State liability for judicial error must be grounded in special legislation rather than general civil liability provisions

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 martie 2019 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să se constate că în cadrul procedurilor judiciare din dosarul nr. x/2015 şi a dosarelor asociate acestuia s-a încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil; să fie obligat pârâtul - Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 293.605,41 RON cu titlu de reparaţie a prejudiciului cauzat reclamanţilor, cu cheltuieli de judecată.

2. Judecata în primă instanţă. Sentinţa Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 320 din 27 iunie 201 Tribunalul Cluj a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Cererea de apel.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea lui, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru judecare pe fondul ei la prima instanţă.

4. Judecata în apel. Decizia Curţii de Apel Cluj.

Prin decizia civilă nr. 15/A din 04 februarie 2020 Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul reclamanţilor A. şi B..

În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele:

În speţă, s-au invocat erori judiciare săvârşite de serviciul public de justiţie în procedurile derulate în dosarul nr. x/2015 şi dosarele asociate x/2015 şi nr. y/2015, proceduri în care a fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Nemulţumirea reclamanţilor vizează soluţionarea cauzei într-un termen apreciat de aceştia ca nerezonabil, în această situaţie considerând că devine incidentă răspunderea statului pentru erori judiciare.

Dispoziţiile constituţionale invocate de apelanţii A. şi B. vizează numai principiul răspunderii statului pentru erori judiciare, însă legislativ s-a reglementat răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate ori al restrângerii de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 538 - 539 din C. proc. pen., în cauzele penale.

Este reglementată şi răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă specială şi priveşte acele fapte ale magistraţilor care ar putea genera erori judiciare.

Modalitatea în care se reglementează răspunderea pentru erori judiciare se stabileşte de către Parlament, prin lege, întrucât justiţia este monopol al activităţii statale, iar statul este răspunzător pentru modul în care judecătorii şi procurorii îşi îndeplinesc activitatea.

Întrucât erorile invocate de apelanţi vizează activitatea judecătorilor, într-un proces civil răspunderea statului este reglementată de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, însă dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale se va putea exercita numai în cazul în care s-a stabilit în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau a procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Această răspundere a statului pentru erori judiciare, în alte cauze decât cele penale, este o răspundere civilă delictuală specială, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de dispoziţiile art. 1349 C. civ.

Reclamanţii apelanţi şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile constituţionale care reglementează, la nivel de principiu, răspunderea statului pentru erori judiciare (art. 52 alin. (3) Constituţie) şi pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1384 C. civ., însă aceste dispoziţii legale nu sunt incidente pentru erori judiciare presupus a fi săvârşite de magistraţi, deci corect a respins prima instanţă acţiunea ca inadmisibilă.

Reclamantul a invocat şi art. 6 şi 13 C.E.D.O. în susţinerea acţiunii, însă se constată că art. 6 C.E.D.O. a fost transpus în legislaţia internă şi se regăseşte în art. 6 C. proc. civ. care prevede că:

"(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii". În noul C. proc. civ. este menţionat atât principiul dreptului la un proces echitabil, cât şi remediul aflat la îndemâna părţilor în situaţia în care se încalcă dreptul de soluţionare a procesului într-un termen optim şi previzibil - contestaţia privind tergiversarea procesului - procedură prevăzută de art. 522 şi următoarele C. proc. civ..

Dispoziţiile art. 13 C.E.D.O. prevăd că orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de aceasta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Această dispoziţie legală garantează, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO, existenta în dreptul naţional a unui "recurs intern" prin care instanţa naţională să poată examina plângerea cu privire la drepturile şi libertăţile consacrate de convenţie. Or, încălcarea art. 6 CEDO putea fi examinată potrivit dreptului intern, astfel că nu se poate invoca art. 13 C.E.D.O. pentru a justifica admisibilitatea acestei acţiuni.

Raţionamentul instanţei de fond este corect, fundamentat pe dispoziţiile legale speciale referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare comise în alte dosare decât cele penale, neputându-se aplica dispoziţiile generale în materia răspunderii civile delictuale, deoarece norma juridică specială este de strictă interpretare.

