Tort liability for real property use predating litigation barred by good-faith possession based on valid land registry titles and administrative concessions

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă, la data de 04 decembrie 2018, astfel cum a fost precizată la data de 07 decembrie 2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Turda, S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L.:

1. obligarea pârâţilor Municipiul Turda şi B. S.R.L la predarea şi lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului teren situat în loc. Turda, str. x f.n.Jud. Cluj, înscris în Cartea Funciară nr. x Turda (nr. vechi 11150), cu nr. topografic x, în suprafaţă de 479 mp, şi a tuturor imobilelor construcţie edificate asupra terenului înscris în CF nr. x Turda descris mai sus, indiferent dacă sunt sau nu înscrise în evidenţele de Carte Funciară x, constând în:

- salon şi spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar şi grup sanitar, în prezent înscrisă în mod greşit în CF nr. x Turda sub A. 1.1 în favoarea pârâtei B. S.R.L, având nr. cadastral x - CI, în suprafaţă măsurată de 130 mp, având destinaţia de "construcţii industriale şi edilitare";

- garaj auto + birou, regim de înălţime P+M, construcţie a cărei edificare a început în baza Autorizaţiei de construire nr. x din 02.06.2009, nefinalizată în iunie 2017;

2. obligarea pârâtei C. S.R.L să elibereze şi să predea libere terenul şi construcţiile edificate asupra terenului înscris în CF nr. x Turda, descrise în petitul 1 de mai sus, indiferent dacă sunt sau nu înscrise în evidenţele de Carte Funciară;

3. obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 183.535 RON cu titlu de daune - interese, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor teren şi construcţii în perioada 4 decembrie 2012-4 decembrie 2015;

4. să se dispună actualizarea situaţiei de carte funciară, după cum urmează:

- radierea din CF nr. x Turda a construcţiei "salon şi spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar şi grup sanitar" cu nr. cadastral x - CI, înscrisă în CF nr. x Turda sub Al. l, în suprafaţă măsurată de 130 mp, având destinaţia de "construcţii industriale şi edilitare";

- înscrierea în favoarea A. S.A. a dreptului de proprietate asupra construcţiei "salon şi spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar şi grup sanitar" descrisă mai sus, edificată pe terenul înscris în CF nr. x Turda, în rang de dobânditor originar, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale;

5. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 293 alin. (1), art. 298 alin. (1) din noul C. proc. civ., art. 494 şi urm. din C. civ. de la 1864, art. 550 alin. (1), art. 555, art. 563, art. 565, art. 948 alin. (5), art. 1349 alin. (2), art. 1357, art. 1382 din noul C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 7 din H.G. nr. 1353/27.12.1990, art. 36 pct. 4 din Legea 7/1996.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 505/2018 din 8 noiembrie 2018, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâţilor Municipiul Turda, S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. şi, în consecinţă, a obligat pe pârâţii Municipiul Turda şi S.C. B. S.R.L să predea şi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren situat în mun. Turda, Piaţa Romană f.n. jud. Cluj, înscris în CF x Turda, (nr. vechi 11150) cu nr. top. x în suprafaţă de 479 m.p. şi toate imobilele construcţii edificate asupra terenului înscris în CF x Turda, indiferent dacă sunt înscrise sau nu în cartea funciară; a obligat pe pârâta S.C. C. S.R.L. să predea şi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren situat în mun. Turda, Piaţa Romană f.n. jud. Cluj, înscris în CF x Turda, (nr. vechi 11150) cu nr. top. x în suprafaţă de 479 m.p. şi toate imobilele construcţii edificate asupra terenului înscris în CF x Turda, indiferent dacă sunt înscrise sau nu în cartea funciară; a obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamantei suma de 185.535 RON, despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului şi construcţiilor calculată pentru perioada 4 decembrie 2012-4 decembrie 2015; a dispus radierea din CF x Turda a construcţiei înscrisă sub Al. 1 "salon şi spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar şi grup sanitar, în suprafaţă de 130 m.p., având destinaţia de "construcţii industriale şi edilitare"; a dispus înscrierea în favoarea reclamantei S.C. A. S.A. a dreptului de proprietate asupra construcţiei " salon şi spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar şi grup sanitar", descrisă mai sus, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale; a obligat pe pârâţi să achite reclamantei suma de 14827,39 RON cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia civilă nr. 165/A/2019 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 505/2018 din 08 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea reclamantei de obligare a pârâţilor S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului şi construcţiilor pentru perioada 04.12.2012 - 04.12.2015; a menţinut în rest sentinţa atacată; a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de pârâtul Municipiul Turda; a respins, ca tardiv, apelul declarat de pârâtul Municipiul Turda, împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat intimata S.C. A. S.A. la plata în favoarea apelantei S.C. B. S.R.L. a sumei de 2.407,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a obligat apelantul Municipiul Turda să plătească intimatei S.C. A. S.A. suma de 3.500 RON, cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 165/A/2019 din 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Turda.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, respingerea excepţiei tardivităţii apelului declarat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei rejudecare la Curtea de Apel Cluj în vederea judecării apelului declarat de Municipiul Turda împotriva sentinţei civile nr. 505/2018 din 8 noiembrie 2018.

În motivarea recursului recurentul a susţinut că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că hotărârea primei instanţe a fost comunicată Municipiului Turda la data de 22 martie 2019, conform dovezii de la dosar, iar apelul a fost comunicat instanţei prin e-mail la data de 22 aprilie 2019, ultima zi a termenului, după închiderea programului de lucru al instanţei, respectiv la ora 16:06.

Apreciază recurentul că deşi apelul său a fost înregistrat în data de 23 aprilie 2019, instanţa de apel a aprecit, greşit, că este tardiv formulat pentru că a fost transmis peste ora închiderii programului de lucru.

