Direct civil tort action against public officials barred by mandatory administrative liability procedure under Public Servants Statute

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Corabia, la data de 20 ianuarie 2017, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ca reprezentant legal al Statului Român, a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 503.140,82 RON, reprezentând prejudiciu produs bugetului de stat.

Hotărârile de declinare a cauzei

Prin sentinţa nr. 266/09.05.2017, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Corabia şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, secţia a II-a Civil, de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, care, prin încheierea nr. 20/22 mai 2017, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a Tribunalul Olt.

Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 365/11.06.2018, Tribunalul Olt, secţia I civilă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant pentru reclamant şi a anulat cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt - pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova şi pe pârâţii A. şi B..

Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 3277 din data de 06.12.2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă s-au admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ca reprezentant legal al Statului Român şi de apelantul-pârât B., împotriva sentinţei nr. 365/11.06.2018, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, s-a anulat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Decizia pronunţată de tribunal în rejudecare

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 219 de la 07 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată din oficiu la termenul din data de 23.04.2019.

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

S-a respins cererea pârâtului A. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 2446 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ca reprezentant al Statului Român împotriva sentinţei civile nr. 219 de la 07 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., şi A., având ca obiect acţiune în răspundere delictuală.

A respins cererea intimatului-pârât B. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ca reprezentant legal al Statului Român a formulat recurs.

Recurenta reclamantă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel, iar în rejudecare să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

A susţinut incidenţa motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a reţinut în mod eronat că cererea de chemare în judecată este una de recuperare a unui prejudiciu produs de angajat prin încălcarea normelor legale care reglementează funcţia/profesia.

În motivarea instanţei de apel, s-a apreciat că reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acţiune în pretenţii, pentru a putea angaja răspunderea contractuală a salariatului, potrivit art. 254 alin. (1) din Codul muncii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în judecată.

Recurenta reclamantă a considerat că instanţa de apel a dispus în mod nejustificat încadrarea greşită a cererii de chemare în judecată în dispoziţiile Legii nr. 188/1999 şi ale Codului muncii, cât timp cererea, astfel cum a fost formulată, este întemeiată pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 mai 2020, instanţa a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 2446 din 19 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 15 octombrie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi au depus succinte note scrise, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi judecarea cauzei în lipsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Se reţine că obiectul prezentului dosar îl constituie cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata sumei de bani, ca urmare a săvârşirii de către aceştia a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în calitatea lor de funcţionari publici în cadrul Administraţiei Finanţelor Publice Corabia, temeiul juridic la cererii de chemare în judecată fiind răspunderea civilă delictuală.

Pârâţii B. şi A. au avut calitatea de funcţionari publici şi au fost cercetaţi penal pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, fiind achitaţi prin decizia penală nr. 1931/20.12.2016 a Curţii de Apel Craiova, decizie prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

Pentru prejudiciul de 503.140,82 RON reclamanta a emis împotriva pârâţilor decizia de imputare nr. 67/23.02.2012, care a fost însă anulată prin sentinţa civilă nr. 1779/25.09.2012 a Tribunalului Olt, definitivă prin decizia civilă nr. 2131/28.02.2013 a Curţii de Apel Craiova, constatându-se că s-a prescris dreptul de a se emite respectiva decizie de imputare.

Prin decizia recurată în cauză, instanţa a reţinut, în raport de temeiul de drept al cererii care se referă la art. 25 alin. (5) şi art. 27 alin. (2) C. proc. pen. şi de instituţia răspunderii civile delictuale, că nu în toate cazurile în care acţiunea civilă a rămas nesoluţionată în procesul penal este posibilă angajarea răspunderii persoanei faţă de care s-a dispus achitarea pentru săvârşirea unei fapte penale, întrucât instanţa civilă este obligată să analizeze pe fond o astfel de acţiune.

Curtea de apel a confirmat raţionamentul instanţei de fond, cu privire la inadmisibilitatea acţiunii, indiferent de faptul că împotriva celor doi pârâţi a fost formulată o plângere penală, iar faptele care au generat prejudiciul pretins în cauza de faţă au făcut obiectul unui dosar penal.

