Res judicata effect of criminal tax evasion conviction in civil liability and rejection of statute of limitations defense

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea formulată la data de 06.02.2019 reclamantul statul român reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a chemat în judecată pe pârâta A. pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunţată aceasta să fie obligată la plata sumei de 313.305,20 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat prin activitatea infracţională desfăşurată, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data săvârşirii faptei şi până la achitarea efectivă a debitului datorat.

Prin sentinţa civilă nr. 3389 din 23.04.2019, Judecătoria Ploieşti a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în pretenţii formulată de reclamantul statul român în favoarea Tribunalului Prahova.

De asemenea, prin cererea formulată la data de 06.02.2019 reclamantul statul român reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, a chemat în judecată pe pârâta B. pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să fie obligată pârâta la plata sumei de 313.305,20 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat prin activitatea infracţională desfăşurată, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data săvârşirii faptei şi până la achitarea efectivă a debitului datorat.

Judecătoria Ploieşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova care a reţinut spre soluţionare cele două acţiuni civile formulate de statul român împotriva pârâtelor A. şi B.. Prin încheierea de şedinţă din 09.07.2019, Tribunalul Prahova a conexat dosarul nr. x/2019 la dosarul x/2019

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova

Prin sentinţa civilă nr. 2582 din 23.11.2019, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A..

A admis acţiunea principală şi conexă, a obligat pe pârâtele A. şi B., în solidar, la plata sumei de 313.305,20 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform art. 173 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 301 din 27 februarie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2582 din 23.11.2019 a Tribunalului Prahova.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Prahova au declarat recurs pârâtele A. şi B., criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică, pârâtele au arătat că au fost încălcate dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii în procesul civil, deoarece nu a fost admisă proba cu expertiza tehnică solicitată, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel. Pentru a susţine acest motiv de recurs, pârâtele, prin apărător au formulat mai multe argumente, aşa cum vor fi expuse în continuare.

Astfel, expertiza în materia fiscalitate-contabilitate era esenţială pentru stabilirea prejudiciului în cauza civilă, cu menţiunea că nesoluţionarea laturii civile în procesul penal a lăsat deschisă posibilitatea cuantificării creanţei datorate de pârâte printr-un probatoriu adecvat, apt să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil. Această concluzie se impune, deoarece pronunţarea unei soluţii de condamnare în procesul penal ca urmare a recunoaşterii săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală de către inculpate nu echivalează cu recunoaşterea existenţei prejudiciului.

S-a invocat în combaterea acţiunii faptul că procesul-verbal încheiat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova cu ocazia efectuării controlului la societatea C. nu face dovada existenţei creanţei şi nici a cuantumului acesteia, documentul respectiv neavând valoarea unei probe împotriva pârâtelor, aşa cum reiese din considerentele deciziei pronunţate de Curtea Constituţională la data de 29 ianuarie 2019.

S-a arătat, în susţinerea aceleiaşi critici, că a fost declanşată procedura insolvenţei, iar reclamantul statul român nu s-a înscris la masa credală, deoarece nu avea o creanţă stabilită, ceea ce demonstrează că trebuia efectuat un probatoriu complet pentru a evalua dacă în sarcina pârâtelor există o creanţă care trebuia recuperată şi care este cuantumul acesteia.

Mai mult, din dosarul penal rezultă că au fost trei inculpaţi, iar reclamantul prin ANAF Prahova solicită, în solidar, aceeaşi sumă de bani de la fiecare dintre cei trimişi în judecată, fără a se stabili care este contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului, ceea ce ar permite defalcarea în cadrul procesului civil a sumelor datorate de fiecare persoană.

S-a mai invocat faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 6, art. 8, art. 22, art. 255, art. 256, art. 330, art. 424 şi ale art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Totodată, au fost menţionate în susţinerea aceleiaşi critici o serie de hotărâri pronunţate de Curte Europeană de la Strasbourg, după cum urmează: Bonish contra Austriei, Brandsetter contra Austriei, G.B. contra Franţei şi Mantovanelli contra Franţei, cauze care reliefează rolul expertizei de specialitate în realizarea apărării în procesul civil.