Având în vedere dispoziţiile art. 182 alin. (2) şi art. 183 C. proc. civ. şi interpretarea dată de doctrină acestor norme legale, recurentul-pârât consideră că instanţa de apel a aplicat o sancţiune mult prea drastică, de natură să prejudicieze interesele Municipiului Turda, întrucât apelul a fost transmis instanţei în termenul legal, respectiv în data de 22 aprilie 2019, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În opinia recurentului, faptul ca apelul a fost transmis prin e-mail la ora 16:06, nu poate conduce la concluzia că această cale de atac nu a fost depusă în termenul legal, întrucât interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente este aceea că actele de procedură pot fi trimise prin fax sau e-mail până la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini respectivul act, chiar dacă acestea sunt înregistrate şi vor primi dată certă la instanţă în următoarea zi lucrătoare.

Recurentul a învederat că întrucât nu există reglementări speciale cu privire la situaţia actelor depuse la instanţă prin fax sau e-mail, acestea pot fi asimilate depunerilor prin poştă şi supuse aceluiaşi regim; or, dacă documentele trimise prin poştă pot fi expediate până la ora 24:00 a ultimei zile de termen, acest lucru trebuie să fie valabil şi pentru documentele trimise prin fax sau e-mail, în acest sens invocând şi opinia doctrinei de specialitate.

Totodată, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., invocând faptul că, în speţă, reclamanta nu s-a prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, respectiv S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi Municipiul Turda, pentru a se putea admite teza potrivit căreia apelul declarat de pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. profită doar acestora, nu şi Municipiului Turda.

În opinia recurentului, întrucât reclamanta nu a demonstrat culpa sa, nu se poate accepta ca, în apel, pârâţii chemaţi în judecată să primească soluţii diferite, întrucât nu ar mai funcţiona coparticiparea procesuală pasivă, pentru care a optat chiar reclamanta. Astfel, în apel, analiza pretenţiilor reclamantei a presupus verificarea existenţei unei culpe şi necesitatea acordării de despăgubiri către S.C. A. S.A., aspect care nu poate fi considerat valid în privinţa unora dintre pârâţi şi lipsit de efecte juridice în privinţa altora.

Recurentul a arătat că nu se poate menţine valabilitatea culpei faţă de unul dintre pârâţi doar pe motivul neexercitării căii de atac a apelului în termen, cum a fost situaţia Municipiului Turda, ci, recunoscând răsfrângerea efectelor hotărârii asupra tuturor părţilor procesului, instanţa de apel trebuia să dea o rezolvare pretenţiilor reclamantei care să profite şi Municipiului Turda, iar nu doar celor două pârâte apelante care au declarat apel în termen.

La data de 20 decembrie 2019, în termen legal, reclamanta a transmis întâmpinare şi cerere de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 481 alin. (1) pct. 6 şi 8, art. 491 corelat cu art. 472 şi art. 473 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului formulat de pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., respingerea apelului formulat de aceste pârâte şi obligarea lor la cheltuielile de judecate ocazionate în apel.

Recurenta a susţinut că soluţia de admitere a apelului formulat de societăţile S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. şi considerentele pe care aceasta se întemeiază încălcă dispoziţiile art. 14 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. e) şi art. 1381 din C. civ., respectiv, a fost dată cu aplicarea greşită a art. 16 şi art. 1357 din C. civ., fapt ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apreciază recurenta că instanţa de apel s-a raportat, în mod eronat, la momentul edificării construcţiilor de către S.C. B. S.R.L. când a analizat condiţia vinovăţiei şi a reţinut buna-credinţă a acestei societăţi, pe care a extrapolat-o până la momentul pronunţării hotărârii primei instanţe după ce a reţinut că buna-credinţă a încetat prin introducerea cererii de chemare în judecată, refuzând să recunoască, fără vreun argument juridic pertinent, acelaşi efect notificărilor prealabile transmise de reclamantă.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1381 şi art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., potrivit cărora, dreptul la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fî valorificat imediat, iar debitorul este de drept în întârziere în cazul în care obligaţia sa se naşte dintr-o faptă ilicită extracontractuală.

În opinia recurentei, instanţa de apel a ignorat faptul că pârâţii au prejudiciat-o prin ocuparea şi folosirea imobilelor începută cu mult timp anterior demarării litigiului, astfel că cererea de acordare a unor despăgubiri începând data de 05 decembrie 2012 era pe deplin întemeiată.

Apreciază că reţinerea de către instanţa de apel a bunei-credinţe a celor două pârâte în raport de momentul construirii denotă o greşită aplicare a prevederilor art. 16 şi art. 1357 din C. civ., întrucât relevantă din perspectiva angajării răspunderii civile delictuale nu este calitatea de constructor de bună-credinţă a societăţii S.C. B., fapta ilicită a pârâtelor manifestându-se printr-un delict de folosinţă a imobilelor (în speţă fiind vorba de folosinţa în cei 3 ani anteriori demarării litigiului), inclusiv după ce acestora li s-a adus la cunoştinţă că încalcă dreptul de proprietate al reclamantei.

De asemenea, statuările instanţei în sensul că sunt lipsite de relevanţă notificările reclamantei transmise în februarie 2014 şi octombrie 2015 încalcă, în opinia recurentei, dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, în speţă, proba contrară fiind făcută prin comunicările scrise, ce se regăsesc la dosarul cauzei şi care nu au fost contestate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea deciziei atacate este contradictorie, întrucât instanţa de apel a reţinut că, buna-credinţă a pârâtelor societăţi comerciale, s-a menţinut până la data introducerii cererii de chemare în judecată, pentru ca ulterior să precizeze că folosinţa ilicită a imobilelor s-a produs de la momentul soluţionării cauzei în primă instanţă, deşi cele două repere temporale, introducerea acţiunii (04.12.2015) şi pronunţarea soluţiei în primă instanţă (08.11.2018), sunt semnificativ distanţate.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 iulie 2020, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de recurentul-pârât, a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Municipiul Turda împotriva deciziei civile nr. 165/A din data de 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 21 octombrie 2020.