5. Cererea de recurs.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B. şi A., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, deoarece:

a) Reclamanţii au arătat prin cererea de apel că acţiunea lor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie (forma specială de răspundere a Statului), dispoziţiile art. 1349 din C. civ. fiind invocate strict pentru a marca regulile de antrenare a răspunderii (fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate, culpă), iar nu ca izvor al răspunderii statului, astfel că nu ar putea fi reţinută inadmisibilitatea acţiunii lor.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a ţinut seama de solicitările reclamanţilor, ignorând analiza ce i-a fot dedusă spre judecată, realizând o analiză proprie şi detaşată de obiectul apelului, considerentele instanţei de apel fiind străine de limitele fixate prin cererea de apel. Era, deci, necesar a se răspunde la următoarele chestiuni:

- dacă cererea de chemare în judecată a fost întemeiată exclusiv pe prevederile art. 1349 C. civ. - astfel cum a reţinut prima instanţă;

- dacă se verifică susţinerile că acţiunea fost întemeiată în drept pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României ca izvor al răspunderii Statului, şi că invocarea art. 1349 C. civ. a vizat exclusiv regulile de antrenare a răspunderii;

- dacă excepţia inadmisibilităţii a fost greşit admisă de prima instanţă, în condiţiile în care susţinerile de la pct. 2 de mai sus se verifică sau dacă aceasta a fost în mod corect admisă în condiţiile în care se verifică susţinerile primei instanţe de la pct. 1 de mai sus;

- care este soluţia procedurală de urmat având în vedere că prima instanţă a soluţionat cauza fără să cerceteze fondul cauzei.

Instanţa de apel nu s-a aplecat deloc asupra acestei analize, ci a realizat o cu totul analiză, reţinând în final inadmisibilitatea acţiunii pentru un cu totul alt temei decât cel reţinut de prima instanţă (temei pe care nici măcar nu l-a pus în discuţia părţilor).

În concret, instanţa de apel a reţinut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată întrucât aceasta nu a fost corect întemeiată de reclamanţi pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, ci ar fi trebuit să fie întemeiată pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor.

Această abordare a instanţei de apel este nelegală nu doar pentru că este străină de obiectul învestirii, ci şi pentru că nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Nu în ultimul rând, acest raţionament al instanţei de apel nu justifică respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, ci, eventual, cel mult ca nefondată. Oricum, pentru a se ajunge la o astfel soluţie era necesară o analiză pe fondul cauzei în urmă căreia să se stabilească:

- dacă se verifică susţinerile cu privire la existenţa unor erori judiciare

- dacă aceste erori judiciare sunt erori ale unor magistraţi sau ale aparatului de justiţie - dacă erorile judiciare invocate se încadrează în cele reglementate de art. 52 alin. (3) din Constituţie sau în cele reglementate de art. 96 din Legea nr. 303/2004, soluţionarea cauzei în virtutea unei excepţii şi în baza unei analize de suprafaţă a temeiului de drept fiind aşadar exclusă (deci nelegală).

Pe de altă parte, motivarea este şi contradictorie întrucât respingând apelul instanţa de apel a considerat corectă hotărârea primei instanţe, deci a considerat corect întreg raţionamentul juridic care a stat la baza acestei hotărâri.

Or, prima instanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea întrucât ar fi fost întemeiată doar pe dispoziţiile de drept comun (art. 1349 C. civ.).

Cu toate acestea, instanţa de apel reţine atât la fila x pct. V, cât şi la fila x primul paragraf, că acţiunea este întemeiată pe art. 52 alin. (3) din Constituţia României, contrazicând deci susţinerile primei instanţe.

Aşadar, din acest punct de vedere hotărârea instanţei de apel este evident contradictorie, pentru că infirmând argumentul fundamental care a stat la baza raţionamentului primei instanţe, instanţa de apel nu putea în acelaşi timp să îl menţină ca fiind valid.

b) Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În primul rând, inadmisibilitatea reprezintă un fine de neprimire a actului de sesizare a instanţei care sancţionează imposibilitatea abstractă de a sesiza instanţa cu cererea dedusă judecăţii. Astfel fiind, rezultă că promovarea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect răspunderea civilă delictuală, întemeiată greşit în drept, nu ar putea constitui motiv de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, ci, cel mult, de respingere ca neîntemeiată (nefondată), ceea ce impunea şi o analiză pe fondul cauzei. Din această perspectivă, soluţia instanţei de apel este nelegală.

