Ministry ordered to repay updated purchase price after annulled Law 112/1995 sale contract; appeal rejected

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 14.05.2009, sub nr. x/2009, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata valorii de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din construcţie 5 camere, culoar, scara, cămară, bucătărie, spălătorie, pivniţă, boxa, wc, vestibul hol, culoar, scara bucătărie, cămara hol, camera de serviciu, baie, două magazii, culoar şi teren în suprafaţă de 135 mp, a cărui proprietate a fost în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a locuit în calitate de chiriaşă în acest imobil, împreună cu părinţii săi, B. şi C., în baza contractului de închiriere nr. x/21.12.1994 şi apoi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998, contract care a fost anulat de instanţă prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 3427/23.05.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de D. în contradictoriu cu A., B., C. şi E., S.C. Herastrau Nord S.A. şi S.C. F. S.A., constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998 şi dispunându-se evacuarea din imobil.

În temeiul art. 1344 coroborat cu art. 1341, 1345 şi 1346 C. civ., reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei care se va calcula prin expertiza de specialitate.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece prin acţiune se solicită valoarea de circulaţie a imobilului, însă reclamanta nu a făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se constate buna sa credinţă, astfel că cererea nu se circumscrie dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 12293/10.06.2010 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenta de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16.08.2010, sub nr. x/2010.

În perioada 21.02.2012 - 25.04.2017, cursul judecăţii a fost suspendat, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2005, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

La termenul de judecată din data de 24.05.2011, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârâţi şi Municipiul Bucureşti şi S.C. F. S.A., iar la termenul din 05.05.2017, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998, precum şi obligarea pârâtei G., moştenitoarea persoanei îndreptăţite H., la plata sumei de 268.7575.629 RON ROL, actualizată, reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului situat în str. x, prin îmbunătăţiri necesare şi utile.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare la cererea modificatoare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, întrucât nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

A arătat pârâtul că, în conformitate cu art. 1337 C. civ., răspunderea pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, revine vânzătorului, fiind în faţa unui raport juridic de drept privat având la baza un contract; or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub raport juridic, o altă persoană răspunzătoare. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, iar pentru a reţine opinia contrară, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 din C. civ., care însă nu operează fără consimţământul expres al creditorului, în plus, novaţiunea nu se prezumă.

Pe fond, pârâtul s-a apărat invocând dispoziţiile art. 1337 din C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind deplin aplicabilă între părţile prezentului litigiu. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.09.2017, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1518/21.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 8984,97 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii fiecărei rate (conform situaţiei încasări aflată la dosar) şi până la data plăţii efective a debitului; a obligat pârâta G. la plata către reclamantă a sumei de 64540 euro reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate în legătură cu imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 1; a respins primul capăt al cererii de chemare în judecată formulat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Administraţia Fondului Imobiliar, ca neîntemeiat; a stabilit onorariul definitiv aferent expertizei evaluatorii la suma de 1500 RON, obligând pârâta G. la plata diferenţei de onorariu de 500 RON, a obligat pârâta G. la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998, încheiat cu Municipiul Bucureşti, reprezentat prin S.C. F. S.R.L., reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din 5 camere (subsol - culoar+scara, cămară, bucătărie, spălătorie, pivniţă, boxa, wc; parter - vestibul, hol, wc, culoar+scara, bucătărie, cămară; etaj - hol, camera serviciu, baie, două magazii). Preţul, stabilit la suma de 89949700 ROL, a fost achitat integral, astfel cum rezultă din situaţia încasărilor comunicată de S.C. F. S.R.L..

Ulterior, prin decizia civila nr. 528A/29.09.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâţii B., E., C., A., S.C. Herăstrău Nord S.A. şi S.C. F. S.R.L. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.03.1998.

Împotriva acestei decizii s-a formulat recurs, iar prin încheierea din data de 18.07.2012, Curtea de Apel Bucureşti a dispus înaintarea cauzei la Curtea de Apel Constanţa, ca urmare a admiterii cererii de strămutare.

Prin decizia civilă nr. 227/17.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa au fost admise recursurile declarate, a fost casată decizia civila nr. 528A/29.09.2005 a Tribunalului Bucureşti, şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Constanţa.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1170/13.05.2014 a Tribunalului Constanta, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.03.1998, sentinţă definitivă prin decizia civilă nr. 72/29.06.2015 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1818/3.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut că în cauză devin incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii 112/1995 au dreptul la restituirea preţului actualizat, care urmează să se facă de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995.

Având în vedere că prin hotărâre irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998 şi, ca atare, încălcarea condiţiilor stabilite de lege pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare prevăzut de Legea nr. 112/1995, reclamanta este îndreptăţită doar să solicite restituirea preţului actualizat achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, nu şi preţul de piaţă al apartamentului.

