborat cu argumentele deja expuse, înseşi motivele pertinente şi suficiente care justifică şi întemeiază o asemenea soluţie.
Analizând motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă faptul că motivarea contradictorie a deciziei instanţei de apel este pur teoretică şi principială, fiind o sumă de consideraţii care au în vedere Legea nr. 50/1991, C. civ., accesiunea imobiliară, decizii ale Curţii Constituţionale, culminând cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13/2019, însă neraportate la circumstanţele concrete ale speţei, ceea ce ar echivala cu o nemotivare, Înalta Curte reţine că acesta are caracter formal şi se impune a fi respins, de asemenea, ca nefondat.
Această apreciere a caracterului nefondat al criticii astfel invocate se impune cu evidenţă, întrucât prin argumentele expuse, recurenta nu demonstrează vicii de motivare ale hotărârii recurate, în oricare dintre tezele pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., ci faptul că nu este de acord cu motivarea expusă de instanţa de apel în soluţionarea criticilor deduse judecăţii, întrucât nu ar lua în considerare circumstanţele factuale concrete ale cauzei.
Sintetizând, în opinia recurentei, aceste circumstanţe factuale esenţiale ar fi faptul că ridicarea construcţiei fără autorizaţie ar fi determinată de abuzul autorităţilor locale, şi nu de propriul său comportament şi că această acţiune este un ultim remediu pentru a intra în legalitate.
Or, instanţele fondului, după analizarea ansamblului probator administrat în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt, au aplicat şi interpretat corect dispoziţiile legale relevante şi deciziile instanţei de contencios constituţional şi ale instanţei supreme, expunând, în mod logic şi coerent, motivele de fapt şi de drept care au constituit silogismul judiciar ce a determinat soluţiile pronunţate în cauză.
În acest context, instanţa de recurs apreciază că faptul de a nu fi de acord cu motivarea unei hotărâri judecătoreşti, pronunţate în baza şi în urma unei proceduri echitabile, nu echivalează cu o critică de nelegalitate care să determine reformarea hotărârii supuse controlului de legalitate, ci este poziţionarea subiectivă a unei părţi, în raport cu o hotărâre care o nemulţumeşte, întrucât a pierdut procesul.
Pentru argumentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 154 din 27 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. Farmacia A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 154 din 27 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.