Hospital regress action against resident physician fails due to committent’s organizational fault and applicable 1864 Civil Code

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 7 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., admiterea acţiunii în regres împotriva pârâtei şi obligarea acesteia la plata sumei de 910.394 RON, reprezentând 896.604 RON, despăgubiri morale, 12.090 RON cheltuieli de executare şi 1.700 RON cheltuieli judiciare, precum şi la plata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 152/21 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, devenită definitivă prin decizia penală nr. 536/9 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, până la momentul plăţii efective a sumelor datorate de pârâtă către spital; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 194 şi următoarele C. proc. civ. şi ale art. 1384 şi următoarele din C. civ.

La data de 08 martie 2018, pârâta A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1212/26 octombrie 2018, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a admis cererea de chemare în judecată, dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei totale de 910.394 RON (reprezentând: 894.604 RON daune morale, 12.090 RON cheltuieli de executare şi 1.700 RON cheltuieli judiciare), precum şi la plata dobânzii legale, începând cu data de 9 aprilie 2015, dată la care sentinţa penală nr. 152/21 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2014 a rămas definitivă, până la data achitării integrale a sumei de 910.394 RON. A respins capătul de cerere formulat de reclamantă privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, pârâta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 4048/24 octombrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 1212/26 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, şi a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 4048/24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie", cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, menţinerea sentinţei civile nr. 1212/26 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă.

În motivarea cererii, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi este fundamentată pe considerente contradictorii.

Astfel, spre deosebire de prima instanţă, care a admis acţiunea în regres formulată de reclamantul-comitent împotriva pârâtei-prepus şi a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, respectiv îndeplinirea condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a făcut analiza culpei de serviciu a prepusului, conform dispoziţiilor vechiul C. civ., care nu sunt incidente în cauză.

A mai arătat recurentul că probatoriul administrat de instanţa de apel nu o poate exonera de răspundere pe intimata-pârâtă, întrucât decizia medicală i-a aparţinut în exclusivitate.

Recurentul a arătat că în sentinţa penală şi în decizia penală nu există nicio menţiune referitoare la culpa proprie a spitalului în săvârşirea infracţiunii care a generat atragerea răspunderii civile şi penale a pârâtei, dimpotrivă s-a reţinut culpa exclusivă a pârâtei, motiv pentru care pârâta trebuie să suporte singură repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa.

În continuare, recurentul a învederat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia nr. 290 din 20 ianuarie 2012, că dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. (art. 1373 din Noul C. civ.) referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia şi o solidaritate specifică între comitent şi prepus, stabilite exclusiv în beneficiul victimei; plătind despăgubirile, comitentul avansează în locul prepusului despăgubirile pe care acesta le datorează victimelor, însă, la final, prevalează răspunderea pentru fapta proprie, astfel că făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să se îndrepte cu acţiune în regres împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite. În cadrul acţiunii în regres a comitentului, prepuşii nu se pot apăra invocând prezumţia de răspundere reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., ci, eventual, pot invoca şi dovedi fapta proprie a comitentului, în condiţiile art. 998 C. civ. (art. 1357 din Noul C. civ.).

Conchizând cu privire la acest motiv de casare, recurentul a susţinut că în speţă a existat o hotărâre penală de condamnare în care s-a reţinut, în mod expres, lipsa oricărei culpe a comitentului în producerea prejudiciului, iar acest aspect nu poate fi repus în discuţie în cadrul acţiunii în regres, pentru că se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele, persoanele care le-au săvârşit şi vinovăţia acestora.

În ceea ce priveşte motivul de casare circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că legea aplicabilă este reprezentată de normele cuprinse în C. civ. din 1864, în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite - 23 iunie 2006; în opinia recurentului, legea aplicabilă este cea de la data introducerii acţiunii - 7 noiembrie 2017, respectiv Noul C. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare la data de 21 februarie 2020, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A susţinut intimata-pârâtă că instanţa care a pronunţat hotărârea penală a tranşat răspunderea părţii responsabile civilmente, în ideea de garantare a executării despăgubirii civile, în baza răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Analiza efectuată de instanţă civilă, care este specifică acţiunii în regres, nu a format obiectul analizei instanţei penale, cu privire la existenţa şi proporţionalitatea culpei proprii a comitentului.