Prin aceeaşi încheiere s-a statuat că, criticile formulate de recurentul pârât Municipiul Turda se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză.

La data de 24.12.2019, S.C. A. S.A., a solicitat prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de recurentul pârât Municipiul Turda.

În motivare, recurenta reclamantă a arătat, în esenţă, că, în speţă, nu este aplicabilă forma modificată a art. 183 din C. proc. civ., întreaga argumentaţie a recurentului pârât ignorând Decizia nr. 34/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte critica vizând nerespectarea prevederilor art. 60 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că situaţia pârâtilor chemaţi în judecată nu este identică, pentru ca recurentul pârât să se poată prevala de soluţia dispusă în apel în privinţa pretenţiilor formulate de aceasta împotriva pârâtelor societăţi comerciale.

Faptul că reclamanta s-a prevalat de acelaşi tilu de proprietate în raport cu toţi pârâţii chemaţi în judecată, este relevant din perspectiva soluţiei date asupra acţiunii în revendicare, iar nu şi asupra cererii de despăgubiri; în acest caz, fapta şi vinovăţia, ca şi condiţii ale antrenării răspunderii civile delictuale se analizează distinct, în persoana fiecărui pârât.

Astfel, spre deosebire de pârâtele societăţi comerciale, care au acţionat din poziţia de concesionar, respectiv de comodatar, cărora terenul le-a fost pus la dispoziţie de către Municipiul Turda, acesta din urmă a acţionat dintr-o poziţie de pretins proprietar, fiind cel care a identificat terenul concesionat, l-a pus la dispoziţia S.C. B., iar apoi a emis, autorizaţii de construire şi dovada de luare în folosinţă a construcţiilor, fără să clarifice situaţia juridică a terenului în litigiu.

A mai precizat reclamanta că, soluţia de respingere a cererii în despăgubire îndreptată împotriva pârâtelor societăţi comerciale a fost întemeiată pe buna credinţă a acestora, or, aceată cauză personală care a condus la exonerarea pârâtelor menţionate de răspundere nu poate fi extinsă şi la recurentul pârât.

La 29 ianuarie 2020, intimatele S.C. B. şi S.C. C. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de S.C. A. S.A., ca nefondat.

În motivare, acestea au susţinut, în esenţă, că, argumentele recurentei sunt circumscrise condiţiei prejudiciului, aceasta încercând să acrediteze ideea că, deşi ar fi fost îndeplinite celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, instanţa de apel nu a dat eficienţă art. 1381 C. civ., în sensul că dreptul la reparare al recurentei s-a născut la momentul cauzării prejudiciului.

În opinia intimatelor, pentru a se naşte un drept la reparare, era necesar a fi îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, vinovăţia şi raportul de cauzalitate.

Se mai arată că argumentul recurentei vizând relevanţa notificărilor transmise de către S.C. A. S.A., nu poate fi validat, raportat la înscrisurile în baza cărora intimatele foloseau imobilele şi care se bucurau de prezumţia de legalitate,.

Astfel, S.C. B. figura în calitate de proprietar tabular în cartea funciară, autorizaţiile de construire în baza cărora a edificat construcţiile nu au fost niciodată contestate în instanţă, iar contractele de concesiune în baza cărora această intimată avea dreptul de folosinţă asupra terenului produceau depline efecte juridice.

Intimata S.C. B. S.R.L. precizează că a încheiat cu Consiliul Local Turda contractul de concesiune nr. x/01.05.2002 privind o suprafaţă de teren de 200 mp, obiectul contractului fiind construirea unui spaţiu comercial-salon auto şi prestări servicii, urmare a unei licitaţii organizate de Municipiul Turda în baza HCL198/2001 privind aprobarea PUG-ului, a planului de situaţie şi a caietului de sarcini şi a a HCL 14/2002 privind aprobarea studiului de oportunitate.

Ulterior, a încheiat contractul de concesiune x/2006 privind o altă suprafaţă de 60 mp, alăturată primeia, în vederea extinderii construcţiilor deja edificate.

Având concesionată o suprafaţă totală de 260 mp, identificată de UAT Turda conform planurilor de situaţie vizate atât de Primăria Turda, cât şi de OCPI -Biroul Turda, a edificat, cu autorizaţie de construire şi în deplină legalitate construcţiile în litigiu, înscrise, după parcurgerea tuturor demersurilor legale în CF. x Turda, nr. cadastral x (sub B4), terenul fiind înscris în favoarea "Comunei Urbană Reşedinţa Turda", respectiv Municipiul Turda.

Din această stare de fapt rezultă fără putinţă de tăgadă că S.C. B. a fost încredinţată că UAT Turda este proprietara terenului ce formează obiectul litigiului, iar această credinţă nu se baza pe o simplă speranţă, ci pe acte juridice şi administrative necontestate, ce se bucură de prezumţia de legalitate.

Susţin intimatele că nu au nicio relevanţă în analizarea bunei-credinţe a acestora notificările transmise de reclamanta intimată la mai bine de 10 ani de la concesionarea terenului, în condiţiile în care actele administrative în baza cărora au folosit terenul şi au construit imobilele nu au fost contestate niciodată (deşi legea contenciosului administrativ acordă această posibilitate terţilor).

Atât timp cât dreptul de proprietate era înscris în cartea funciară, terenul era dat în concesiune de către o autoritate publică, intimatele susţin că au apreciat cu bună credinţă că sunt îndritute să folosească imobilele în continuare.

