Reparations under Law No. 290/2003: Evidentiary standard for heir status and requirement of separate claims for co-owners in restitution claims

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, cu aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 5227/23.05.2018 adoptată de pârâta A.N.R.P şi obligarea pârâtei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, să emită decizia de validare a hotărârii nr. 1048/14.10.2016 ce a fost emisă de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş.

În drept, au fost invocate prevederile art. 8 din Legea 164/2014.

La termenul de judecată din data de 12.11.2018, instanţa a respins excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile, raportat la modificările aduse art. 8 din Legea nr. 164/2014, prin Legea nr. 212/2018.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 632/22.04.2019,Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a dispus anularea deciziei nr. 5227/23.05.2018 şi a obligat pârâta A.N.R.P., prin Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei să emită decizia de validare a hotărârii nr. 1048/14.10.2016, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta.

Prin decizia nr. 200 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul astfel declarat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs pârâta-apelantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile aduse de recurentă deciziei instanţei de apel sunt următoarele:

În mod eronat s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1şi 5 din Legea nr. 290/2003.

Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 nu mai sunt în vigoare şi nu mai produc efecte juridice, ele fiind abrogate prin art. 21 din Legea nr. 164/2014.

Prin Legea nr. 164/2014 a fost modificat şi probatoriul necesar pentru dovedirea dreptului de proprietate, în accepţiunea Legii nr. 290/2003, sens în care recurenta evocă prevederile art. 4 din acest act normativ.

Consideră recurenta că în mod eronat instanţa a reţinut că pentru B. nu se impunea a se face cerere distinctă de acordare de despăgubiri, evocând în acest context norma înscrisă în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2003. Cererile întemeiate pe prevederile Legii nr. 290/2003 se formulau de către moştenitori pentru fiecare autor-proprietar al bunurilor sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

Se mai arată că, în eventualitatea în care la dosar exista o cerere formulată pentru bunurile autorului B., reclamanta trebuia să facă atât dovada calităţii de moştenitor al acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 164/2014, cât şi dovada părăsirii forţate a teritoriului cedat, în anul 1944, de către B. (sau a decesului înainte de perioada de referinţă a legii, respectiv anii 1940-1944) potrivit art. 1 din Legea nr. 290 şi a art. 1 din Legea nr. 164/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 164/2014.

Dovada calităţii de moştenitor nu se face cu acte de stare civilă. Asemenea acte de stare civilă pot dovedi calitatea de succesibil, de persoană cu vocaţie succesorală la moştenirea lăsată, iar nu aceea de moştenitor. În consecinţă, în mod eronat instanţa a reţinut că este competentă să stabilească calitatea de moştenitor a reclamantei A. faţă de proprietarul B., pe baza actelor de stare civilă.

În aplicarea riguroasă a art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea deciziei emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi emiterea unei decizii de validare a Hotărârii nr. 1048/14.10.2016 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Prefecturii judeţului Timiş.

În acest context, aprecierea instanţei de apel în sensul că este competentă să stabilească această calitate de moştenitor pe baza actelor de stare civilă, în lipsa unui certificat de moştenitor, are - în susţinerea recurentei - un caracter neîntemeiat, fiind de natură sa modifice cadrul procesual, în condiţiile în care dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă care atestă această calitate. Obiectul prezentului litigiu îl formează anularea actului administrativ, iar nu dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului B..

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a recurentei-pârâte în promovarea căii de atac având în vedere că, ulterior pronunţării hotărârii atacate, aceasta a emis decizia de validare nr. 5794/17.10.2019. În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 200 din 10 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 20 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la limitele impuse de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se constată că interesul recurentei de a exercita prezentul recurs îşi găseşte o legitimă justificare în faptul că hotărârea instanţei de apel conţine o soluţie nefavorabilă acesteia, anume aceea de respingere a apelului propriu (apel exercitat împotriva sentinţei prin care a fost dispusă anularea Deciziei pe care recurenta a emis-o în exercitarea atribuţiilor specifice conferite prin Legea 290/2003 şi Legea 164/2014 şi obligarea pârâtei recurente de a emite o nouă Decizie prin care să valideze actul de dispoziţie emis sub nr. x/2016 de Comisia pentru aplicarea Legii 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului judeţului Timiş). Chiar în situaţia în care partea s-a conformat hotărârilor pronunţate în precedentele etape procesuale, dovedind astfel o conduită de bună credinţă în îndeplinirea obligaţiilor judiciar stabilite, interesul acesteia de a susţine recursul subzistă pentru că prin acest demers se tinde la completa valorificare a apărărilor formulate în cadrul procedurii judiciare ce are ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei actului juridic pe care l-a emis. Prin urmare, apare ca fiind nefondată apărarea intimatei în sensul că recursul ar fi devenit lipsit de interes ca urmare a emiterii, de către recurentă, a Deciziei de validare în conformitate cu hotărârile instanţelor de fond şi apel.

