Res judicata exception wrongly applied in pipeline easement rent dispute; appeal admitted, lower judgments annulled and case remanded

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina, la data de 11 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii S.C. C. S.A. Ploieşti şi Agenţia Naţională de Resurse Minerale Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtelor la plata unei rente anuale pentru suprafeţele de teren ocupate de cele două conducte de transport produse petroliere (ţiţei) începând cu data de 1 iulie 2014 şi în viitor, pe toată durata existenţei conductelor; obligarea pârâtelor la plata pierderilor suferite prin nerealizarea unor obiective economice pe zona rămasă între cele două conducte după restricţia lor şi zona de-a lungul DN1 (E60).

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 555, art. 559 C. civ., art. 44 alin. (5) din Constituţia României.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 594/2018 din 28 februarie 2018, Judecătoria Câmpina a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Prin sentinţa civilă nr. 2446 din 28 august 2018, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Agenţia Naţionala de Resurse Minerale Bucureşti şi a respins cererea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu această pârâtă, ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

De asemenea, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea formulată împotriva pârâtei S.C. C. S.A. Ploieşti întrucât există autoritate de lucru judecat.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 2804 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă a respins apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2446/28.08.2018, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. C. S.A. Ploieşti şi Agenţia Naţională de Resurse Minerale Bucureşti, ca nefondat.

A admis excepţia inadmisibilităţii apelului incident şi a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat de apelantul B. împotriva sentinţei civile nr. 2446 din 28 august 2018, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. C. S.A. Ploieşti şi Agenţia Naţională de Resurse Minerale Bucureşti.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă au formulat recurs reclamanţii A. şi B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul - reclamant A. susţine, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ. următoarele:

După expunerea situaţiei de fapt şi a istoricului litigiilor purtate până în prezent, arată că la Tribunalul Prahova, la termenul de judecata din 25 mai 2017, instanţa a precizat că durata judecaţii va fi de 6 termene, dar termenul din 28 august 2017 a "fost dat cu încălcarea legii" având în vedere că era perioada vacanţei judecătoreşti. Este adevărat că la termenul din 25 mai 2017 instanţa a solicitat pârâţilor să precizeze dacă sunt de acord cu un termen în data de 4 iulie 2017 sau la 7 septembrie 2017, iar părţile prezente au fost de acord cu acest termen din 4 iulie 2017, dar completul care a judecat cauza în data de 28.08.2017 a ignorat complet cererea pârâţilor de acordare a unui nou termen având în vedere înscrisurile depuse şi a procedat la soluţionarea acesteia.

Arată că între dosarele nr. x/2008 şi nr. y/2017 nu există legătură, deoarece în dosarul nr. x/2008 s-a solicitat lipsa de folosinţă pentru un culoar de 10 ml stânga-dreapta, având în vedere că terenul de 4,56 ha a devenit intravilan prin H.C.L. nr. 2/2007, în timp ce în dosarul nr. x/2017 s-a solicitat renta anuală pentru terenul în suprafaţă de 5,91 ha având o lungime mult mai mare faţă de cel deţinut anterior şi obţinut în baza titlurilor de proprietate din anul 2014, iar prin H.C.L. nr. 94 din 8 noiembrie 2012 a devenit zonă destinată construcţiilor de orice fel, locuinţe, zona turistică, în timp ce suprafaţa ocupată de cele două conducte de transport ţiţei scoase din circuitul economic este de circa 2,00 ha.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil, iar între cele două dosare nu există identitate de obiect, cauză, părţi.

Susţine că decizia pronunţată este contrară dispoziţiilor CEDO şi Constituţiei României privind dreptul de proprietate şi jurisprudentei CEDO, conform cărora dreptul de uz şi servitute asupra terenurilor private reprezintă o limitare adusă drepturilor de proprietate, în lipsa unor despăgubiri juste şi solicită instanţei de recurs să aibă în vedere şi practica instanţelor de judecată în cauze similare unde S.C. C. S.A. a fost obligată la despăgubiri.