De asemenea, în referire la critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatele au arătat că pretinsele motive contradictorii se referă la analiza de către instanţă a condiţiei vinovăţiei; or din ambele paragrafe citate de către recurentă rezultă fără echivoc că instanţa a reţinut buna-credinţă a intimatelor, argumentaţia fiind bine structurată, coerentă, considerentele hotărârii fiind în concordanţă cu dispozitivul.

La 31 ianuarie 2020, recurentul-pârât Municipiul Turda a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A. S.A., ca nefondat.

În motivare, recurentul a susţinut în esenţă, că a acţionat cu bună credinţă în efectuarea tuturor demersurilor pentru ca recurenta-reclamanta să folosească terenul dţinut de aceasta, astfel că, pretenţiile recurentei-reclamante sunt nejustificate întrucat aceasta încearcă ascunderea propriei culpe şi a stării de pasivitate care a persistat mai mulţi ani.

În opinia recurentului pârât, nu se poate reţine incidenţa, în speţă, a prevederilor art. 1357 din C. civ., atâta vreme cât nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile pentru fapta poprie. Se susţine în acest sens, că toate actele (hotărâri de consiliu, procedura licitaţie, contracte de concesiune) au fost publice, la emiterea acestora s-au respectat toate regulile de publicitate, s-au emis autorizaţii de construire, precizând că niciunul dintre actele administrative emise nu a fost atacat în instanţă, iar UAT Turda este proprietar tabular, terenul figurând înscris în Cartea Funciara, şi fiind inclus în domeniul privat al municipiului Turda.

La 24 februarie 2020, recurenta S.C. A. S.A. a depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul Municipiul Turda, solicitând respingerea apărărilor invocate de acesta, ca neîntemeiate.

La 24 februarie 2020, recurentul Muncipiul Turda a depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimatele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., solicitând respingerea recursului declarat de S.C. A. S.A., ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei tardivităţii apelului prin decizia civilă recurată este nefondată.

În acest sens, Înalta Curte constată că nu constituie obiect de critică în recurs nici data reţinută de către instanţa de apel ca fiind momentul de început al termenului de exercitare a căii de atac a apelului - data de 22 martie 2019 - şi nici faptul că cererea de apel a fost transmisă de către acest pârât, primei instanţe, prin e-mail, la data de 22 aprilie 2019, însă după închiderea programului de lucru al instanţei, stabilit potrivit potrivit art. 89 alin. (1) din Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, fiind înregistrată cu dată certă, în conformitate cu prevederile art. 199 din C. proc. civ., la data de 23 aprilie 2019, ulterior împlinirii termenului de declarare a apelului.

Raportat la circumstanţele factuale ale cauzei anterior reliefate, câtă vreme transmiterea cererii de apel s-a făcut în ultima zi a termenului de decădere, după ora închiderii programului de lucru al primei instanţe, aşadar cu nerespectarea dispoziţiilor art. 182 alin. (2) şi art. 183 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este corectă statuarea instanţei de apel în privinţa excepţiei tardivităţii apelului declarat de apelantul pârât Municipiul Turda.

Astfel, prin decizia menţionată s-a constatat că:

"fiind o derogare de la regula înscrisă în art. 182 alin. (2) din C. proc. civ., numai actul de procedură depus prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare, cu condiţia de a fi depus până la ora 24:00 a ultimei zile a termenului prevăzut de lege este prezumat de lege ca socotit a fi făcut în termen, nu şi cazul comunicării prin fax sau e-mail, care, nefiind în mod expres menţionat în cuprinsul art. 183, nu poate fi extins pe cale de interpretare. Toate actele depuse prin fax sau e-mail după ora încheierii programului de lucru al instanţei sunt înregistrate a doua zi, fiind considerate depuse la data înregistrării, în conformitate cu prevederile art. 199 din C. proc. civ..Aşadar, în situaţiile supuse analizei, ceea ce produce consecinţe juridice cu privire la depunerea în termen a unui act de procedură este data înregistrării înscrisului la instanţă, care trebuie efectuată în interiorul termenului procedural, iar nu data trimiterii actului prin poşta electronică sau prin fax, chiar şi după închiderea activităţii instanţei".

De asemenea, este de observat că această decizie produce efecte juridice, în speţă, în acest sens fiind relevante prevederile art. 24-27 din Codul de procedură.

Astfel, în prezenta pricină, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 04 decembrie 2015, aşadar anterior momentului la care au fost modificate prevederile art. 183 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., prin Legea nr. 310/2018 (care a intrat în vigoare la data de 20 decembrie 2018). Or, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"întrucât normele interpretate prin această decizie (Decizia nr. 34/2017, anterior menţionată) sunt norme de procedură civilă, aplicarea în timp a acestora trebuie raportată la dispoziţiile art. 24-27 din C. proc. civ., cu caracter general, în sensul că procedurilor judiciare (lites pendentes) le este incidentă legea în vigoare la momentul declanşării lor, iar hotărârile judecătoreşti rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. În consecinţă, cad sub incidenţa efectelor obligatorii ale acestei decizii doar litigiile declanşate anterior modificării aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018".

În raport de interpretarea obligatorie a prevederilor art. 182 alin. (2) şi art. 183 C. proc. civ., în forma anterioară modificării aduse acestui act normativ prin Legea nr. 310/2018, realizată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 34/2017, sus menţionată, în cazul actelor de procedură depuse prin e-mail, cum este şi cazul cererii de apel formulate de recurentul pârât, trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanţă şi nu trimiterii efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare.

În acest caz, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care se împlineşte termenul, partea interesată are obligaţia să depună actul la instanţă până la închiderea programului de lucru al acesteia.