În fine, un alt argument vizează nemotivarea corespunzătoare a respingerii cererii de administrare a probei cu expertiză, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi, totodată a dreptului la apărare. A fost menţionată decizia ICCJ nr. 1635 din 16 iunie 2015 prin care a fost admis recursul, a fost casată decizia civilă nr. 1635/2015 a Curţii de Apel Galaţi, reţinându-se că nu a fost motivată cererea de respingere a probatoriilor solicitate de părţi.

Pârâtele au mai formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material cu privire la mai multe aspecte referitoare la prescripţia dreptului la acţiune, dar şi cu privire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de C. civ. pentru răspunderea civilă delictuală, respectiv inexistenţa prejudiciului, lipsa caracterului cert al acestuia, stabilirea contribuţiei fiecărui pârât la producerea prejudiciului,

S-a arătat, în esenţă, că acţiunea formulată de reclamant este prescrisă cu privire la cele două pârâte, având în vedere că faptele care au produs prejudiciul au avut loc în perioada 2008 - 2010, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă în cursul anului 2019. Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat greşit normele ce reglementează prescripţia extinctivă, astfel încât, chiar dacă s-ar fi considerat că ANAF are o creanţă împotriva pârâtelor, aceasta este prescrisă în termenul de drept comun de trei ani de la producerea pagubei.

Instanţa de apel a statuat în mod greşit cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtelor, deoarece aceasta ar fi trebuit apreciată prin raportare, atât la persoanele fizice, cât şi la persoana juridică C.. Or, de vreme ce nu s-a stabilit că persoana juridică nu a săvârşit o faptă ilicită, nu s-ar putea reţine în sarcina pârâtelor obligaţia de plată, numai ca urmare a faptelor recunoscute în procesul penal.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1357-1371 C. civ., deoarece în speţă nu s-a constatat existenţa unor fapte ilicite săvârşite de pârâte, a prejudiciului în patrimoniul reclamantului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei făptuitorilor.

S-a arătat că prejudiciul nu este cert, deoarece nu a fost stabilit printr-o expertiză de specialitate, iar din cea existentă în dosarul penal, realizată în cursul urmăririi penale nu reiese existenţa vreunui prejudiciu. Pentru susţinerea acestei critici au fost formulate argumente privind evaluarea probatoriului administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel.

Astfel, s-a arătat că în cursul urmăririi penale, pârâtele din prezenta cauză au solicitat organului de cercetare penală să efectueze o expertiză contabilă având un număr de şase obiective, teza probatorie fiind aceea a stabilirii existenţei unui prejudiciu ca urmare a faptelor reţinute în sarcina inculpatelor prin raportare, atât la înregistrările contabile, cât şi la legislaţia fiscală incidentă în cauză.

Din lucrarea întocmită de expertul judiciar rezultă că acesta nu a fost în măsura să răspundă primului obiectiv al expertizei, aceeaşi fiind situaţia pentru obiectivele cu numărul cinci şi şase dintre cele indicate de pârâte.

Pentru cel de-al doilea obiectiv s-a constatat că situaţiile de lucrări sunt confirmate de clienţi, la obiectivul nr. 3 rezultă că art. 114 din Codul de procedură fiscală nu era aplicabil anumitor facturi, deoarece a fost introdus prin O.U.G. nr. 125/2011.

A mai fost adus şi argumentul că în conformitate cu dispoziţiile art. 479 din C. proc. pen., obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei îl reprezintă recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, nicidecum recunoaşterea prejudiciului. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, deci per a contrario nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa prejudiciului şi la vinovăţia celui care a săvârşit fapta.