Arată că deciziile nr. 903 din 7 iunie 2006 şi nr. 314 din 19 martie 2015, irevocabile, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti nu au intrat în puterea lucrului judecat şi învederează că, ulterior punerii în posesie a reclamanţilor, în baza sentinţei civile nr. 6906 din 31 mai 1996, pronunţată de către Judecătoria Braşov, s-a mutat traseul conductelor de pe terenul acestora, fără acordul proprietarilor, iar lucrarea finalizată în anul 1999 a produs degradarea terenului conform raportului pedologie, aspect menţionat în raportul de expertiză întocmit în dosarul în care a fost pronunţată decizia nr. 903 din 7 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Susţine că în decizia prin care s-a stabilit renta anuală de 262 RON nu s-a avut în vedere că terenul este degradat 100% pe o suprafaţa de circa 2,00 ha, astfel cum a fost precizat în decizia nr. 903 din 7 iunie 2003 de către Curtea de Apel Ploieşti.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul - reclamant B. formulează, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 25 alin. (2) din O.U.G nr. 80/2013 şi a pus în vedere recurentului să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.430 RON, calculată conform art. 23 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, iar cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, formulată de petentul B. a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Potrivit art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, după îndeplinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Potrivit art. 472 alin. (2) C. proc. civ., dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.

Or, apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2446/28-08-2018 pronunţată de Tribunalul Prahova a fost respins ca nefondat şi, având în vedere principiul "unde legea nu distinge nici noi nu trebuie sa distingem", prin raportare la prevederile art. 472 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., instanţa de apel, în mod greşit, a admis excepţia inadmisibilităţii apelului incident şi a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat de apelantul B. împotriva sentinţei civile nr. 2446 din 28 august 2018, pronunţată de Tribunalul Prahova.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata Agenţia Naţională de Resurse Minerale Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Intimata S.C. C. S.A. Ploieşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursurilor întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 octombrie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2804 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi s-a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. Referitor la recursul declarat de reclamantul B. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. se constată că acesta, critică, sub un prim aspect, faptul că instanţa de apel, punându-i în vedere recurentului să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.430 RON, calculată conform art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G nr. 80/2013 a încălcat prevederile art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte observă că această măsură a fost deja supusă controlului fiind criticată în cadrul cererii de reexaminare formulată împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost însă respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte admisibilitatea formulării unor critici în calea de atac a recursului împotriva acestei din urmă încheieri instanţa reţine că potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, cererea soluţionându-se în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă.

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că legiuitorul a dorit a impune numai calea de atac a reexaminării împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, iar aceste dispoziţii nu pot constitui o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie, cu atât mai mult cu cât prin decizia civilă nr. 1/1994, Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, iar legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege".

A stabilit Curtea Constituţională că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat, iar exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe.

Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii procesuale, iar legea procesual-civilă a reglementat condiţiile examinării cauzei civile, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare, acest mod de determinare asigurând un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătoreşti şi satisfăcând exigenţele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În condiţiile în care textul de lege anterior menţionat, respectiv art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, nu prevede posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de reexaminare, Înalta Curtea apreciază că nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la modalitatea greşită de stabilire a taxei judiciare de timbru de către instanţa de apel.

Pentru identitate de raţiune este de menţionat şi Decizia RIL nr. 7/2014 prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Referitor la criticile privind soluţia de respingere ca inadmisibilă a căii de atac a apelului incident Înalta Curte constată că aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe."

În interpretarea acestor dispoziţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la paragraful 88 din Decizia nr. 14/2020 privind sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi cu soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 875 din 25 septembrie 2020, a statuat că obiectivul urmărit prin consacrarea instituţiei procesuale a apelului incident este acela de a conferi intimatului din apelul principal un mijloc procesual prin care să solicite reformarea hotărârii atacate de partea adversă, în situaţia în care acesta nu a exercitat apel, în speranţa că nici partea adversă nu o va face, deşi justifică interesul de a exercita apel (de exemplu, atunci când ambele părţi au căzut în pretenţii) sau interesul de a declara apel incident se naşte în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac şi există riscul reformării hotărârii atacate într-un sens care să îi prejudicieze situaţia juridică stabilită prin respectiva hotărâre.

De asemenea, prin Decizia nr. 280/2018 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 53 din 21 ianuarie 2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. Curtea Constituţională a reţinut la paragrafele 25,26 că odată formulat, apelul incident poate fi exercitat numai cu respectarea condiţiilor impuse de lege, respectiv acesta se poate exercita doar de intimatul care justifică un interes în promovarea căii de atac; cererea se poate face după împlinirea termenului de apel, dar numai odată cu depunerea întâmpinării la apelul principal; scopul apelului incident fiind acela de a obţine reformarea hotărârii, prin apelul incident trebuie să fie probat şi motivat un interes propriu al intimatului, el putându-se face numai la apelul introdus de partea cu interese contrare în proces; apelul incident trebuie să îndeplinească condiţiile impuse de lege pentru cererea de apel. Mai mult, în cazul în care apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efecte.

