Jurisdictional conflict over civil tort vs. professional service litigation: Insurance contract claims determined by tort nature rather than professional status

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra conflictului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă, reclamanţii A., B., C., D. au solicitat obligarea pârâtei S.C. E. S.A. la plata de daune morale şi materiale pentru fiecare dintre reclamanţi în parte, penalităţi şi cheltuieli de judecată,

Prin sentinţa nr. 197 din data de 13 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. şi în consecinţă:

Pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor A. şi C., echivalentul în RON a sumei de câte 28.000 euro, la cursul Băncii Naţionale a României valabil în ziua plăţii efective, cu titlu de daune morale, reclamantului A. suma de 685,13 cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamantului B. echivalentul în RON sumei de 21. 000 euro, la cursul Băncii Naţionale a României valabil în ziua plăţii efective, cu titlu de daune morale.

S-a respins acţiunea formulată de reclamantul D..

Pârâta a fost obligată să plătească penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, aferente daunelor morale, în termen de 10 zile de data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor A., B. şi C., suma de 4078,33 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, atât pârâta cât şi reclamanţii au declarat apel.

Apelul s-a înregistrat la Curtea de Apel Târgu Mureş pe rolul secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea nr. 96A din 12 mai 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocată din oficiu şi a declinat în favoarea secţiei I civile a Curţii de Apel Târgu Mureş competenţa de soluţionare a apelului declarat de părţi împotriva sentinţei civile nr. 197 din data de 13 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă.

În motivare, a reţinut că din considerentele hotărârii primei instanţe, rezultă că obiectul cauzei a fost circumscris acţiunii în răspundere civilă delictuală, în acord cu dispoziţiile art. 1.351 şi următoarele C. civ., analiza pe fond a cauzei de către prima instanţă fiind făcută în raport cu condiţiile de existenţă a răspunderii civile delictuale.

De altfel, şi cererile de apel sunt argumentate, prin motivele de drept şi de fapt invocate, pe dispoziţiile ce privesc răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a intervenientului forţat, apelant în prezenta cauză, F..

Astfel, natura cauzei soluţionate de instanţa de fond este una civilă, în sensul în care intimaţii - reclamanţi au solicitat obligarea apelantului - pârât S.C. E. S.A. şi a intimatului - intervenient forţat F. la repararea prejudiciului cauzat intimaţilor - reclamanţi prin fapta ilicită comisă de intervenientul forţat.

Rezultă fără dubiu că natura şi obiectul cauzei a fost determinat, în mod corect, de instanţa de fond ca fiind de natură civilă, fără să conteze calitatea de profesionist al apelantului - pârât S.C. E. S.A.

Pentru că prin repartizare aleatorie cauza în apel a fost repartizat unui complet de judecată, specializat în materia litigiilor cu profesionişti, pe lângă evidenţa faptului că soluţionarea litigiului de prima instanţă a fost făcută în raport cu obiectul şi natura cauzei, civilă şi nu litigiu cu profesionişti, urmează ca la stabilirea competenţei materiale procesuale în apel să se ţină seama de dispoziţiile art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum acestea au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2016 dată în recurs în interesul legii.

Astfel, la paragraful 165 din Decizia nr. 18/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie concluzionează că, "... potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei".

Punctul de plecare al argumentării Deciziei nr. 18/2016 este acela, pe de-o parte, că legiuitorul a stabilit expres că dispoziţiile C. civ. se aplică şi raporturilor dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept şi, pe de altă parte, că dispoziţiile art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevăd că pentru determinarea competenţei materiale procesuale se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor şi nu de calitatea de profesionist a uneia dintre părţi.

În cauza de faţă instanţa de apel, în complet specializat în litigii pentru profesionişti, constată că natura şi obiectul cauzei este unul civil - acţiune în răspundere delictuală - şi nu unul de genul cauzelor avute în vedere de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Împrejurarea că apelanta - pârâtă S.C. E. S.A., societate de asigurare, are calitatea de profesionist, respectiv că între aceasta şi asigurat - intervenientul forţat - a fost încheiat un contract, nu este de natură a schimba nici natura litigiului şi nici temeiul în baza căruia se analizează cererea de acordare a despăgubirilor, obiectul fiind circumscris răspunderii civile delictuale. În plus, contractul de asigurare este la rândul său un contract civil, cauzele referitoare la executarea acestuia având aceeaşi natură.