De asemenea, s-a invocat şi argumentul că pentru orice cerere de încuviinţare a unei probe, instanţa trebuia să se pronunţe motivat, indiferent că admite sau respinge proba. Utilitatea probei presupune, în esenţă, aptitudinea ei de a dovedi teza probatorie indicată de reclamant sau de a combate pretenţiile acestuia de către pârâte.

Or, în speţă, teza probatorie era dovedirea existenţei prejudiciului penal şi a întinderii acestuia, cauzat de inculpate prin fapta de evaziune fiscală, faptă ce constă în sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat prin acţiuni/omisiuni ce nu evidenţiază operaţiuni comerciale sau evidenţiază operaţiuni fictive în scopul diminuării obligaţiilor fiscale datorate statului român. Verificarea evidenţelor contabile care influenţează rezultatul fiscal urmărea să stabilească dacă au fost efectuate operaţiuni fictive, dacă au fost sau nu evidenţiate în contabilitate, conform practicii judiciare constante în materia evaziunii fiscale, se realizează printr-o expertiză financiar contabilă.

Cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, însă o mare parte din aceasta cuprinde reproducerea textuală a normelor de drept, a motivelor de apel şi a unor elemente de doctrină, criticile formulate de pârâte fiind deja expuse anterior.

5. Apărările formulate în cauză

Reclamantul statul român prin ANAF Prahova a depus întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanţa de apel a răspuns susţinerilor părţilor, respectând dispoziţiile de procedură ce guvernează administrarea probelor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtele A. şi B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde motivelor de recurs, trebuie lămurit dacă în speţă au fost aplicate corespunzător dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală prin stabilirea existenţei prejudiciului, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtelor chemate în judecată. Distinct de criticile privind răspunderea civilă delictuală, recurentele au mai invocat greşita aplicare a instituţiei prescripţiei extinctive privind creanţa statului român, dar şi aspecte de procedură privind legalitatea administrării probatoriului.

i) Aspecte procesuale privind cauza dedusă judecăţii

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul statul român a arătat că pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a aflat dosarul penal nr. x/2017 privind pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. În rechizitoriu s-a reţinut că inculpata, în calitate de administrator al societăţii C., în perioada 2008-2010 a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii facturi ce nu au avut la bază operaţiuni economice reale şi nu a înregistrat toate veniturile realizate, astfel încât valoarea prejudiciului creat statului este de 313.405,20 RON. Astfel, A. în calitate de contabil al societăţii a înregistrat în actele contabile un număr de 24 de facturi şi 20 de chitanţe pe care le-a completat în fals ca fiind emise de diverşi furnizori, săvârşind astfel infracţiunea de evaziune fiscală.

Aceleaşi fapte au fost comise şi de către pârâta B. în calitate de administrator al societăţii comerciale, iar Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei A. şi prin sentinţa penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei B..

În vederea stabilirii prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului s-a procedat la efectuarea unei constatări tehnice fiscale de către inspectorii antifraudă, stabilindu-se un prejudiciu în valoare de 313.405,20 RON, din care 140.011,14 RON reprezintă impozit pe profit şi 173.394,06 RON reprezintă TVA. Acelaşi prejudiciu a fost stabilit şi prin expertiza judiciară financiar contabilă efectuată la solicitarea inculpaţilor din dosar, reţinându-se în considerentele sentinţei penale că nu a fost contestată concluzia exprimată de expertul contabil.

Inculpatele au recunoscut faptele comise şi, în consecinţă, Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei A. şi prin sentinţa penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei B., lăsând nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă.

Având în vedere aceste circumstanţe, statul român prin ANAF Prahova a formulat acţiune civilă pe cale separată pentru a recupera prejudiciul produs prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, acţiune ce face obiectul cauzei de faţă.