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 privind despăgubirea pe care trebuie să o primească foştii proprietari ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost anulate, reprezintă o aplicare a principiului restabilirii situaţiei anterioare care guvernează efectele nulităţii actului juridic. Potrivit acestui principiu tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-a încheiat (în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul trebuie să restituie preţul, iar cumpărătorul lucrul vândut).

De asemenea, s-a reţinut că obligaţia vânzătorului de a garanta pe cumpărător pentru evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.) se naşte din contractul de vânzare-cumpărare, astfel că desfiinţarea acestuia atrage şi stingerea garanţiei, conform principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, în temeiul căruia obligaţiile care nu s-au executat până la data anulării/constatării nulităţii contractului nu se mai execută, iar cele deja executate sunt supuse, ca regulă, restituirii.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că este neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata preţului de piaţă al imobilului, întrucât nu sunt întrunite cerinţele art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998 nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar garanţia pentru evicţiune nu mai funcţionează, fiind anulat contractul de vânzare-cumpărare.

În temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanta a sumei de 8994.97 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii fiecărei rate şi până la data achitării efective a debitului.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 817 A/23 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe acesta la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, către intimata-reclamantă A..

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

Deşi pârâtul critică atât soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi soluţia de obligare a sa la plata pretenţiilor solicitate de reclamantă, prin intermediul a două motive de apel distincte, acestea vizează aceeaşi chestiune juridică - inexistenţa unei răspunderi a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte restituirea către cumpărători a preţului ce a fost achitat, în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/195, contract ce a fost ulterior anulat.

Reţinând legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, potrivit căruia "(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2^1) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Din interpretarea gramaticală a normei juridice enunţate reiese că obligaţia de a restitui preţul solicitat prin cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului actualizat, revine Ministerului Finanţelor.

În cauză nu s-a pus problema analizării condiţiilor răspunderii civile contractuale, întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat era stabilită în sarcina Ministerului Finanţelor Publice printr-o lege specială de reparaţie, pârâtul chemat în judecată fiind titularul obligaţiei ce face obiectul raportului juridic dedus judecăţii în virtutea unei dispoziţii legale, chiar dacă acesta nu a fost parte în contractele de vânzare-cumpărare.

În speţă, intimatei-reclamante i-a fost admisă cererea referitoare la restituirea preţului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul unui act de vânzare declarat nul, temeiul legal al acestei dispoziţii judecătoreşti constituindu-l prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care reprezintă o aplicaţie specială a răspunderii civile pentru situaţiile particulare, în care se regăsesc persoanele care au cumpărat locuinţe în baza Legii nr. 112/1995.

Dat fiind caracterul special al menţionatelor prevederi ale Legii nr. 10/2001, în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, ele derogă de la reglementarea de drept comun din materia evicţiunii (art. 1337 şi urm. din C. civ.), aşa încât situaţia dedusă judecăţii în litigiul pendinte şi cadrul procesual în care acesta se derulează nu puteau fi evaluate - astfel cum pretinde apelantul - prin prisma regulilor dreptului comun (art. 1334 şi urm.) relative la răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti.

Cum dispoziţia specială ce atrage răspunderea patrimonială a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român este în vigoare, toate criticile apelantului apar ca nefondate, urmând a fi respinse, în acest sens fiind conturată o practică judiciară unitară a instanţelor judecătoreşti, confirmată prin deciziile instanţei supreme.

De asemenea, apărările întemeiate pe neîndeplinirea cerinţelor privind intervenirea unei novaţii prin schimbarea de debitor, în condiţiile art. 1609 C. civ. din 2011, nu au fost primite, fiind nefondate.

Este adevărat că în cauză sunt incidente prevederile C. civ. de la 1864, sub imperiul acestuia fiind încheiat actul, însă, debitorul obligaţiei de plată este stabilit în temeiul unei dispoziţii legale, răspunderea sa izvorând direct din lege.

S-a constatat că prin criticile aduse pe fondul cauzei, recurentul face trimitere tot la condiţiile răspunderii contractuale, precum şi la persoana căreia îi revine obligaţia de a răspunde pentru evicţiune, critici care au fost respinse.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere soluţia de respingere a apelului declarat, reţinând cupla procesuală a apelantului s-a dispus obligarea acestuia la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A criticat recurentul-pârât decizia instanţei de apel, în esenţă, sub următoarele aspecte:

4.1. În mod greşit a apreciat instanţa de apel că este întemeiată cererea reclamantei privind plata preţului actualizat al imobilului, având în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 1695 din noul C. civ. care instituie condiţiile garanţiei contra evicţiunii.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că dispoziţia de drept comun anterior menţionată nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile din litigiu, mai ales în situaţia în care contractul a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească.