În consecinţă, prezintă relevanţă data înregistrării cererii de apel la instanţă, conform procedurii stabilite de art. 199 din C. proc. civ., iar nu data recepţionării acesteia de către e-mail-ul instanţei, astfel că aserţiunile recurentului care vin să contrazică interpretarea obligatorie a acestor prevederi legale, realizată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 34/2017, anterior evocată, nu pot fi validate.

Nici critica recurentului în sensul că soluţionând excepţia de tardivitate a apelului, instanţa de apel ar fi ignorat interpretarea dată de doctrina de specialitate prevederilor art. 182 alin. (2) şi art. 183 C. proc. civ., respectiv că a fost aplicată o sancţiune mult prea drastică, de natură să prejudicieze interesele sale, nu poate fi primită, prin argumentele prezentate acesta ignorând atât caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate de instanţa supremă asupra întrebărilor preliminare, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

De altfel, în susţinerea acestei critici, recurentul pârât s-a limitat la a susţine că prin admiterea excepţiei tardivităţii apelului, i-au fost prejudiciate interesele, fără justifica de o manieră temeinică existenţa unor împrejurări care să aibă aptitudinea de a exclude culpa sa procesuală, cu atât mai mult cu cât, la data pronunţării deciziei recurate, normele de procedură anterior menţionate, a căror incidenţă s-a constatat în cauză, făcuseră deja obiect al interpretării prin intermediul mecanismului unificator al hotărârii prealabile, astfel că, disputele doctrinare anterioare în privinţa interpretării lor, nu mai puteau justifica o ipoteză de imprevizibilitate a jurisprudenţei instanţelor în aplicarea acestora şi nici vreo incertitudine în ceea ce priveşte natura sau consecinţele sancţiunii aplicabile în cazul în care partea interesată optează pentru depunerea unui act de procedură, care potrivit legii, trebuie depus la instanţă, înăuntrul unui termen care se socoteşte pe zile (cum este cazul cererii de apel) prin intermediul e-mail-ulului, dar realizează transmiterea acestuia în afara programului de lucru al instanţelor.

În acelaşi sens, prin decizia nr. 605/2016 pronunţată de Curtea Constituţională, obligatorie, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 a fost analizată deja compatibilitatea art. 182 şi art. 183 din C. proc. civ. cu prevederile art. 21 din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea, prin decizia recurată a dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ.

Preliminar, desi în susţinerea acestei critici, recurentul a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele subsumate acestui motiv de recurs tind la a demonstra o ipoteză de aplicare eronată a unor norme de procedură, iar nu de drept material, astfel că vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât pretinde, în esenţă, că instanţa de apel a ignorat coparticiparea procesuală pasivă pentru care a optat reclamanta şi, în mod eronat, a apreciat că apelul declarat de către pârâţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. profită doar acestora, iar nu şi Municipiului Turda, întrucât reclamanta nu s-a prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, respectiv S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi Municipiul Turda şi nu a demonstrat că prin înlăturarea culpei apelantei S.C. A. S.A., culpa Municipiului Turda a continuat să existe.

Prevederile art. 60 alin. (1) din C. proc. civ., consacră principiul independenţei procesuale în cazul coparticipării facultative, în sensul că actele de procedură, apărările şi concluziile fiecărui reclamant sau pârât produc efecte exclusiv în favoarea sau în detrimentul acestuia, nu şi a celorlalţi coparticipanţi.

Prin excepţie, de la principiul independenţei procesuale, alin. (2) al acestei norme legale, stabileşte că efectele pozitive ale actelor de procedură îndeplinite de unii dintre ei se răsfrâng şi asupra celorlalţi coparticipanţi, cauzele rezidând fie în natura raportului juridic substanţial dedus judecăţii, fie într-o dispoziţie expresă a legii.

În temeiul acestei norme speciale şi derogatorii, fie în considerarea naturii raportului juridic substanţial dedus judecăţii, fie în temeiul unei dispoziţii exprese a legii, exercitarea căii de atac a apelului de către unul dintre coparticipanţii la proces va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii apelului vor produce efecte şi în privinţa părţilor care nu au declarat apel sau al căror apel a fost respins fără a fi soluţionat în fond.

În speţă, deşi este real că în cadrul acţiunii în revendicare reclamanta nu s-a prevalat de titluri diferite în raport cu fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, argumentele recurentului ignoră nepermis modalitatea în care au fost stabilite limitele judecăţii în faţa primei instanţe, respectiv, în apel şi natura raportului juridic litigios dedus judecăţii.

În acest sens, trebuie observat că cererea de chemare în judecată a avut mai multe capete de cerere, respectiv: 1)obligarea pârâţilor Municipiul Turda şi B. S.R.L la predarea şi lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului teren situat în loc. Turda, str. x f.n.Jud. Cluj, înscris în Cartea Funciară nr. x Turda şi a tuturor imobilelor construcţie edificate asupra terenului înscris în CF nr. x Turda; 2) obligarea pârâtei C. S.R.L să elibereze şi să predea libere terenul şi construcţiile edificate asupra terenului înscris în CF nr. x Turda; 3) obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 183.535 RON cu titlu de daune - interese, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor teren şi construcţii în perioada 4 decembrie 2012-4 decembrie 2015; 4) radierea din CF nr. x Turda a construcţiei "salon şi spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar şi grup sanitar" cu nr. cadastral x - CI, înscrisă în CF nr. x Turda sub Al. l, în suprafaţă măsurată de 130 mp, având destinaţia de "construcţii industriale şi edilitare" şi înscrierea în favoarea A. S.A. a dreptului de proprietate asupra construcţiei "salon şi spălătorie auto compusă din show-room, spălătorie auto, vestiar şi grup sanitar" descrisă mai sus, edificată pe terenul înscris în CF nr. x Turda, în rang de dobânditor originar, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale; 5) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Din lecturarea cererii de chemare în judecată, rezultă, de asemenea, fără dubiu, că în justificarea acţiunii în pretenţii pentru lipsa de folosinţă a terenului revendicate prin cererea principală şi a construcţiilor edificate pe acest teren, reclamanta a pretins angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul reprezentat de lipsirea sa de folosinţa a imobilului menţionat imputând fiecăruia dintre aceştia săvârşirea unor fapte ilicite distincte.