Probele administrate în procesul penal au fost utilizate, atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel pentru a soluţiona acţiunea în pretenţii formulată de reclamantul statul român împotriva pârâtelor A. şi B. în temeiul răspunderii civile delictuale.

i) Regimul juridic al acţiunii în pretenţii formulate de reclamantul statul român prin ANAF Prahova împotriva pârâtelor A. şi B.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acţiunea în pretenţii formulată de reclamantul statul român se întemeiază pe dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ., urmărindu-se valorificarea creanţei ce s-a născut în patrimoniul reclamantului, ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni de către pârâtele A. şi B..

Din hotărârile depuse la dosarul cauzei rezultă că Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei A. şi prin sentinţa penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei B. rămânând nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă, statul român prin ANAF Prahova.

Înalta Curte constată că urmare a săvârşirii infracţiunii de către cele două pârâte, infracţiune stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a născut în patrimoniul statului român dreptul la recuperarea prejudiciului cauzat prin sustragerea de la plata taxelor sau impozitelor şi, corelativ, a obligaţiei inculpatelor de a plăti sumele respective calculate conform legislaţiei fiscale.

Recuperarea prejudiciului material are loc în cadrul procesului penal atunci când cel care a suferit prejudiciul se constituie parte civilă, cu excepţia situaţiei în care procesul penal se soluţionează, fără însă ca instanţa să rezolve şi latura civilă.

În acest context, statul român care a suferit prejudiciul cauzat de săvârşirea infracţiunii, se poate adresa instanţei civile, formulând o acţiune civilă în pretenţii împotriva pârâtelor A. şi B., acţiune guvernată de dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie întemeiată pe art. 1357 -1358 C. civ.

În consecinţă, cele două pârâte au calitate procesuală pasivă şi în mod corect a reţinut instanţa de apel că acestea pot fi obligate la plata sumelor de bani ce reprezintă prejudiciul suferit de statul român ca urmare a sustragerii de la plata taxelor şi impozitelor datorate conform legislaţiei fiscale, astfel încât critica formulată în recurs sub acest aspect este nefondată. De asemenea, este nefondată şi susţinerea că obligaţiile fiscale s-au născut în sarcina societăţii şi că, de vreme ce societatea a fost lichidată, obligaţiile de plată s-au stins. Această apărare urmează să fie înlăturată, deoarece săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către cele două pârâte a determinat apariţia unui raport juridic civil între statul român care a suferit un prejudiciu material şi persoanele fizice care au săvârşit fapta penală, raport diferit de cel drept fiscal stabilit între S.C. C. şi organele fiscale.

Aşadar, trebuie efectuată o distincţie între raportul juridic de drept fiscal ce s-a născut între societatea comercială şi statul român în cursul derulării activităţii economice pentru care se datorează taxe şi impozite şi raportul juridic de drept civil care a luat naştere ca urmare a săvârşirii unor fapte penale de către persoanele fizice care au activat în cadrul societăţii sub diverse forme: contabili, administratori etc.

Trebuie subliniat că analiza conţinutului raportului juridic civil relevă, aşa cum s-a precizat anterior, existenţa în patrimoniul statului român (persoană juridică păgubită prin infracţiune) a dreptului la recuperarea prejudiciului şi, corelativ, a obligaţiei inculpatelor de a plăti sumele respective calculate conform legislaţiei fiscale.

Aşadar, reclamantul statul român prin ANAF-AJFP Prahova este titularul unui drept de creanţă ce urmează să fie valorificată pe cale separată în faţa instanţei civile printr-o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie guvernată de dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Pentru stabilirea regimului juridic al acţiunii civile formulate de statul român prin ANAF sunt relevante considerentele Deciziei nr. 7/2018 pronunţate de Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragrafele nr. 46 şi 47 din hotărâre:

"46. Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din acelaşi cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

47. Prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

Pronunţarea unei hotărâri definitive în materie penală, hotărâre prin care au fost condamnate cele două pârâte pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, are autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, în temeiul dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în această cauză, întrucât există o faptă ilicită rezultată din neîndeplinirea unor obligaţii de evidenţiere şi declarare a unor venituri, precum şi sustragerea de la plata taxelor şi impozitelor, fapta a produs un prejudiciu care nu a fost recuperat, există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia, sub forma intenţiei, aşa cum rezultă din hotărârea penală (vezi în acelaşi sens ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 209/A din 13 iunie 2019).

ii) Cu privire la prescripţia extinctivă

Este nefondată critica pârâtelor că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale ce guvernează prescripţia extinctivă în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamantul statul român.