În al doilea rând, sunt nefundamentate susţinerile instanţei de apel cu privire la temeiul de drept aplicabil pretenţiilor reclamanţilor, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004. Aceste concluzii ale instanţei de apel sunt rezultatul unei verificări care nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nu a beneficiat de nici un grad de jurisdicţie; totodată, ele nu sunt rezultatul unei cercetări a fondului cauzei.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, acţiunea reclamanţilor a fost corect întemeiată în drept, răspunderea patrimonială a Statului în cazul reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituţie fiind una specială, care intervine în acele cazuri de erori judiciare care nu se circumscriu prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 538-539 C. proc. civ.

Totodată, cererea reclamanţilor a fost întemeiată şi pe prevederile art. 6 paragraf 1 şi ale art. 13 din C.E.D.O., precum şi pe cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României, în condiţiile în care C.E.D.O. consacră dreptul oricărei persoane la repararea prejudiciilor materiale şi/sau morale suferite prin încălcarea drepturilor recunoscute de Convenţie în faţa instanţelor naţionale (un remediu efectiv intern), precum şi rolul judecătorului naţional de "prim-judecător european").

În drept, au fost indicate, sub aspectul motivării în drept a recursului, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

6. Întâmpinarea la cererea de recurs.

Intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că răspunderea Statului pentru erorile judiciare invocate de reclamanţi ar putea fi antrenată numai în condiţiile legii speciale.

7. Judecata în recurs. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".

Astfel cum corect a statuat şi instanţa de apel, aceste prevederi constituţionale consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial, acordând o cuvenită despăgubire, în cazul în care, urmare a săvârşirii unor erori judiciare, o persoană a fost prejudiciată. În ce priveşte însă cazurile şi condiţiile în care, în concret, răspunderea Statului poate fi angajată, acestea urmează a fi determinate prin acte normative infraconstituţionale, în acest sens fiind, fără echivoc, prevederea potrivit căreia răspunderea Statului este stabilită în condiţiile legii.

Este, aşadar, necesar a distinge între, pe de o parte, enunţarea la nivel general a principiului constituţional privitor la angajarea răspunderii Statului pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil săvârşite în contra persoanelor fizice sau juridice şi, pe de altă parte, maniera de concretizare prin acte normative speciale a principiului în discuţie, astfel încât, în considerarea caracterului excepţional şi a elementelor de particularitate ale acestui tip de răspundere, să fie stabilit regimul ei juridic atât în privinţa subiecţilor, cât şi a cazurilor şi condiţiilor în care răspunderea juridică a Statului poate fi angajată.

Rezultă, totodată, că răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale (art. 1349 şi urm. C. civ.), ci numai în limitele şi cu observarea riguroasă a dispoziţiilor legale speciale în materie.

A considera altfel, îngăduind ca, pornind de la evocarea principiului constituţional al responsabilităţii juridice a statului ori, după caz, (şi) a unor dispoziţii, de asemenea cu valoare principială, cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (C.E.D.O.), să se pretindă obligarea Statului la repararea prejudiciului cauzat printr-o afirmată eroare judiciară uzând de dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, fără a se avea în vedere, ca obligatoriu fundament al cererii în justiţie, regimul juridic al acţiunii stabilit prin prevederile legilor speciale în materie, adoptate în scopul punerii în operă a principiului enunţat de art. 52 alin. (3) din Constituţie, înseamnă a permite reclamantului să nesocotească tocmai dispoziţiile legale special edictate, sub temei constituţional, pentru acest tip particular de situaţie juridică.

Dintr-o asemenea perspectivă şi în considerarea unor asemenea argumente, devine îndeajuns de limpede că atunci când, într-un proces determinat, reclamantul cheamă în judecată Statul pentru a pretinde să-i fie reparat un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, determinarea în concret a măsurii în care sunt întrunite condiţiile legale pentru cercetarea şi admiterea pe fondul ei a acţiunii trebuie să se facă prin raportare la condiţiile stabilite în acest scop prin legea sau legile speciale în materie, iar nu cu ignorarea acestora, recurgându-se exclusiv la dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, adică, aşa cum s-a arătat mai sus, la cele ale art. 1349 şi urm. C. civ..

Când reclamantul, invocând fundamentalul principiu al disponibilităţii, alege să solicite cercetarea pe fond a acţiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 şi urm. C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanţa de judecată nu are dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lasă fără efect tocmai dispoziţiile legale speciale dedicate de legiuitor acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei erori judiciare.