S-a apreciat că instanţa civilă este chemată să stabilească dacă pârâţii pot răspunde delictual civil, în condiţiile dreptului comun, pentru producerea unui pretins prejudiciu prin desfăşurarea unei activităţi profesionale specifice statutului lor de funcţionari publici şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la neconstituţionalitatea art. 85 din Legea nr. 188/1999.

Reclamanta a criticat decizia recurată, pentru incidenţa art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa a reţinut în mod eronat că cererea de chemare în judecată este una de recuperare a unui prejudiciu produs de angajat prin încălcarea normelor legale care reglementează funcţia sau profesia şi aplicarea greşită a Legii nr. 188/1999.

Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., invocat de recurentă în susţinerea criticii privind greşita apreciere a cererii de chemare în judecată, care este una de recuperare a unui prejudiciu produs de angajat prin încălcarea normelor legale care reglementează funcţia sau profesia este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată, faţă de obiectul dedus judecăţii şi de limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, din care rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de bani ca urmare a săvârşirii de către aceştia a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în calitatea lor de funcţionari publici, pentru care au fost cercetaţi penal, instanţa lăsând nesoluţionată acţiunea civilă.

Astfel, în argumentarea soluţiei pronunţate de menţinere a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, instanţa de apel a reţinut că răspunderea civilă a celor doi pârâţi se angajează în cazurile în care prin acţiunile sau inacţiunile lor au cauzat pagube materiale serviciului public în care îşi desfăşurau activitatea, regulile de răspundere fiind, pe fond, cele din materia răspunderii civile delictuale, iar nu cele contractuale, deoarece raporturile juridice stabilite între părţi îşi au izvorul în actul administrativ de numire în funcţia de funcţionar public.

Instanţa de apel, examinând motivele de apel şi în argumentarea în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate, a mai arătat că deşi devin aplicabile pe fondul cauzei condiţiile răspunderii delictuale, din punct de vedere procesual condiţiile specifice şi proprii ale răspunderii civile a funcţionarului public reglementate expres de art. 84 şi art. 85 din Legea 188/1999 impun ca reclamanta să urmeze procedura prevăzută de aceste dispoziţii, acţiunea directă în faţa instanţei întemeiată pe prevederile art. 998, 999 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1349 şi următoarele din noul C. civ. fiind inadmisibilă.

Înaltă Curte constată că soluţia instanţei de apel a fost argumentată şi din perspectiva analizării unui eventual drept de opţiune al reclamantei, arătându-se că prin Legea nr. 188/1999 s-a reglementat cadrul juridic, condiţiile şi procedura angajării răspunderii acestei categorii speciale de personal pentru prejudiciile provocate cu vinovăţie instituţiilor sau autorităţilor publice în care îşi desfăşoară activitatea, astfel că tribunalul a reţinut corect că nu există un drept de opţiune între incidenţa acestor norme şi cele cu caracter general.

Corect s-a apreciat că acţiunea în justiţie pentru recuperarea prejudiciului apare ca inadmisibilă, întrucât încalcă dispoziţiile art. 84 şi 85 din Legea 188/1999 iar aspectul că anterior a fost sesizată instanţa penală, care a stabilit definitiv că fapta nu este prevăzută de legea penală şi a dispus achitarea, este irelevant în speţă, nefiind întemeiată susţinerea apelantului în sensul că este suficient să se constate că fapta care a generat prejudiciul derivă dintr-o cauză penală pentru a atrage răspunderea pârâţilor.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., indicat de reclamantă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Cum din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme instanţa a aplicat în cauză prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi a reţinut că acest act normativ reglementează o modalitate specifică de recuperare a unei pagube produse cu vinovăţie de către funcţionarul public patrimoniului instituţiei publice, prin emiterea de către conducătorul instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, împotriva căreia funcţionarul public are dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ, procedură care a fost, de altfel, urmată în cauză.

Faţă de cele expuse, Înaltă Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamantei şi că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., sens în care va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 2446 din 19 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2020.