De asemenea, apelul declarat de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. nu a vizat modalitatea în care prima instanţă a soluţionat acţiunea în revendicare şi cererea de rectificare a cărţii funciare, ci aceste pârâte au solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei civile apelate în sensul respingerii cererii având ca obiect obligarea lor la plata daunelor interese întemeiate pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Deopotrivă, se impune a se observa că deşi recurentul pretinde că dreptul litigios opus acestuia în justificarea acţiunii în despăgubire are aceeaşi cauză juridică cu cel opus celorlalţi pârâţi, noţiunea de cauză a cererii de chemare în judecată vizează fundamentul calificat juridic al cererii (act sau fapt juridic ori material pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acţiunii).

Or, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, chiar dacă opozabilitatea statuărilor primei instanţe în privinţa deţinerii în patrimoniu a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat de către reclamantă şi asupra preferabilităţii titlului acesteia reprezintă o chestiune litigioasă care se manifestă cu valoare obligatorie, în egală măsură, faţă de toţi pârâţii, ca părţi ale raportului juridic litigios, în ceea ce priveşte cererea de despăgubire, efectele judecăţii nu se puteau răsfrânge faţă de toţi pârâţii ca efect al modalităţii în care reclamanta a stabilit prin cererea introductivă cadrul procedual subiectiv, aşa cum pretinde recurentul, ci numai în ipoteza în care acesta ar fi demonstat existenţa unui raport juridic substanţial de solidaritate sau indivizibilitate cu ceilalţi pârâţi sau ar fi identificat o dispoziţie legală care să dispună în acest sens.

Înalta Curte reţine că răspunderea civilă delictuală a celui care a cauzat prejudiciul poate fi angajată doar în ipoteza în care fapta ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs este imputabilă autorului ei, condiţii care trebuie verificate în persoana fiecărui pretins autor al faptei prejudiciabile, numai în atare ipoteză devenind incidente prevederile art. 1382 din C. civ. care instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au provocat în comun, prin fapta lor ilicită un prejudiciu, această regulă constituind o veritabilă garanţie pentru realizarea creanţei împotriva riscului insolvabilităţii debitorilor obligaţiei de despăgubire.

Cum, în speţă, verificarea temeiniciei şi legalităţii sentinţei apelate în privinţa pretenţiilor reclamantei îndreptate împotriva apelanţilor S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. a presupus, aşa cum corect arată chiar recurentul, verificarea existenţei culpei proprii a fiecăruia dintre pârâţii chemaţi în judecată în raport cu faptele distincte imputate acestora, în mod judicios instanţa de apel a făcut în cauză aplicarea art. 60 alin. (1) din C. proc. civ., aprecierea în sensul neîndeplinirii condiţiilor necesare pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a apelantelor pârâte sus menţionate neputând produce consecinţe în privinţa vinovăţiei recurentului care nu a declarat apel în termenul prescris de lege.

Pentru toate aceste considerente, critica recurentului pârât cu acest obiect este nefondată, urmând a fi respinsă.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurenta-reclamantă:

Invocând incidenţa, în speţă, a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată este pronunţată cu interpretarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2), art. 16, art. 1523 alin. (2) lit. e) şi art. 1381 din C. civ., invocând faptul că instanţa de apel s-a raportat, în mod eronat, la momentul edificării construcţiilor de către B. S.R.L. când a analizat condiţia vinovăţiei şi a reţinut buna-credinţă a societăţii, pe care a extrapolat-o până la momentul pronunţării hotărârii primei instanţe respectiv a reţinut că buna-credinţă a încetat prin introducerea cererii de chemare în judecată, refuzând să recunoască, acelaşi efect notificărilor prealabile transmise de reclamantă.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine, cu titlu teoretic, că dispoziţiile din C. civ. aplicabil la data formulării prezentei acţiuni reglementează, în concordanţă cu normele constituţionale, conceptul exercitării drepturilor şi obligaţiilor cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri (art. 14 alin. (1) din C. civ.).

În speţă, recurenta-reclamantă a acţionat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributului folosinţei terenului şi construcţiilor edificate pe acesta (usus şi fructus), încălcare pe care a reclamat-o începând cu data de 04.12.2012, odată cu formularea acţiunii în revendicare (04.12.2015).

Astfel, formulând acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor, reclamanta a pretins şi dezdăunarea sa pentru prejudiciul ce i-a fost creat prin privarea sa de exerciţiul concret al folosinţei terenului revendicat şi construcţiilor edificate de pârâta S.C. B. S.R.L. pe acesta, susţinând că este împiedicată să exercite atributele esenţiale ale dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin faptele imputate pârâţilor.

Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului revendicat şi a construcţiilor edificate pe acesta a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală.

Ca urmare, premisa de analiză a pretenţiilor reclamantei ce vizează plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, reclama, în speţă, verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., plecând de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate.

Învestită cu analiza apelului pârâtelor S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., instanţa de apel a reţinut că, până la promovarea cererii de chemare în judecată, atât reclamanta, cât şi pârâţii, deţineau titluri de proprietate asupra imobilelor în litigiu, drepturile lor fiind înscrise în cărţi funciare distincte.