Culpa proprie a recurentului-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" în organizarea activităţii personalului medical nu a fost analizată în procesul penal; prin urmare, nu s-a tranşat un asemenea aspect, el făcând obiectul analizei acţiunii în regres.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a arătat că în virtutea dispoziţiilor tranzitorii, prin raportare la momentul săvârşirii faptei ilicite, este aplicabil C. civ. de la 1864.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea din 1 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie", împotriva deciziei civile nr. 4048/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce vor succede:

Cu referire la primul motiv de recurs, prin care recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi este fundamentată pe considerente contradictorii, Înalta Curte reţine că a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Cu toate acestea, recurentul-reclamant a formulat în dezvoltarea acestui motiv de recurs şi critici care pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la existenţa în decizia supusă controlului judiciar a unor considerente contradictorii.

Criticile nu sunt fondate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa penală nr. 152/21 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, recurentul-reclamantul a fost obligat, în solidar cu intimata-pârâtă, la plata către partea civilă B. a sumei de 100.000 euro, precum şi la plata către partea civilă C. a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, la cursul BNR din data plăţii; de asemenea, au fost obligaţi la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Prin decizia penală nr. 536/9 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost respinse apelurile declarate împotriva sentinţei penale nr. 152/21 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

Prin cererea de chemare în judecată promovată în prezenta cauză, recurentul-reclamant a exercitat acţiunea în regres împotriva intimatei-pârâte, învederând că a achitat sumele datorate prin hotărârea penală sus-menţionată la care părţile au fost obligate, în solidar, către părţile civile B. şi C., în virtutea raportului de prepuşenie existent la data săvârşirii faptei cauzatoare de prejudiciu.

Cu referire la respectarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale sus-menţionate, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., hotărârea penală este supusă normelor de procedură în vigoare la data pronunţării ei; prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 28 din Noul C. proc. pen., care dispun în sensul că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o; instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Criticile formulate de recurentul-reclamant în dezvoltarea primului motiv de recurs pun în discuţie limitele judecăţii în faţa instanţei civile, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu precădere a culpei părţilor în săvârşirea faptei cauzatoare de prejudiciu, susţinându-se că în hotărârile penale sus-menţionate s-a statuat în sensul că decesul minorei D. a fost consecinţa culpei intimatei-pârâte, dar şi cu referire la lipsa oricărei culpe a comitentului în producerea prejudiciului.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel a făcut în mod greşit analiza "culpei de serviciu a prepusului" în temeiul dispoziţiilor vechiul C. civ., a căror incidenţă în speţă o contestă.

Înalta Curte reţine că prin sentinţa penală nr. 152/21 ianuarie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, s-a reţinut în sarcina intimatei-pârâte faptul că, pe fondul lipsei de experienţă, aceasta fiind medic rezident la data de 23 iunie 2006, cu prilejul consultării minorei D. (decedată la data de 07 iulie 2006), nu a dat dovadă de prudenţă şi nu a luat toate măsurile pentru a evita stabilirea unui diagnostic şi a unui tratament eronat, aceasta fiind obligată să solicite sprijinul medicilor specialişti şi să efectueze, în circumstanţele particulare ale cauzei, o radiografie pulmonară.

Respingând apelurile declarate în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a reţinut că, deşi obligaţia în discuţie este una de diligenţă, nu de rezultat, decizia de amânare a internării apare a avea legătură cu decesul victimei, element care ar fi putut fi înlăturat prin consultarea medicilor specialişti.

Întrucât intimata-pârâtă a avut calitatea de medic rezident la spitalul reclamant, specialitatea pediatrie, în perioada 01 mai 2006 - 31 iulie 2006 (această unitate spitalicească exercitând în mod efectiv direcţia, supravegherea şi controlul asupra activităţii intimatei-pârâte) şi văzând dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1214/1993, instanţa penală l-a obligat pe recurentul-reclamant, în solidar cu intimata-pârâtă, la plata despăgubirilor acordate în soluţionarea laturii civile, în calitate de comitent.