În mod constant, în practica instanţelor de judecată s-a statuat că dreptul de a învesti instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor civile se naşte în momentul în care partea civilă a luat cunoştinţă că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată (ÎCCJ, secţia I civilă, decizia nr. 960 din 27 mai 2020).

Prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege.

În cauză trebuie aplicat principiul de drept potrivit căruia prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio), reţinându-se că, de vreme ce reclamantul se constituise parte civilă în procesul penal, nu putea promova separat şi acţiune civilă în valorificarea aceloraşi pretenţii.

Cu privire la aplicarea acestui principiu se impune precizarea că reclamantul se poate adresa instanţei civile numai atunci când acesta este împiedicat să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, prin soluţia de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluţionată a laturii civile. Aşa fiind, termenul de prescripţie care este cel de drept comun de trei ani şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii penale, indiferent de data săvârşirii faptei penale.

Examinând actele şi lucrările dosarului se constată că, în speţă, Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei A. şi prin sentinţa penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, lăsând nesoluţionată latura civilă în ambele cauze.

Or, în speţă, hotărârile penale au rămas definitive la data de 27.11.2018, respectiv la data de 29.11.2018, iar acţiunea în pretenţii a fost formulată de reclamant la data de 6 februarie 2019, deci înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de lege.

iii) Cu privire la existenţa prejudiciului

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile pârâtelor cu privire la inexistenţa prejudiciului sau că nu a fost demonstrată întinderea acestuia, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale.

Aşa cum s-a menţionat anterior, Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei A. şi prin sentinţa penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 479 din C. proc. pen., obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei îl reprezintă recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală cu sublinierea că, într-adevăr, dispozitivul hotărârii penale nu conţine menţiunea obligării inculpatelor la plata prejudiciului.

Din sentinţele penale rezultă că pârâtele au recunoscut, nu numai săvârşirea faptelor penale, dar şi existenţa şi cuantumul prejudiciului, în sumă de 313.305,20 RON.

Pentru a lămuri care este efectul hotărârii penale asupra acţiunii civile deduse judecăţii în prezentul litigiu se impune a fi avute în vedere aspectele reţinute în considerentele Deciziei nr. 25/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"Şi în cazul evidenţierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive - art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare -, ceea ce interesează nu este, în mod obligatoriu, doar operaţiunea neevidenţiată, ci venitul realizat care nu este înregistrat, în tot sau în parte, disimulându-se realitatea, cu consecinţa eludării obligaţiilor fiscale.

În ambele variante, modalităţile faptice de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală au acelaşi scop, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale."

Considerentele expuse sunt relevante, deoarece sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale face parte din latura obiectivă a infracţiunii, având drept consecinţă păgubirea statului cu suma de bani ce ar fi trebuit să fie plătită de subiectul de drept fiscal cu titlu de taxe şi impozite, ceea ce înseamnă că producerea unui prejudiciu este urmarea imediată a infracţiunii. De existenţa prejudiciului şi de cuantumul acestuia depinde încadrarea juridică a infracţiunii, întrucât evaziunea fiscală este o infracţiune de rezultat.

Trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen..:

"Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.".

Or, în materia evaziunii fiscale "fapta" include şi prejudiciul cauzat statului prin neplata impozitelor sau taxelor, de vreme ce acest aspect face parte din latura obiectivă a infracţiunii, în lipsa căruia nu ar primi această încadrare juridică.