O primă critică susţinută de recurentă este aceea că instanţa de apel a reţinut incidenţa în speţă a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea 290/2003, deşi această reglementare legală nu mai produce efecte juridice ca urmare a abrogării sale prin art. 21 din Legea 164/2014.

Critica astfel susţinută de recurentă este vădit nefondată, prevederile art. 5 alin. (1) din Legea 290/2003 fiind şi în prezent în vigoare. Art. 21 din Legea 164/2014 - pe care recurenta l-a indicat ca reper al pretinsei abrogări - conţine dispoziţii de abrogare explicită a unor norme conţinute de alte acte normative, iar ele sunt de strictă interpretare şi aplicare aşa încât nu pot produce, prin analogie, efecte de abrogare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea 290/2003 - prin aplicarea cărora instanţa de apel a apreciat cu privire la regimul probator specific pretenţiilor ce au obiect acordarea de despăgubiri pentru bunurile care intră în sfera de reglementare a acestei legi speciale.

Pe de altă parte, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare coroborată a menţionatei norme cu cea înscrisă în art. 4 din Legea 164/2014, pe care însăşi recurenta îl invocă drept reper legal util, iar această ultimă normă reglementează în mod similar un regim probatoriu derogatoriu de la cel de drept comun, în sensul că permite persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în condiţiile Legii 290/2003 să dovedească posesia asupra bunurilor care au fost preluate de autorităţi în perioada de referinţă a legii într-o modalitate care derogă de la cea de drept comun. Astfel, nota comună a acestor două dispoziţii legale speciale - a căror aplicare se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant - este aceea că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că pentru B. nu se impunea a se face o cerere distinctă de acordare a despăgubirilor, context în care au fost invocate prevederile art. 5 alin. (2) din Legea 290/2003.

Norma astfel invocată de recurent are următorul conţinut: "Dacă pentru bunurile aceluiaşi proprietar sunt mai mulţi moştenitori, fiecare dintre aceştia este obligat să îi menţioneze pe ceilalţi în cererea formulată. Dacă moştenitorii domiciliază în judeţe diferite, aceştia vor trimite cererile la Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003".

Se observă cu uşurinţă, din textul acestei reglementări, că ea se referă la situaţia unei pluralităţi de moştenitori (deci persoane cu vocaţie de a beneficia măsuri reparatorii în baza acestei legi speciale), şi nicidecum la o situaţie cum este cea din speţă, anume a existenţei unei solicitări de reparaţie făcute de un singur moştenitor în raport de mai mulţi foşti proprietari deposedaţi abuziv în perioada de referinţă a legii speciale.

Această reglementare este una de excepţie, astfel că ea este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi aplicată - astfel cum pretinde recurenta - în sensul de a se impune reclamantei intimate condiţia unei pluralităţi de cereri de acordare a reparaţiilor corelativ situaţiei în care bunurile preluate au aparţinut în trecut celor doi autori: C. şi B..

Cererea de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii 290/2003 a fost depusă de către D., antecesorarea reclamantei, iar în cuprinsul ei au fost indicate bunurile imobile (terenuri şi construcţie) pentru care s-a stabilit, în precedentele etape procesuale, dreptul reclamantei la măsuri reparatorii. În acest context, în mod neîndoilenic există cerere pentru bunurile de care au fost deposedaţi atât C. cât şi B., iar în condiţiile în care s-a stabilit (în baza probelor administrate) că aceşti doi foşti proprietari au fost membri ai aceleaşi familii şi au gospodărit împreună, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că reclamanta justifică dreptul de a primi despăgubiri pentru ansamblul acestor bunuri indicate în cerere.