Înalta Curte menţionează că este real că în niciuna din cele două hotărâri penale nu s-a reţinut culpa proprie a spitalului, însă acesta a participat la proces în calitate de parte responsabilă civilmente.

Instanţa penală a analizat răspunderea penală a inculpatei şi a dispus angajarea răspunderii comitentului, care reprezintă un caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane, pentru a spori garanţiile de achitare a despăgubirilor în favoarea părţilor civile.

Nu se poate, însă, susţine că instanţa penală ar fi statuat cu privire la lipsa oricărei culpe a spitalului în producerea faptului prejudiciabil, în condiţiile în care limitele învestirii în procesul penal nu a ocazionat o analiză a răspunderii spitalului pentru fapta proprie.

În realitate, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în procesul penal au fost analizate răspunderea intimatei-pârâte şi raportul de prepuşenie existent între părţile din prezentul proces, iar în prezentul demers judiciar trebuie analizate efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul.

Cum răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, comitentul are dreptul de regres împotriva prepusului, respectiv de a recupera de la acesta despăgubirile efectiv plătite. Însă, prepusul pe poate apăra împotriva acţiunii în regres a comitentului dovedind fapta proprie a acestuia, faptă care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului.

Din perspectiva legii civile aplicabile, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.: "Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor".

Prin urmare, în raport de data săvârşirii faptei reţinute în sarcina intimatei-pârâte (23 iunie 2006), sunt aplicabile, sub aspectul dreptului material, dispoziţiile C. civ. de la 1864, data sesizării instanţei civile cu prezenta acţiune în regres atrăgând incidenţa legii noi numai sub aspect procesual.

Examinând în continuare criteriile în raport de care curtea de apel a conchis că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii în regres, Înalta Curte reţine că, potrivit principiilor care s-au cristalizat în doctrină şi în jurisprudenţa aferentă vechii reglementări, prepusul are posibilitatea de a se apăra în privinţa regresului exercitat de comitent numai dacă dovedeşte fapta proprie a comitentului, care a determinat, în tot sau în parte, producerea prejudiciului.

Or, admiţând apelul, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite condiţiile privitoare la existenţa unei culpe proprii a comitentului în organizarea activităţii prepusului său.

Astfel, a reţinut curtea de apel că este necesar să se facă distincţia între culpa proprie a prepusului şi culpa de serviciu a acestuia, respectiv că prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedeşte vinovăţia sau culpa sa proprie, atunci când acesta a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcţiile sale. În măsura în care fapta a fost săvârşită de prepus acţionând strict în limitele funcţiei sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispoziţiile şi instrucţiunile comitentului şi în interesul acestuia, vinovăţia se circumscrie noţiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului.

Curtea de apel a apreciat că, în speţă, apelanta - pârâtă a dovedit că activitatea ilicită reţinută în sarcina sa a fost consecinţa ordinelor şi instrucţiunilor primite de la comitent, respectiv a modului în care acesta a organizat şi desfăşurat întreaga activitate legată de efectuarea gărzilor în perioada în care a desfăşurat activitatea de rezident în cadrul spitalului comitent.

Înalta Curte constată că din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate în dezvoltarea primului motiv de recurs, care aşa cum s-a arătat deja, pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ., instanţa de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi nu a expus considerente contradictorii în motivare; în realitate, pornind de la statuările din hotărârile penale, referitoare la culpa intimatei-pârâte şi văzând dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Noul C. proc. pen., instanţa civilă a analizat apărările prepusului, privitoare la existenţa culpei proprii a comitentului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că în cadrul procesului penal nu au fost analizate aspectele legate de organizarea activităţii spitalului în repartizarea rezidenţilor în unitatea de primiri urgenţe şi în planificarea activităţii în gărzi, aspecte care relevă culpa proprie exclusivă a comitentului în săvârşirea faptei prejudiciabile.