Astfel, la data dobândirii dreptului de concesiune de către pârâta S.C. B. S.R.L, terenul în litigiu era înscris în cartea funciară în proprietatea unităţii administrativ teritoriale, Municipiul Turda.

Pârâta apelantă S.C. B. S.R.L. deţinea la data formulării cererii de chemare în judecată un drept de concesiune asupra terenului revendicat de reclamantă pe o perioadă de 49 de ani, drept dobândit în baza unor acte administrative care nu au fost contestate anterior sesizării primei instanţe, respectiv un drept de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul revendicat dobândit prin construire, drept înscris în cartea funciară.

De asemenea, s-a constatat că această situaţie de fapt s-a menţinut până la data soluţionării litigiului de faţă, în prima fază procesuală, expertizele administrate în cauză concluzionând că a existat o identificare greşită în regim de carte funciară a terenului revendicat, în sensul că acelaşi imobil apărea înscris în două cărţi funciare distincte, având numere topografice distincte.

În privinţa pârâtei S.C. C. S.R.L. s-a reţinut că aceasta era comodatara unei părţi din construcţie.

În considerarea situaţiei de fapt pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse de recurenta reclamantă, că deducţia juridică conform căreia buna-credinţă a apelantelor pârâte a încetat la momentul formulării cererii de chemare în judecată rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale cu cele ale art. 14 şi art. 948 alin. (1), (2) şi (4) C. civ.

Astfel, în speţă, la data comunicării notificărilor de către recurentă, apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L. figura înscrisă în cartea funciară ca proprietar tabular asupra construcţiilor şi deţinea un drept de folosinţă asupra terenului în temeiul unor contracte de concesiune încheiate cu pârâtul Municipiul Turda (în calitate de proprietar tabular) care se bucurau de prezumţia de valabilitate, iar potrivit situaţiei de fapt stabilite în apel, înscrierile în cartea funciară de care s-au prevalat părţile evidenţiau drepturi asupra unor imobile diferite, situaţia juridică a imobilului în litigiu (teren şi construcţii), inclusiv discordanţele între cuprinsul cărţii funciare, aşa numita stare tabulară şi situaţia juridică reală, adică, realitatea extratabulară a acestuia, fiind clarificată doar în urma administrării unor probatorii complexe.

Aşadar, numai în urma soluţionării cererii în revendicare în prima instanţă s-a procedat la o comparare a titlurilor exhibate de părţile litigante, pentru a se stabili care este mai bine caracterizat şi s-a dat prioritate titlului reclamantei asupra terenului, consolidându-se calitatea de proprietar a acesteia, respectiv, s-a constatat dobândirea de către reclamantă, prin accesiunea imobiliară, a dreptului de proprietate asupra construcţiilor.

Înalta Curte reţine că buna-credinţă constă în reprezentarea subiectivă eronată a posesorului care crede că nu există nicio cauză de nevalabilitate a titlului său care ar putea fi invocată de o altă persoană, deşi, în realitate, condiţia referitoare la calitatea de proprietar a acestuia sau a transmiţătorului nu este satisfăcută, respectiv că atitudinea subiectivă a autorului faptei pretinse ilicite, trebuie verificată la data săvârşirii faptei.

Or, în considerarea circumstanţelor factuale ale cauzei, contestarea dreptului de proprietate exhibat de reclamantă, de către pârâtele notificate, anterior sesizării instanţei cu soluţionarea acţiunii în revendicare, nu poate avea natura juridică a unei fapte ilicite, săvârşită cu vinovăţie, astfel că în mod corect s-a apreciat că nu se poate reţine ca fiind îndeplinită această condiţie premisă pentru antrenarea răspunderii civile în sarcina pârâtelor apelante.

Este aşadar corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că nu există niciun temei legal care să justifice acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului revendicat, pe perioada anterioară formulării cererii de chemare în judecată, întrucât folosinţa apelantelor pârâte asupra terenului revendicat şi a construcţiilor edificate pe acest teren, nu s-a realizat în lipsa unui titlu valabil, iar convingerea pârâtelor referitoare la justeţea şi valabilitatea titlului lor nu fost lipsită de fundament, demersul judiciar al reclamantei având rolul de a statua definitiv asupra titularului dreptului de proprietate asupra bunului litigios şi situaţiei tabulare a imobilului revendicat.

Raportat la aceste elemente factuale particulare, concluzia instanţei de apel în sensul că folosinţa exercitată de pârâtele apelante anterior sesizării primei instanţe cu analiza petitului de revendicare nu poate fi considerată ca fiind realizată cu rea credinţă, nu relevă o aplicare greşită a normelor legale incidente anterior evocate, condiţia vinovăţiei neputând fi apreciată ca fiind îndeplinită decât în momentul în care posesorul de bună-credinţă cunoaşte cauzele de ineficacitate ale titlului său.

Tot astfel, distincţia făcută de către instanţa de apel între atitudinea apelantelor pârâte la momentul sesizării primei instanţe şi, respectiv, atitudinea acestora la momentul edificării construcţiilor a fost determinată şi explicată corect de instanţa de apel, în raport de probele administrate în cauză şi de întinderea şi natura pretenţiilor formulate de reclamantă, notificările emise de către reclamantă fiind comunicate apelantelor ulterior edificării construcţiilor.

Nici argumentele recurentei care se circumscriu aspectelor ce vizează momentul naşterii dreptului la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, nu demonstrează aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile (art. 1357, art. 16, art. 1381 şi art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.), pentru a atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, se constată că recurenta susţine că instanţa de apel ar fi ignorat faptul că apelantele pârâte au produs prejudiciul pretins prin ocuparea şi folosirea imobilului în litigiu cu mult timp anterior demarării litigiului, respectiv că nu era necesară punerea acestora în întârziere.