Din dispoziţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin deciziile anterior menţionate, se desprinde concluzia că cel care formulează apel incident trebuie să aibă interese potrivnice faţă de cel care formulează apelul principal şi să tindă printr-o cerere proprie prin intermediul apelului incident la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Este adevărat că reclamantul B., nedeclarând apel principal împotriva sentinţei tribunalului a dobândit calitatea de intimat în apelul declarat de reclamantul A., dar, în mod corect a stabilit Curtea de Apel Ploieşti că acesta nu poate uza de calea de atac a apelului incident pentru că nu are calitatea de parte potrivnică faţă de reclamantul A., deoarece interesele lor converg, cererea de chemare în judecată fiind comună.

Pentru respingerea ca inadmisibilă a cererii de apel incident Curtea de Apel Ploieşti nu a recurs la dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora, dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect, aşa cum susţine în mod eronat recurentul, ci chiar la analiza condiţiilor de admisibilitate a unei asemenea căi de atac impuse de dispoziţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind interpretate sau aplicate greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, se constată că nu sunt incidente motivele de recurs invocate de recurent, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate anterior, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 2804 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

2. Referitor la recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii, se susţine, sub un prim aspect, că la Tribunalul Prahova, termenul din 28 august 2017 a "fost dat cu încălcarea legii" având în vedere că era perioada vacanţei judecătoreşti. Părţile prezente au fost de acord cu termenul din 4 iulie 2017, dar completul care a judecat cauza în data de 28.08.2017 a ignorat complet cererea pârâţilor de acordare a unui nou termen având în vedere înscrisurile depuse şi a procedat la soluţionarea acesteia.

Aceste critici au fost inserate şi în cadrul cererii de apel, iar Curtea de Apel Ploieşti a constatat că, în fapt, apelantul este nemulţumit de compunerea completului de judecată ce a pronunţat sentinţa contestată, reţinând că dosarul de judecată a fost repartizat aleatoriu pentru soluţionare completului de judecată 20FCiv, persoana responsabilă de dosar fiind judecătorul D., aşa cum reiese din fişa dosarului, iar în ceea ce priveşte compunerea completului de judecată de la termenul din data de 28.08.2018 s-a constatat că potrivit procesului-verbal nr. x/23.08.2018 s-a aprobat înlocuirea doamnei judecător D. cu domnul judecător E. în compunerea completului de judecată 20FCiv, faţă de dispoziţiile Hotărârii nr. 9/14.05.2018 a Colegiului de Conducere a Tribunalului Prahova, inclusiv în dosarul x/2017, astfel Curtea a apreciat că la termenul de judecată din data de 28.08.2018 completul de judecată a fost legal constituit.

Recurentul nu a adus critici raţionamentului instanţei de apel, ci a reiterat motivele din cererea de apel, astfel încât instanţa de recurs constată că nu a fost învestită cu critici de nelegalitate încadrabile în cazurile expres şi limitativ prevăzute la art. 488 C. proc. civ. sub aceste aspecte.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, recurentul a criticat decizia atacată prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor procedurale în materie, critici încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că între dosarele nr. x/2008 şi nr. y/2017 nu există legătură, deoarece în dosarul nr. x/2008 s-a solicitat lipsa de folosinţă pentru un culoar de 10 ml stânga-dreapta, având în vedere că terenul de 4,56 ha a devenit intravilan, în timp ce în dosarul nr. x/2017 s-a solicitat renta anuală pentru terenul în suprafaţă de 5,91 ha având o lungime mult mai mare faţă de cel deţinut anterior şi obţinut în baza titlurilor de proprietate din anul 2014, iar prin H.C.L. nr. 94 din 8 noiembrie 2012 a devenit zonă destinată construcţiilor de orice fel, locuinţe, zona turistică, în timp ce suprafaţa ocupată de cele două conducte de transport ţiţei scoase din circuitul economic este de circa 2,00 ha şi că între cele două dosare nu există identitate de obiect, cauză, părţi.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 431 C. proc. civ., potrivit căruia: (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

De asemenea, potrivit art. 430 C. proc. civ.,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.".

După cum se poate observa, efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifica efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii elementelor reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - calitate procesuală, cauză şi obiect.

Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că este întrunită condiţia identităţii de obiect arătând că prin cererea ce face obiectul prezentei cauze s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unei rente anuale pentru suprafeţele de teren ocupate de cele două conducte de transport produse petroliere (ţiţei) începând cu data de 01.07.2014 şi în viitor, pe toata durata existenţei conductelor şi obligarea pârâtelor la plata pierderilor suferite prin nerealizarea unor obiective economice pe zona rămasa între cele două conducte după restricţia lor şi zona de-a lungul DN1 (E60).

Înalta Curte constată că aceste solicitări au fost explicate chiar în conţinutul cererii de chemare în judecată din care rezultă că se solicită plata unei rente anuale pentru zona de siguranţă a conductelor montate pe terenul reclamanţilor situat în intravilanul oraşului Băicoi şi plata pierderilor suferite prin nerealizarea unor obiective economice pe un teren care are regimul juridic de intravilan cu destinaţie de construcţie.

Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului înregistrat pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr. x/2008, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună 1.obligarea pârâtei la dezafectarea conductelor şi a instalaţiilor aferente instalate pe terenul proprietatea reclamanţilor şi montarea acestor conducte şi a instalaţiilor pe un coridor de-a lungul şi în imediata vecinătate a căilor de acces (DN:1), iar în caz de refuz la plata de despăgubiri; 2.contravaloarea lipsei de folosinţă (chirie) a terenului ocupat de conductele şi instalaţiile aferente de transport produse petroliere şi a zonelor de protecţie de-a lungul conductelor ce traversează terenul reclamanţilor, începând cu anul 2006, la preţul zonei, echivalentă cu renta anuală; 3. contravaloarea pierderilor suferite de reclamanţi datorită imposibilităţii realizării unor obiective economice conform certificatului de urbanism nr. x/2006 şi stabilite prin PUG şi PUZ, teren în suprafaţă de circa 5 ha curţi construcţii situat la DN.l Bucureşti-Braşov, cu o deschidere de 400 ml.; 4. plata despăgubirilor (lipsa de folosinţă) a unei suprafeţe de teren de circa 12.500 mp degradată la montajul conductelor şi instalaţiilor prin diminuarea gradului de fertilitate a solului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ulterior renunţându-se la capetele de cerere nr. x şi 4.

În cadrul acelui dosar pârâta S.C. C. S.A. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamanţilor să îi permită exerciţiul dreptului de servitute legală prevăzut de art. 7 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 238/2004, arătând că se impune stabilirea de către instanţă a cuantumului rentei anuale conform disp.art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 2444/12.10.2011 Judecătoria Câmpina a admis acţiunea restrânsă formulată de reclamanţi şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi în consecinţă a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1.789.174 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru suprafaţa ocupată de conducte si instalaţiile aferente de transport produse petroliere si a zonei de siguranţă de-a lungul conductelor pe perioada 12.12.2005-12.12.2008, suma de 718.975 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru aceeaşi suprafaţă pe anul 2009, precum si la plata anuală a contravalorii lipsei de folosinţă în cuantum de 718.975 RON, începând cu anul 2010, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 243.600 RON reprezentând contravaloarea pierderilor suferite de reclamanţi datorită imposibilităţii realizării unor obiective economice pe terenul în suprafaţă de 2,04 ha, situat pe DN1, Km 79+500 şi a obligat reclamanţii să permită paratei exercitarea dreptului de servitute legală prevăzut de art. 7 Legea nr. 238/2004 pe terenul în suprafaţă de 45104 mp, identificat conform raportului de expertiză topografica ing. F..

Înalta Curte, contrar susţinerilor din hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, constată că această hotărâre a fost însă anulată în totalitate cu ocazia exercitării controlului judiciar.

Astfel, prin decizia civilă nr. 302/03.05.2012 Tribunalul Prahova a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre judecare, cu evocarea fondului în ceea ce priveşte nepronunţarea de către instanţa de fond asupra unui capăt din cererea reconvenţională, iar prin decizia civilă nr. 433/25.06.2014 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/2008, evocând fondul în urma anulării sentinţei civile nr. 2444/12.10.20114 pronunţată de Judecătoria Câmpina, în rejudecare a fost admis doar cel de-al doilea capăt din cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi în consecinţă au fost obligaţi reclamanţii să permită pârâtei S.C. C. S.A., accesul pe terenul în suprafaţă de 1927 mp, pe un culoar de 2,4 ml plasat de-a lungul conductelor aflate pe teren având drept axă de simetrie în plan vertical fiecare conductă, şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor o rentă anuală conform variantei I din raportul de expertiză agro inginer G., efectuat în apel, de 262 RON.