În speţă nu este incidentă teza a doua reglementată de textul de lege menţionat anterior, deoarece nu ne aflăm în prezenţa unei hotărâri de achitare sau de încetare a procesului penal. Pentru aceleaşi considerente nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 1365 C. civ. potrivit cărora: "Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Mai trebuie arătat că nu sunt relevante pentru soluţionarea cauzei susţinerile pârâtelor că procesul-verbal încheiat de AJFP Prahova în cadrul procedurii de verificare fiscală nu are valoare probatorie pentru stabilirea prejudiciului potrivit deciziei pronunţate de Curtea Constituţională la data de 29.01.2019, deoarece existenţa prejudiciului rezultă dintr-un ansamblu de probe analizate de instanţele anterioare, respectiv expertiza contabilă şi fiscală efectuată în cadrul procesului penal şi recunoaşterea inculpatelor privind existenţa şi întinderea prejudiciului.

În concluzie, dacă prin hotărârea penală s-a constatat săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, consecinţa este aceea a existenţei certe a prejudiciului, chestiune care nu mai poate fi contestată de către cele două pârâte în cadrul procesului civil.

Această constatare este de natură să înlăture susţinerea recurentelor-pârâte că pentru dovedirea existenţei prejudiciului este necesară administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate contabilă şi fiscală. De altfel, teza probatorie invocată de pârâte privind necesitatea efectuării unei expertize, ca element component al dreptului la apărare tinde la încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce nu poate fi admis pentru că ar încălca ordinea de drept şi principiul securităţii juridice.

Argumentul recurentului în sensul că, în cadrul litigiului pendinte, i s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că instanţa civilă a dat eficienţă constatărilor făcute în cadrul procedurii penale, nu pot fi privite ca fondate în contextul în care hotărârea penală avută în vedere a fost pronunţată în cadrul unei proceduri judiciare reglementată prin legea de procedură penală, şi a rămas definitivă, iar efectele pe care le produce în faţa instanţei civile sunt stabilite de lege.

Invocând încălcarea dreptului la apărare şi al dreptului la un proces echitabil, pârâtele susţin realizarea unei noi judecăţi a aceloraşi chestiuni care deja au format obiect de judecată în procedura penală, iar o atare rejudecare nu poate fi făcută în raport de exigenţele stabilite prin art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv de efectele autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea instanţei penale.

Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite o reexaminare a cauzei sale după ce s-a pronunţat o hotărâre definitivă cu privire la aceeaşi pricină.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărârii judecătoreşti conferă acesteia atributele de exclusivitate, obligativitate şi incontestabilitate, semnificaţia acestor însuşiri fiind că: un nou proces între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi aceeaşi cauză nu mai este posibil; părţile sunt ţinute să se respecte dezlegările făcute prin hotărârea definitivă; hotărârea definitivă nu mai poate fi pusă în discuţie de părţi sau de procuror decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Criticile formulate de pârâte privind modalitatea de administrare a probelor şi a constatărilor făcute de instanţă pe parcursul procedurii penale nu au relevanţă în cauza de faţă pentru că respectiva procedură s-a finalizat, în derularea ei fiind emise acte juridice specifice care au format obiect al controlului judecătoresc în condiţiile legii. Astfel cum s-a reţinut anterior, hotărârea penală se impune în speţă cu autoritate de lucru judecat, în condiţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., aşa încât nu este posibil a se verifica şi stabili în prezentul litigiu civil erori pe care pârâtele pretind că le-au făcut organele de cercetare penală ori instanţa penală.

iv) Cu privire la întinderea prejudiciului

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, trebuie menţionat că din sentinţele penale de condamnare a inculpatelor A. şi B., rezultă că pârâtele au recunoscut, nu numai săvârşirea faptelor penale, dar şi existenţa şi cuantumul prejudiciului, în sumă de 313.305,20 RON.

