Jurisdiction of appellate court to transfer civil liability suit against prosecutor at local prosecution service based on objective impartiality

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 01 septembrie 2020, petentul A. a solicitat strămutarea pricinii care face obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Constanţa.

Conform verificărilor efectuate în sistemul informatic ECRIS, dosarul ce face obiectul cererii de strămutare a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 06 februarie 2020, data iniţială a dosarului fiind 03 iulie 2017, fiindu-i aplicabile normele de procedură ale Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

Dezvoltând motivele de strămutare şi arătând situaţia de fapt, petentul a arătat că a iniţiat un demers judiciar fundamentat pe răspunderea civilă delictuală în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., solicitând obligarea acestora în solidar la repararea prejudiciului moral pe care i l-au produs prin conduita manifestată în perioada în care au fost colegi în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa.

Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în considerarea prevederilor art. 127 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., instanţă care şi-a declinat competenţa înfavoarea Judecătoriei Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 13220 din 29 noiembrie 2019, Judecătoria Constanţa a respins cererea, ca inadmisibilă.

Petentul a declarat apel, care a fost înaintat Tribunalului Constanţa.

A susţinut că pârâta C. îşi desfăşoară activitatea în funcţia de prim-procuror adjunctîn cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, iar pârâta B. îşi desfăşoară activitatea în funcţia de procuror DIICOT Constanţa, situaţie care îi creează o suspiciune că instanţa de apel nu va fi imparţială, întrucât una dintre pârâte funcţionează chiar la parchetul de pe lângă instanţa care va soluţiona cererea de apel.

Totodată, consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., care oferă reclamantului posibilitatea de a formula cererea împotriva unui judecător, procuror sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă, la o instanţă de acelaşi grad din circumscripţia curţii de apel învecinate, opţiune avută în vedere încă de la demararea litigiului între părţile prezentei cauze.

A precizat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018 s-a reţinut că pentru ca principiul egalităţii de arme să fie garantat în mod efectiv, părţilor trebuie să li se asigure acelaşi tratament de la începutul şi până la finalizarea litigiului, principiu ce trebuie să fie respectat şi în căile de atac. S-a mai reţinut că de principiu competenţa facultativă este o expresie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi ale art. 124, însă, limitarea sferei sale de aplicare la instanţa la care îşi desfăşoară efectiv activitatea reclamantul judecător, nu este aptă să acopere într-un mod complet toate situaţiile care pot, în mod rezonabil, să apară în cursul unei judecăţi.

Cu alte cuvinte, prin Decizia nr. 290/2018, Curtea Constituţională a decis că soluţia normativă oferită de art. 127 C. proc. civ., în forma sa anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, în interpretarea restrictivă stabilită prin Decizia nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, este neconstituţională.

Totodată, Curtea Constituţională a statuat că strămutarea trebuie privită ca un mecanism care poate fi invocat în mod excepţional.

În urma publicării Deciziei CCR nr. 290/2018, legiuitorul a modificat substanţial prevederile art. 127 C. proc. civ., stabilind, în esenţă, că în toate cazurile în care vreuna dintre părţi are calitate de judecător, procuror sau grefier la instanţa competentă, judecata se realizează, la cererea reclamantului, care are calitatea specială prevăzută de lege (art. 127 alin. (1) sau la cererea reclamantului formulată împotriva unui pârât, care are calitatea specială prevăzută de lege (art. 127 alin. (2), în circumscripţia unei curţi de apel învecinate.

A solicitat ca litigiul să fie judecat de către o instanţă din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, deoarece niciuna dintre părţi nu a funcţionat la parchete din această circumscripţie.

Cu privire la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona prezenta cerere de strămutare, petentul a suţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 127 alin. (2) şi (3) şi cu cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 290/2018 care au condus la modificarea acestui text legal.

Înalta Curte reţine următoarele:

În raport de data învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată, care potrivit verificărilor efectuate în sistemul de evidenţă informatizată ECRIS este 03 iulie 2017, cererii de strămutare îi sunt aplicabile normele de procedură ale Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/17.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074/18.12.2018, act normativ ce a fost invocat de petent în susţinerea argumentelor formulate în cadrul cererii de strămutare cu privire la instanţa competentă să o soluţioneze şi care nu este aplicabil potrivit normei dispuse prin art. 24 din Legea nr. 134/2010.