În paragraful 5, pagina 12 a hotărârii ce face obiectul controlului judiciar de faţă, se menţionează: faptul că prin decizia civilă nr. 302/03.05.2012 se arată că se anulează sentinţa apelată, nu înseamnă că au fost anulate toate dispoziţiile acesteia, apelul fiind admis în limita cererii de apel formulate, deci doar în ceea ce priveşte capătul doi al cererii reconvenţionale, celelalte măsuri intrând în puterea lucrului judecat şi obligând părţile în aceeaşi măsură.

Din dispozitivul Deciziilor nr. 302/03.05.2012 şi 433/25.06.2014, rezultă că Tribunalul Prahova a anulat în tot sentinţa apelată, respectiv sentinţa civilă nr. 2444/12.10.2011 a Judecătoriei Câmpina, admiţând doar cel de-al doilea capăt din cererea reconvenţională, fără a reitera dispoziţiile privind cererile reclamanţilor sau a se menţiona că se menţin, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

Concluzia că doar dispoziţiile ce vizau cererea reconvenţională au fost admise în final este întărită de motivarea Curţii de Apel Ploieşti care a respins prin Decizia nr. 314/19.02.2015 recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziilor civile nr. 302/3.05.2012 şi nr. 433/25.06.2014 pronunţate de Tribunalul Prahova.

Astfel, la pagina 20, paragraful II, din decizia pronunţată în calea de atac a recursului s-a menţionat: Referitor la critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, întrucât nu s-ar fi pronunţat asupra cererii reclamantilor privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor arătate în petitul cererii de chemare în judecată şi că ar fi stabilit plata unei rente anuale, deşi cererea reconventională nu conţinea acest capăt de cerere, Curtea o va înlătura, ca neîntemeiată.

În acest sens, Curtea reţine că, admiţând apelul formulat de către pârâta S.C. C. S.A. şi evocând fondul, instanţa de apel a apreciat că, raportat la textele de lege aplicabile în materie, respectiv Legea nr. 238/2004, se impune stabilirea dreptului de acces pe terenul în suprafata de 1927 mp, cu obligarea paratei la plata unei rente anuale şi nu a altor despagubiri (respectiv cele solicitate de catre reclamanti).

Motivarea respingerii acestor despăgubiri o regăsim la pagina 22 a aceleiaşi decizii în cadrul căreia Curtea de apel a retinut că tribunalul nu a ignorat împrejurarea că terenul aparţinând reclamanţilor este situat în intravilanul localităţii, însa a avut în vedere categoria de folosinţă a acestuia, respectiv "arabil", categorie care este stabilită prin Hotărârea Consiliului Local Baicoi nr. 13/16.04.1998. Aşadar, împrejurarea că terenul face parte din intravilanul localităţii Băicoi nu schimbă categoria de folosinţă a acestuia, căci nu s-a solicitat de către recurenţii-reclamanţi şi nu s-a eliberat autorizaţia de construire în baza Certificatului de Urbanism nr. x/2006 emis de Consiliul Judeţean Prahova, astfel cum rezultă din conţinutul adresei nr. x/1.02.2013 emisă de Primaria or. Băicoi (filele x apel, fila x recurs).

Prin urmare, raportat la categoria de folosinţă a terenului, în mod legal intimata-pârâtă a fost obligată la plata unei rente anuale prin raportare la contravaloarea producţiei obţinute pe teren şi nu prin raportare la valoarea imobilului în litigiu. Or, aşa cum s-a reţinut şi în paragrafele anterioare, categoria de folosinţă a terenului proprietatea recurenţilor-reclamanţi este "arabil", putând fi schimbată în categoria "curţi -construcţii" prin solicitarea şi respectiv eliberarea unei autorizaţii de construire, cererea în acest sens nefiind formulată până la această dată.

Analizând identitatea de obiect din dosarul anterior menţionat ce viza un teren intravilan "arabil", aşa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 314/19.02.2015 prin raportare la obiectul cauzei de faţă, Curtea de Apel Ploieşti, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, nu a observat că din conţinutul cererii de chemare în judecată din dosarul de faţă rezultă că se solicită plata rentei şi a unor despăgubiri pentru pierderile suferite prin nerealizarea unor obiective economice pe terenul acestora situat în intravilanul oraşului Băicoi, teren care, conform PUG, PUZ şi PUD aprobat prin Hotărârile Consiliului Local Băicoi nr. 21/2007 şi nr. 94/2012 are regimul juridic de intravilan cu destinaţie de construcţie.