Pornind de la aprecierea pe care instanţa penală a făcut-o asupra culpei de serviciu a intimatei-pârâte, reţinând lipsa de prudenţă a medicului rezident, care, pe fondul lipsei de experienţă, nu a solicitat sprijinul medicilor specialişti, respectiv nu a luat toate măsurile pentru evitarea stabilirii diagnosticului ori tratamentului eronat, pe baza probatoriului administrat, curtea de apel a reţinut că la nivelul unităţii spitaliceşti nu existau criterii conţinute în fişa de atribuţii, protocoale sau instrucţiuni, după care să se ghideze rezidentul sau care să-l determine pe acesta să ia decizia de a apela la medicul şef de gardă.

S-a apreciat că obligaţia elaborării unor asemenea criterii care să reglementeze activitatea rezidenţilor trimişi în linia I la unitatea de primiri urgenţe, incumbă comitentului, iar neexecutarea acestei obligaţii, faţă de modul în care era organizată activitatea, atrage culpa exclusivă a comitentului.

În concret, instanţa de apel a reţinut că desfăşurarea activităţii pe bază de cutume şi uzanţe pe o perioadă îndelungată a creat o aparenţă de legalitate şi a indus ideea legalităţii ordinelor şi instrucţiunilor comitentului în acest sens, din probatoriul administrat rezultând că în cadrul spitalului nici medicii cu experienţă (şef secţie spital) nu şi-au pus problema cu privire la legalitatea organizării activităţii rezidenţilor, uzanţele în spital fiind ca aceştia să lucreze nesupravegheaţi.

În plus, nu existau criterii în funcţie de care rezidentul să poată aprecia când este vorba despre un caz simplu sau unul mai complicat, lăsând rezidentului posibilitatea să acţioneze "cum credea de cuviinţă"; apelanta-pârâtă a fost desemnată să lucreze în noaptea de 23 iunie 2006 în linia I de gardă la unitatea de primiri urgenţe UPU, deşi era rezident în anul II, fără a fi supravegheată de medicul titular de gardă şi fără să i se indice criteriile în raport de care să solicite sprijinul acestuia.

Or, potrivit art. 33 alin. (1) din Ordinul nr. 870/2004, pentru aprobarea Regulamentului privind timpul de muncă, organizarea şi efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar:

"Medicii rezidenţi în perioada de pregătire în specialitate vor fi incluşi obligatoriu în linia de gardă, în unitatea sanitară în care efectuează stagiul de pregătire, dublând medicul de gardă şi efectuând o gardă cu o durată de 18/19 ore pentru completarea duratei normale a timpului de muncă.

(2) Medicii rezidenţi, începând cu anul III de rezidenţiat, pot fi incluşi în linia de gardă, pe specialităţi, la aprecierea şi pe răspunderea medicului şef de secţie, numai în situaţia în care în spital sunt organizate două linii de gardă în aceeaşi specialitate, efectuând atât garda pentru completarea duratei normale a timpului de muncă, cât şi gărzi în afara programului normal de lucru.

(3) Medicii rezidenţi, începând cu anul III de rezidenţiat, vor putea fi incluşi în linia de gardă numai în specialitatea în care sunt confirmaţi ca medici rezidenţi, pe răspunderea şi sub supravegherea medicului titular de gardă.

(4) Începând cu anul IV de pregătire în specialitate, medicii rezidenţi pot fi incluşi în linia I de gardă efectuată în specialitatea în care au fost confirmaţi, în afara programului normal de lucru, cu respectarea limitelor de competenţă, aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii, sub supravegherea unui medic specialist sau primar care efectuează gardă la domiciliu şi care a fost desemnat în acest sens de către şeful de secţie."

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut că intimatul-reclamant are o culpă în producerea faptei prejudiciabile în sensul că prin modalitatea în care în care a exercitat în mod efectiv direcţia, supravegherea şi controlul asupra activităţii medicului rezident prepus, a determinat producerea faptei ilicite.

Cu referire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care au vizat legea de drept material aplicabilă, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora prin raportare la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora "actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor", şi la data săvârşirii faptei ilicite - 23 iunie 2006.

Pentru motivele expuse, reţinând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" împotriva deciziei nr. 4048/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" împotriva deciziei nr. 4048/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2020.