Mai mult, în cadrul procesului penal s-a dispus, la cererea inculpatelor A. şi B., efectuarea unei expertize tehnice de specialitate contabilă şi fiscală şi s-a constatat că prejudiciul este în sumă de 313.305,20 RON din care 140.011,14 RON reprezintă impozit pe profit şi 173.394,06 RON reprezintă TVA de plată.

Este adevărat că instanţa civilă a utilizat probatoriul din dosarul penal, însă potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ.: "Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui."

Or, în procesul penal nu a fost contestat raportul de expertiză întocmit la solicitarea inculpatelor, mai mult a fost recunoscut de acestea în cuantumul stabilit de expert care a coincis cu cel calculat de organul fiscal.

Aşadar, întinderea prejudiciului nu a fost contestată în procesul penal, fiind confirmată prin expertiza întocmită în cauza penală, dar şi prin recunoaşterea inculpatelor, deci are valoarea probatorie a unui fapt necontestat.

În concluzie, întinderea prejudiciului rezultă din probele administrate în dosarul penal, necontestate de părţi, astfel încât efectuarea unei alte expertize contabile în procesul civil nu ar fi fost pertinentă pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii.

v) Cu privire la obligaţia solidară de plată a prejudiciului de către pârâte

Este nefondată critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor din C. civ. ce reglementează recuperarea prejudiciului în ceea ce priveşte obligarea solidară a pârâtelor la plata prejudiciului către reclamantul statul român.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1382 C. civ.: "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat." Repararea pagubei cauzate prin infracţiune se face potrivit legii civile, iar când fapta ilicită este imputabilă mai multor persoane, acestea sunt ţinute solidar pentru despăgubire. În raport cu dispoziţiile legale, constatând că sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale a fost cauzată ca urmare a culpei concurente a celor două pârâte, instanţa în mod corect a obligat pârâtele, solidar, la plata integrală a despăgubirilor civile, iar nu obligarea la plata despăgubirilor stabilite cores­punzător culpei proprii fiecăruia.

C. civ. a instituit solidaritatea pasivă legală ce constituie o veritabilă garanţie pentru realizarea creanţei împotriva riscului insolvabilităţii, instituind obligaţia fiecărui debitor solidar de a repara întreg prejudiciul. Ulterior, debitorul are dreptul la o acţiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, prin care recuperează o parte din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia la producerea pagubei.

vi) Criticile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sunt nefondate criticile formulate de pârâte cu privire la nemotivarea respingerii cererii de administrare a probei cu expertiza tehnică de specialitate, dar şi cu privire la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, în sensul că nu a răspuns în mod adecvat criticilor formulate în calea de atac.

Înalta Curte reţine că din cuprinsul hotărârii recurate rezultă aprecierea instanţei cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului care au fost dovedite în cadrul procesului penal, fiind necontestate de niciuna din părţi. Aşa fiind, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât măsura dispusă este legală şi motivată corespunzător.

De asemenea, Înalta Curte reţine că hotărârea recurată este motivată şi cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ.. Instanţa de apel a răspuns criticilor formulate în calea de atac, analizând argumentele pârâtelor pe toate aspectele invocate: elementele răspunderii civile delictuale, prescripţia, solidaritatea debitorilor, existenţa şi întinderea prejudiciului etc.

În esenţă, deşi se susţine că hotărârea nu este motivată corespunzător, este evident că pârâtele nu sunt de acord cu raţionamentul jurisdicţional expus în considerente, deci nemulţumirea vizează argumentele reţinute de instanţă prin motivare. De altfel, se observă din modul de redactare a motivelor de recurs că se critică modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale, deci criticile sunt de nelegalitate şi pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâtele au invocat în motivele de recurs şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă argumentele sunt de nelegalitate şi au fost analizate de instanţa de recurs din această perspectivă.

vii) Temeiul legal al soluţiei pronunţate de Înalta Curte

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele A. şi B. împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele A. şi B. împotriva deciziei nr. 301 din 27 februarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.