Or, în prezenta acţiune reclamanţii susţin tocmai ceea ce Curtea de Apel le imputa prin decizia civilă nr. 314/19.02.2015, în sensul că au intervenit schimbări în categoria de folosinţă a terenului ca urmare a unor noi acte administrative, aspect care, prin raportare la considerentele analizate anterior, este esenţial în dezlegarea cererii acestora, astfel încât în mod greşit instanţa de apel a apreciat că obiectul celor două cereri de chemare în judecată este identic.

Pe de altă parte, Curtea de Apel Ploieşti, în cadrul deciziei ce face obiectul prezentului controlul judiciar, a constatat că prezenta acţiune are aceeaşi cauză cu cea din litigiul anterior, fără a avea în vedere că în această materie are importanţă temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv calificarea juridică dată situaţiei de fapt dedusă judecăţii, iar nu cauza acţiunii în sensul de scop spre care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă în justiţie (finalitatea acţiunii civile exercitate de reclamant), iar o deplină identitate de cauză, înţeleasă ca fiind temeiul pretenţiei promovate în justiţie, presupune o identitate de împrejurări de fapt şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte relevante, aspecte care nu au rezultat în cauză.

Astfel, în litigiul anterior, în raport cu care se analizează criteriile existenţei autorităţii de lucru judecat, prin Decizia nr. 314/19.02.2015 Curtea de Apel Ploieşti, respingând recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziilor civile nr. 302/3.05.2012 şi nr. 433/25.06.2014 pronunţate de Tribunalul Prahova, a reţinut că există diferenţă între dreptul de servitute reglementat de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 238/2004 şi cel reglementat de dispoziţiile art. 25 din acelaşi act normativ şi, prin urmare, cu putere de lucru judecat, instanţa anterioară a stabilit că dispoziţiile legale privind instituirea zonelor de protectie si de siguranţă sunt aplicabile servituţii legale reglementată de disp. art. 25 din Legea 238/2004, nu şi dreptului de servitute prevăzut de disp. art. 7 din acelasi act normativ, iar stabilirea de către tribunal a unui culoar de 2,4 m de-a lungul conductei care să permită exerciţiul dreptului de servitute legală este prevăzut de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 238/2004, recurenţii neformulând însă critici în legătură cu aceste aspecte teoretice.

Prin decizia civilă nr. 433/25.06.2014, Tribunalul Prahova, evocând fondul, după stabilirea dreptului de servitute asupra unui culoar de 2,4 m de-a lungul conductelor, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor o rentă anuală conform variantei I din raportul de expertiză agro inginer G., efectuat în apel, de 262 RON ţinând cont că terenul în litigiu, este intravilan şi are categoria de folosinţă arabil, conform adresei nr. x/01.02.2013, emisă de primăria Băicoi, apreciind că, deşi în zona este instituită interdicţia de construire, nu este interzisă cultivarea cu plante păioase (grâu), în raport de această situaţie de fapt fiind analizate cererile părţilor.

În aceste condiţii se poate observa că esenţială pentru dezlegarea cauzei anterioare a fost categoria de folosinţă a terenului, arabil, temeiul juridic al pretenţiilor admise fiind doar cel de la art. 7 din Legea nr. 238/2004 tocmai prin raportare la această împrejurare.

Or, în prezentul litigiu, se observă că reclamanţii susţin că prin Hotărârea Consiliului Local Băicoi a fost aprobată documentaţia actualizată a PUG şi RLU, iar în prezent terenul este intravilan cu destinaţia de construcţie, aspecte care ţin de verificarea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Chiar dacă anumite dezlegări ale problemelor de drept făcute de instanţă în litigiile anterioare se bucură de putere de lucru judecat, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincţie între autoritatea de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi puterea de lucru judecat care se referă la modalitatea în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a statua diferit.

În speţa de faţă, astfel cum s-a arătat anterior, lipseşte identitatea de obiect şi de cauză a cererilor supuse analizei, astfel încât, în mod greşit instanţele anterioare au dat eficienţă dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., admiţând excepţia autorităţii de lucru judecat, deşi nu erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2804 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., observând că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, va casa decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 2446 din 28 august 2018 a Tribunalului Prahova şi va trimite cauza Tribunalului Prahova, spre rejudecare, cu respectarea dezlegărilor date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 2804 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 2446 din 28 august 2018 a Tribunalului Prahova şi trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2021.