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii,

Sub acest aspect, deşi în practica instanţelor, inclusiv a instanţei supreme, s-a conturat şi opinia conform căreia obligaţia de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune (în acest sens, decizia civilă nr. 4929/2001 a instanţei supreme), totuşi în condiţiile anulării contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1695 şi urm. din C. civ., întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogăţirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, Municipiul Bucureşti), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică, şi anume: statul nu poate interveni într-un raport juridic de drept privat având la baza un contract, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare; prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.

Sub acest ultim aspect, recurentul a arătat că, într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, însă cu referire numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză), şi nu ale unui act juridic.

Prin modificarea alin. (3) al art. 50, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţi, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice care numai administrează fondul cu această destinaţie.

Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) nu sunt de natură să determine chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamantei de imobil, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză.

4.2. În mod greşit a fost obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1000 RON, câtă vreme acesta nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata unor atare cheltuieli.

În dezvoltarea acestei critici, evocând conţinutul art. 453 din C. proc. civ., recurentul a arătat că onorariile avocaţiale sunt etichetate drept cheltuieli de judecată, având însă particularitatea înfrângerii caracterului neutru al celorlalte subcategorii. Astfel, dacă taxele de timbru sau despăgubirile martorilor sunt considerate cheltuieli iminente actului de judecată, al căror cuantum nu este supus discuţiei, onorariile avocaţiale sunt negociate şi stabilite între partea litigantă şi apărătorul său, cu consecinţa unei palete diversificate din punct de vedere pecuniar.

Ca atare, dispoziţiile art. 451 alin. (2) permit judecătorului cauzei să micşoreze cuantumul onorariilor avocaţiale "chiar şi din oficiu", în virtutea rolului activ, acesta putând suplini absenţa acestei cereri atunci când observă lipsa de proporţionalitate dintre "circumstanţele cauzei" şi cuantumul sumei achitate cu titlu de onorariu avocaţial.

Mai mult decât atât, în speţă, onorariul de avocat acordat de instanţa de apel este nejustificat în raport cu complexitatea şi dificultatea litigiului, având ca obiect pretenţii - restituire preţ actualizat. Prin urmare, stabilirea plăţii este nerezonabilă, deoarece în dosarul în discuţie, avocatul a avut posibilitatea parcurgerii cu uşurinţă a etapelor procesuale, care în niciun caz nu justifică onorariul, motiv pentru care solicită reducerea lui, în baza art. 451 alin. (2).

Fără a contesta faptul că nimeni nu este obligat să se apere singur, chiar dacă are cunoştinţe juridice, dreptul la apărare fiind un drept recunoscut tuturor, recurentul arată că, prin angajarea unui apărător, nu trebuie să se urmărească împovărarea părţii căzute în pretenţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice a fost întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., însă, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată - 14.05.2009 -, normele de drept procesual aplicabile raportului juridic litigios sunt cele cuprinse în C. proc. civ. din 1865, criticile de nelegalitate fiind încadrabile în prevederile art. 304 pct. 9.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, reţinerea greşită de către instanţele de fond şi de apel a calităţii sale procesuale pasive, cu consecinţa obligării greşite la restituirea preţului actualizat către reclamanta fost chiriaş, al cărei contract de vânzare-cumpărare - încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 - a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, argumentând că sunt incidente dispoziţiile de drept comun ale C. civ. care reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune (în speţă, a Municipiului Bucureşti), care nu pot fi înlăturate de la aplicare prin nicio altă normă specială contrară, cum este cazul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cu titlu preliminar, sub aspectele care interesează examinarea motivului de recurs, Înalta Curte are a observa că, în calitate de fost chiriaş al imobilului din Bucureşti, str. x, preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, reclamanta A. a dedus judecăţii instanţelor de fond cererea de restituire a preţului actualizat plătit la achiziţionarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă - sentinţa civilă nr. 1170/2014 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 72/2015 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1818/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Drept urmare, acţiunea în restituirea preţului actualizat vizează ipoteza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ipoteză care nu a fost contestată în faza procesuală a recursului şi care a fost tranşată cu efect de lucru judecat prin hotărârea irevocabilă anterior enunţată, în care s-a disputat chestiunea caracterului nevalabil al contractului de vânzare-cumpărare.

Aşadar, devin incidente prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, potrivit cu care "Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Printr-o jurisprudenţă constantă şi consistentă a instanţei supreme, dezvoltată pe marginea textului legal anterior redat, s-a statuat că, ex lege, a fost instituită în sarcina Statului Român, prin organul său reprezentativ Ministerul Finanţelor Publice, o răspundere specială, pentru imobilele preluate în mod abuziv, care au fost ulterior înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 iar dobânditorii evinşi, aşa cum este şi cazul celui din litigiul pendinte.