Astfel, instanţa reţine că această cauza păstrează aceeaşi natură şi în apel, care se impune a fi soluţionat tot de instanţa civilă. Dacă s-ar proceda contrar, respectiv stabilirea competenţei instanţei de apel prin raportare la calitatea de profesionist a apelantei - pârâte, ar lipsi suportul juridic pentru soluţionarea apelurilor, din punctul de vedere al competenţei materiale procesuale, aşa cum este circumscrisă de prevederile legale, inclusiv în interpretarea dată de Decizia nr. 18/2016 dată în soluţionarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea nr. 251A din 6 iulie 2020, CA Târgu Mureş, secţia a I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a Curţii de Apel Tg. Mureş, secţia I a civilă şi în consecinţă a declinat în favoarea secţiei a II a civile, complet specializat, a Curţii de Apel Târgu Mureş, competenţa de soluţionare a apelurilor. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea soluţionării apelului şi a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I-a civilă, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În motivare, a arătat că obiectul cauzei a fost circumscris ca fiind specific unei acţiuni în răspundere civile, obiectul cererii constituindu-l strict acordarea de despăgubiri prin antrenarea răspunderii civile contractuale, în temeiul contractului de asigurare. Executarea contractului de asigurare se circumscrie activităţii economice a asigurătorului, ca profesionist. Raporturile juridice dintre părţi au fost stabilite iniţial prin contractul de asigurare care a fost încheiat în cadrul activităţii economice desfăşurate de pârâtă, motiv pentru care acţiunea se circumscrie sferei litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în funcţie de obiectul sau natura litigiilor. Este vorba tot de o răspundere contractuală a societăţii de asigurare în raport cu terţul păgubit, fondată pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv, art. 22 din Legea nr. 132/2017, întrucât ea izvorăşte tot din contractul de asigurare şi din lege.

Poliţa de asigurare a fost încheiată de asigurător în cadrul activităţii economice care reprezintă obiectul de activitate uzual al societăţii de asigurare, plata despăgubirii reprezentând astfel chiar o componentă a activităţii sale, fiind atrase astfel dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, litigiul izvorăşte din activitatea de asigurare de răspundere civilă obligatorie, desfăşurată de către asigurător, respectiv, din faptele 'de asigurare pe care acesta este obligat, conform legii, să le săvârşească când intervine riscul asigurat.

Asigurătorul este un profesionist, iar în obiectul activităţii sale profesionale intră obligaţia de despăgubire, precum şi activitatea de regres şi recuperare (art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv, art. 22 din Legea nr. 137/2017).

În cauza de faţă instanţa de apel, constată că natura şi obiectul cauzei este unul ce ţine de competenţa completelor specializate, iar susţinerea părţilor că acest dosar este înregistrat în anul 2018, iar la acel moment era în vigoare Decizia nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea recursului în interesul legii, nu poate fi primită deoarece completul investit cu recursul în interesul legii interpretează doar dispoziţiile legale în privinţa cărora este sesizat iar conform art. 514 C. proc. civ. recursul în interesul legii are rolul de a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Or prin Decizia nr. 18/2016 s-au interpretat dispoziţiile competenţa funcţională a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, competenţă determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părţilor procesului civil, în raport şi cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

În cauză sunt incidente însă dispoziţiile legii speciale, respectiv răspunderea contractuală a societăţii de asigurare în raport cu terţul păgubit, fondată pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, respectiv, art. 22 din Legea nr. 132/2017.

De altfel, jurisprudenţa, inclusiv de după apariţia Deciziei nr. 18/2016 a considerat că astfel de acţiuni sunt soluţionate de secţiile specializate (a se vedea Curtea de Apel Braşov: Dosar civil nr. x/2019 - sentinţa civilă nr. 18/4.03.2019; dosar civil nr. x/2019 - sentinţa nr. 20/05.03.2019; sentinţe date în stabilirea competenţei în favoarea secţiei a II-a civile, sentinţa civilă nr. 87/10.12.2019 pronunţată în dosar nr. x/2019, Curtea de Apel Bacău: încheierile pronunţate în dosarul nr. x/2019 şi în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă - practică unitară: decizia civilă nr. 399A/07.03.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2/201).

Analizând conflictul de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei - societate de asigurări - la plata de despăgubiri pentru decesul victimei A., survenit în urma accidentului auto produs de intimatul intervenient forţat F..

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi se îndreaptă împotriva pârâtei, societate de asigurare, în baza contractului de răspundere civilă auto tip RCA, pe care intimatul intervenient forţat F., şoferul autoturismului care a produs accidentul, îl avea încheiat cu pârâta.

Aşadar, pretenţiile reclamanţilor îşi au izvorul în accidentul auto, care este fapta civilă delictuală a intimatului, iar obligaţia de plată pe care o invocă reclamanţii îşi are izvorul în contractul de răspundere civilă auto tip RCA încheiat între pârâtă şi intimatul intervenient.

Din considerentele hotărârii primei instanţe reiese că obiectul cauzei este o acţiune în răspundere civilă delictuală, în acord cu dispoziţiile art. 1.351 şi următoarele C. civ., analiza pe fond a cauzei de către prima instanţă a fost făcută în raport cu condiţiile de existenţă a răspunderii civile delictuale.

De altfel, şi cererile de apel sunt argumentate, prin motivele de drept şi de fapt invocate, pe dispoziţiile ce privesc răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a intervenientului forţat, F..

Astfel, natura cauzei soluţionate de instanţa de fond este una civilă, în sensul în care reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei S.C. E. S.A. şi a intervenientui forţat F. la repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor prin fapta ilicită comisă de intervenientul forţat.

Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 18/2016 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a stabilit "Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare".

Prin urmare, având în vedere natura şi obiectul pricinii, competenţa de soluţionare a apelului revine secţiei I Civile a Curţii de Apel Târgu Mureş, întrucât litigiul pendinte este unul de natură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2020.