Ar constitui un formalism excesiv şi contrar finalităţii legii, să se reţină drept impediment în acordarea de despăgubiri pentru o parte a bunurilor descrise în cerere, faptul că s-a omis a se nominaliza şi B. în calitate de persoană care a deţinut în trecut respectivele bunuri. O atare omisiune este explicabilă atât prin prisma perioadei mari de timp care s-a scurs de la data preluării bunurilor până la data formulării cererii şi a faptului că titulara cererii nu era chiar fostul proprietar (cunoscător al situaţiei juridice anterioare preluării), ci era un succesor cu mult mai tânăr decât persoanele deposedate, cât şi prin prisma faptului că legea specială nu impunea titularului cererii de despăgubire să facă precizări cu privire la foştii proprietari care s-au succedat între ei, într-o manieră ce este specifică unor cunoştinţe calificate în materie succesorală.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a reţinut că probele administrate atestă - în contextul legii speciale reparatorii - legătura de natură succesorală între reclamanta intimată şi B., precum şi împrejurarea că acesta din urmă a decedat în timpul celui de-al doilea război mondial, că C. a fost singurul lui succesibil (în calitate de fiu), şi că C. şi B. s-au refugiat din Bucovina în anul 1944. Or, o atare situaţie justifică includerea reclamantei domeniul e aplicare a prevederilor art. 1 din Legea 290/2003 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea 164/2014.

În acest context, critica prin care recurenta susţine că ar fi fost necesar să se dovedească decesul lui B. ori împrejurarea că acesta a părăsit teritoriul cedat în anul 1944 este una care tinde la a determina reevaluarea situaţiei de fapt în recurs. Or, un atare demers de reevaluare este incompatibil cu judecata în recurs, această etapă procesuală permiţând instanţei să realizeze un control judiciar limitat - potrivit art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte care interesează nelegalitatea deciziei atacate.

Referitor la mijloacele de probă care au fost avute în vedere spre a se conchide cu privire la calitatea de succesor, Înalta Curte notează că instanţa de apel, ca şi cea de fond, au avut a aprecia, în speţă, cu privire dreptul reclamantei intimate de a beneficia de măsuri reparatorii pentru bunurile ce au fost preluate de la autorii săi, şi în privinţa cărora mama acesteia a formulat cerere în condiţiile speciale prescrise prin Legea 290/2003. Astfel, ceea ce a avut de stabilit instanţa a fost dacă reclamanta (în calitate de moştenitoare a titularei cererii de acordare a măsurilor reparatorii) îndeplineşte una dintre cerinţele legii spre a beneficia de reparaţia cerută, iar nu să dezbată - după procedura şi rigorile ce sunt specifice dreptului comun - succesiunea vreunuia dintre autorii îndepărtaţi ce au fost deposedaţi de bunuri în perioada de referinţă a acestei legi.

În acest context al judecăţii ce s-a realizat în speţă, sunt de amintit şi eforturile reale, obiective şi de durată necesar a fi întreprinse, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, de persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii spre a identifica şi procura mijloacele de probă necesare dovedirii legăturii de succesiune cu foştii proprietari, şi chiar a vechiului drept de proprietate al acestora, date fiind atât trăsăturile represive şi restrictive binecunoscute cunoscute ale regimului politico-juridic ce a existat o lungă perioadă de timp în România, dar mai ales premisa însăşi a Legii 290/2003, anume aceea că foştii proprietari sunt persoane ce au fost efectiv izgonite din gospodăriile lor aflate în teritoriile ocupate, fiind astfel nevoiţi să plece în scurt timp, fără bunuri, rupând totodată legăturile cu autorităţile locului din care au plecat.

Astfel, critica recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi realizat o dezbatere a succesiunii autorilor reclamantei fără a fi fost învestită în acest sens, precum şi critica potrivit căreia instanţa a avut în vedere acte de stare civilă specifice dezbaterii succesorale spre a concluziona că mama reclamantei are calitatea de moştenitoare a foştilor proprietari, apar ca fiind vădit nefondate, ele fiind formulate cu neobservarea cadrului legal special şi derogatoriu în care a fost purtat litigiul.

Cum statuarea în privinţa calităţii de moştenitor după defunctul B. aparţine instanţei, ea reflectându-se în soluţia de admitere a acţiunii pendinte, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine încălcarea, în speţă, a prevederilor art. 22 din C. proc. civ. şi nici a rigorilor art. 1 alin. (2) teza finală din Legea 164/2014 prin care se instituie cerinţa ca dovada calităţii de moştenitor să fie făcută fie prin certificat de moştenitor sau certificat de calitate de moştenitor, fie prin hotărâre judecătorească (fără a institui legea specială vreo limitare în privinţa procedurii în care instanţele pot hotărî sub acest aspect).

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raportat la criticile pe care recurenta le-a dezvoltat în coordonatele acestei norme.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea recursului astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 200 din 10 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2020.