Prevederile art. 50 alin. (3) stabilesc în mod clar atât obligaţia de restituire, cât şi titularul acestei obligaţii, anume Ministerul Finanţelor Publice, ţinut să efectueze plata în numele şi pe seama Statului Român.

Înalta Curte are în vedere că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun, sub aspectul titularului obligaţiei de despăgubire. Articolul 50 alin. (3) derogă de la dispoziţiile de drept comun ale C. civ. care reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune şi, totodată, de la principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, inclusiv cel al restabilirii situaţiei anterioare.

Ca atare, contrar susţinerilor recurentului, este deplin legal raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel care, validând soluţia instanţei de fond, a confirmat că, în cadrul raportului juridic obligaţional dedus judecăţii, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, este titularul obligaţiei de restituire a preţului actualizat.

Teza recurentului, prin care se susţine că dreptul comun în materia răspunderii pentru evicţiune reglementat de C. civ. nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziţie specială contrară, nesocoteşte o regulă de bază în soluţionarea conflictului dintre norme juridice civile concurente, consacrată de principiul de drept specialia generalibus derogant, potrivit cu care norma specială derogă întotdeauna şi are prioritate de aplicare faţă de norma generală.

Ca atare, ceea ce se aplică în această materie, pentru a stabili persoana căreia îi incumbă răspunderea pentru evicţiune, nu este principiul relativităţii efectelor contractului, reglementat de normele de drept comun, ci răspunderea instituită de norma specială în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român.

Susţinerea recurentului în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului este lipsită de substanţă, nefiind un argument fundamentat din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, calitatea procesuală pasivă a recurentului rezultă din voinţa legiuitorului, care a instituit obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la încheierea contractului. Adoptarea normei prin care s-a instituit o atare obligaţie a fost justificată de faptul că această instituţie era cea care dispunea, în condiţiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obţinute din vânzarea apartamentelor către foştii chiriaşi.

Aşadar, norma specială care reglementează obligaţia de dezdăunare în sarcina recurentului derogă de la principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că, ex lege, în cazul anulării contractului, răspunderea pentru restituirea preţului nu revine vânzătorului, ci este asumată de Statul Român, prin organul său reprezentativ, Ministerul Finanţelor Publice.

Împrejurarea că raportul juridic generat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu conţinutul său constând în drepturi şi obligaţii ce revin părţilor contractante, are natura unui raport juridic de drept privat, nu constituie o piedică în calea unei reglementări de natura celei conţinute în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Susţinând că statul nu poate interveni în raportul juridic de natură contractuală, în sensul de a stabili o alta persoană (instituţie) răspunzătoare, recurentul-pârât contestă însăşi atribuţia de legiferare prevăzută de Constituţie în competenţa puterii legiuitoare.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentului subsumate primului motiv de recurs.

Luând în examinare cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se susţine obligarea nelegală la plata cheltuielilor de judecată şi caracterul disproporţionat al cuantumului onorariului de avocat, de 1000 RON, la care a fost obligat cu titlu de cheltuieli de judecată, Înalta Curte reţine cele ce succed:

Fiind parte căzută în pretenţii, în sensul dat de art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, ca urmare a respingerii apelului declarat, apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat legal la plata cheltuielilor de judecată, în absenţa unei dispoziţii legale exoneratoare, care să deroge de la norma cu caracter general precitată.

Pe de altă parte, pentru reclamanta, creditor al preţului actualizat, sesizarea instanţei de fond cu o acţiune în restituire îndreptată împotriva Ministerului Finanţelor Publice era o modalitate necesară, iar nu facultativă, pentru redobândirea preţului plătit.

Drept urmare, este vădit nefondată critica prin care se susţine nelegalitatea obligării la cheltuieli de judecată în faza procesuală a apelului.

Cu referire la pretinsul caracter disproporţionat al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe motiv că "este nejustificat în raport cu complexitatea şi dificultatea litigiului", că "avocatul a avut posibilitatea parcurgerii cu uşurinţă a etapelor procesuale" ori că un atare cuantum ar conduce la "împovărarea părţii căzute în pretenţii", Înalta Curte are a observa că nemulţumirile recurentului constituie veritabile critici de netemeinicie, care nu pot face obiect al controlului de legalitate permis instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în temeiul art. 312 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

În baza art. 274 din C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului în această fază procesuală şi caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului onorariului de avocat în sumă de 1000 RON, conform chitanţei depuse la dosar (nr. 729/05.10.2020), urmează a fi obligat recurentul să-i plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul de avocat.

PENRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 817 A din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2020.