În speţă, în cuprinsul cererii de strămutare, petentul, pe de o parte, nu formulează susţineri care ar putea fi circumscrise unor motive de siguranţă publică de natură să atragă competenţa de soluţionare a cererii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, nu are legitimarea procesuală activă de a formula o astfel de cerere în considerarea art. 141 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât cererea de strămutare va fi analizată din prisma dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 142 alin. (1) teza I C. proc. civ. "Cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia".

Instanţa de la care se solicită strămutarea este, în speţă, Tribunalul Constanţa, învestit cu soluţionarea apelui declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de Judecătoria Constanţa, situaţie în care Curtea de Apel Constanţa este, prima facie, instanţa competentă să soluţioneze cauza.

Petentul susţine, însă, că cererea sa de strămutare se fundamentează pe ideea obţinerii unei garanţii la un proces echitabil din perspectiva existenţei unei imparţialităţi obiective, raportat la statutul profesional al uneia dintre pârâte, acela de prim-procuror adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a sintagmei "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ.

Necesitatea judecării cauzei de către o instanţă imparţială a fost analizată în mod constant de CEDO, atât din perspectivă subiectivă, cât şi obiectivă.

Referitor la criteriul obiectiv, în cauza Hauschildt contra Danemarcei, s-a reţinut că trebuie determinat dacă independent de comportamentul personal al judecătorului, anumite fapte verificabile permit de a suspecta lipsa de imparţialitate a acestuia.

Înalta Curte apreciază că nu este incidentă norma de competenţă facultativă prevăzută de art. 127 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., având în vedere faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, s-a reţinut că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza I şi ale art. 145 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt constituţionale " în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a unei dintre părţi".

Curtea Constituţională, prin decizia evocată, a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numită imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numită imparţialitate obiectivă.

Potrivit considerentelor acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are o competenţă specială, de excepţie, atunci când cererea de strămutare de competenţa unei curţi de apel vizează motive de bănuială legitimă rezultate din calitatea uneia din părţi de judecător la respectiva curte de apel.

În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că ceea ce s-a criticat de către autorul excepţiei de necontituţionalitate nu se raportează la criteriul imparţialităţii subiective, ci la cel al imparţialităţii obiective, faţă de calitatea reclamantului de judecător la curtea de apel, deci la o posibilă instanţă de control judiciar.

Reglementarea evocată, de strictă interpretare, are în vedere situaţia în care una din părţile dosarului a cărui strămutare se solicită are calitatea de judecător în funcţie la respectiva curte de apel, însă, cauza de faţă nu se circumscrie ipotezei care a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin decizia nr. 558/2014 a Curţii Constituţionale, întrucât intimata C. are calitatea de prim-procuror adjunct la Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, situaţie care nu se include în sfera celor statuate prin decizia invocată.

Se reţine şi faptul că, cum de altfel s-a arătat, art. 142 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, text invocat de petent în argumentarea competenţei materiale a Înaltei Curţi în soluţionarea cererii de strămutare, nu sunt aplicabile cauzei pendinte raportat la data cererii de chemare în judecată (03 iulie 2017), întrucât actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074/18.12.2018 şi a intrat în vigoare în 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 78 din Constituţia României, fiind incident proceselor pornite ulterior acestei date. Astfel, întrucât potrivit art. 142 alin. (1) C. proc. civ. în forma incidentă cauzei pendinte, cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia, iar în cauză, cererea de strămutare dedusă judecăţii este fundamentată, aşa cum s-a arătat anterior, pe motive de bănuială legitimă şi este formulată cu privire la un dosar înregistrat ulterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., competenţa de soluţionare aparţine Curţii de Apel Constanţa, ca instanţă în circumscripţia căreia se află Tribunalul Constanţa, pe rolul căruia se află înregistrată calea de atac a apelului a cărei strămutare se solicită.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 131 raportat la art. 142 C. proc. civ., instanţa competentă material a soluţiona cauza este Curtea de Apel Constanţa, instanţă în favoarea căreia va opera prezenta declinare de competenţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de intimate.

Declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2020.