Or, de vreme ce folosinţa exercitată de către apelantele pârâte asupra imobilului, anterior formulării acţiunii în revendicare, nu s-a realizat în lipsa unui titlu ci, conform drepturilor dobândite în temeiul unor acte juridice înscrise în cartea funciară (acte juridice şi înscrieri a căror valabilitate nu fusese contestată nici conform procedurii stabilite de normele speciale aplicabile în materia actelor administrative respectiv a drepturilor înscrise în cartea funciară şi nici pe calea dreptului comun), în mod eronat pretinde recurenta reclamantă că pârâtele apelante au cunoscut viciile titlului lor anterior momentului la care acestea au fost deduse judecăţii.

Astfel, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată în cauză şi pentru perioada anterioră sesizării primei instanţe, atât timp cât disputa litigioasă în cadrul acţiunii în revendicare pendinte s-a purtat asupra determinării titularului dreptului de proprietate.

Este real că raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, şi la specificul răspunderii civile delictuale (spre deosebire de răspunderea contractuală) punerea prealabilă în întârziere nu este necesară, în acest caz, debitorul fiind de drept în întârziere, fără a fi necesară efectuarea vreunei formalităţi speciale în acest scop (dies interpellat pro homine).

Trebuie observat însă, că, în cauză, considerentele decizorii ale instanţei de apel care au justificat soluţia criticată în recurs, au avut ca reper buna credinţă a pârâţilor în exercitarea folosinţei asupra terenului revendicat în perioada 04.12.2012 - 04.12.2015, aşadar neîndeplinirea cerinţei vinovăţiei, condiţie distinctă de cele vizând săvârşirea faptei ilicite şi înregistrarea prejudiciului de către cel vătămat la care face trimitere recurenta prin aceste ultime argumente.

Altfel spus, nu a existat o confuzie a instanţei de apel între dreptul dedus judecăţii (ius utendi) şi mijloacele de protecţie a acestuia în sensul că s-ar fi condiţionat recunoaşterea dreptului de despăgubire de faptul iniţierii unui anume demers pentru protecţia acestuia (formularea unei cereri de chemare în judecată, iar nu a unei notificări), ci s-a statuat că deşi atributul folosinţei bunului aparţine titularului dreptului de proprietate în virtutea calităţii sale de proprietar, astfel că, deşi proprietarul unui bun, lipsit în mod nelegitim de folosinţa acestuia are, neîndoielnic, posibilitatea de a-şi proteja dreptul pe calea acţiunii în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, angajarea răspunderii civile delictuale a apelantelor pârâte nu poate fi declanşată în absenţa culpei acestora.

Este, de asemenea, nefondată critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărâri judecătoreşti, respectiv prezentarea faptelor reţinute ca rezultat al evaluării probatoriilor administrate şi, respectiv, a dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic litigios care fundamentează soluţia, în situaţia particulară a apelului, fiind esenţial ca în cuprinsul acestor considerente să se regăsească un răspuns la motivele de apel formulate, respectiv să fie prezentate argumentele care au justificat înlăturarea susţinerilor sau apărărilor părţii cazute în pretenţii.

Aşadar, esenţială în determinarea incidenţei acestui motiv de recurs nu este tehnica de redactare a considerentelor, ci verificarea expunerii de către instanţa de apel a unui raţionament coerent, logic, apt să îndeplinească dezideratul ca hotărârea să răspundă argumentelor esenţiale, fundamentale, ale părţilor, susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În alţi termeni împrejurarea că reclamantul nu a primit de la instanţa de apel exact argumentele pe care le aştepta nu reprezintă un viciu de legalitate, în sensul unei motivări deficitare, astfel cum susţine recurenta, întrucât modalitatea în care o instanţă îşi structurează argumentele este o problemă de stilistică a hotărârilor judecătoreşti, important fiind din perspectiva respectării dreptului părţii la un proces echitabil ca instanţa de apel să fi analizat în mod real argumentele părţilor şi să le răspundă în mod substanţial.

Or, în speţă, recurenta deşi pretinde inserarea în conţinutul deciziei recurate a unor considerente contradictorii, aceasta se limitează la a reda fragmente din considerentele deciziei recurate menite să răspundă argumentelor contrare ale părţilor în conflict vizând buna-credinţă a apelantelor pârâte şi stabilirii momentului de la care acestea datorează despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului revendicat de reclamantă şi a construcţiilor edificate pe acesta.

Cum din verificarea întregii expuneri a raţionamentului judiciar care a justificat soluţia criticată în recurs, rezultă că instanţa de apel cu respectarea, deopotrivă, a principiului disponibilităţii procesului civil a prezentat de o manieră coerentă, raportat la obiectul şi temeiul dreptului dedus judecăţii, argumentele pentru care a invalidat parţial soluţia primei instanţe şi a apreciat că apelantele pârâte nu datorează despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului şi construcţiilor pentru perioada 04.12.2012-04.12.2015, respingând argumentele reclamantei formulate în apărare în calea de atac a apelului, respectiv a arătat, motivele de fapt şi de drept, pentru care a apreciat ca fiind fondat apelul declarat de apelantele pârâte împotriva hotărârii primei instanţe, critica va fi respinsă ca nefondată.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, atât recursul principal declarat de pârâtul Municipiul Turda, cât şi recursul incident declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 165/A/2019 din 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

În conformitate cu prevederile art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., având în vedere soluţia de respingere a ambelor recursuri ca nefondate, recurentul pârât va fi obligat la plata sumei de 1000 RON către reclamanta A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, suma menţionată fiind stabilită în considerarea propriei sale culpe procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâtul Municipiul Turda şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 165/A/2019 din 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondate.

Obligă pe pârâtul Municipiul Turda la plata sumei de 1.000 RON către reclamanta A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.