Într-un asemenea caz, acţiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă şi respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condiţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziţie procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înţeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voinţă a titularului acţiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situaţiile de concurs între o lege generală şi una specială, legea specială are preferinţă în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voinţă a legiuitorului ajungând să se impună în ce priveşte situaţia juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

În prezentul proces, reclamanţii au arătat cu claritate că au vizat antrenarea răspunderii Statului Român pentru erori judiciare săvârşite de serviciul public al justiţiei într-un proces al lor, întemeindu-şi în drept cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României cu raportare la principiile răspunderii civile delictuale - art. 1349 şi urm. C. civ., art. 1384 C. civ., invocând ca temei de drept şi prevederile art. 6 şi art. 13 din C.E.D.O., precum şi pe cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Reclamanţii au precizat inclusiv prin prezenta cerere de recurs că acţiunea lor în justiţie nu a fost întemeiată în drept nici pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, nici pe prevederile art. 538-539 C. proc. pen.

Or, aşa cum bine a statuat instanţa de apel, confirmând raţionamentul primei instanţe, tocmai aceste dispoziţii legale cu privire la care reclamanţii au precizat că nu constituie temei al acţiunii lor erau cele care, în concretizarea principiului responsabilităţii Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare instituit de art. 52 alin. (3) din Constituţie, veneau să ofere "condiţiile legii" la care textul constituţional se referă.

Cum prevederile art. 538-539 C. proc. pen. vizează dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară,respectiv în cazul privării nelegale de libertate, în procesele penale, rămâne că în cazul erorilor judiciare săvârşite în procesele non penale, atunci când aceste erori au fost săvârşite de magistraţi, devin incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, evocate atât de prima instanţă, cât şi de cea de apel.

Aceste din urmă dispoziţii legale, în forma lor în vigoare la data săvârşirii faptelor pe care reclamanţii le impută instanţelor, erau, aşadar, incidente în prezentul proces, nefiind permis ca reclamanţii să le înlăture de la aplicare, solicitând antrenarea răspunderii Statului cu nesocotirea lor, întemeindu-se pe cele care, sub aspectul condiţiilor concrete de angajare a răspunderii, sunt stabilite de art. 1349 şi urm. C. civ., inclusiv de art. 1384 C. civ., ca norme de drept comun în materia răspunderii civile delictuale.

Observă Înalta Curte că, potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma care interesează în prezentul proces:

- alin. (1):

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare".

- alin. (2) "Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".

- alin. (3) - "Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen..".

- alin. (4) - "Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară".

- alin. (5) - "Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror".

- alin. (8) - "Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an".

Rezultă din aceste dispoziţii că legiuitorul a înţeles să instituie în cazul reparării prejudiciilor consacrate prin erori judiciare un regim juridic de antrenare a răspunderii distinct de cel comun, caracterul lui special fiind evident.

Prin urmare, acţiunea în răspunderea civilă contra Statului trebuia exercitată în termenele şi condiţiile stabilite de aceste dispoziţii legale, inclusiv de cele ale art. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, sus-evocate, dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ. putând, cel mult, să întregească dispoziţiile legale speciale în materie cu privire la aspectele pe care acestea nu le mai reglementează.

Preferând să nu îşi întemeieze pretenţiile, în planul condiţiilor de exercitare a acţiunii şi, în genere, al regimului juridic aplicabil, pe aceste prevederi legale speciale, reclamanţii s-au abătut de la ceea ce legea impunea, astfel că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii lor apare ca legală.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, decizia dată în apel nu cuprinde, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motive contradictorii ori străine de natura cauzei, considerentele deciziei din apel prezentând în mod clar şi coerent logic şi juridic raţionamentul care susţine soluţia de respingere a apelului reclamanţilor. Instanţa de apel a demonstrat într-o manieră adecvată de ce reglementările speciale în materie apăreau ca prevalente, oferind o analiză în raport de care se poate înţelege de ce soluţia primei a fost confirmată.

Argumentaţia conţinută în decizia instanţei de apel se circumscrie judicios situaţiei juridice deduse judecăţii, accentuând ceea ce era cu adevărat esenţial în cauză, anume că antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului putea fi dispusă în condiţiile legii speciale în materie, iar nu a dispoziţiilor de drept comun cuprinse în art. 1349 şi urm. C. civ. Faptul că reclamanţii, prin cererea de apel, au încercat să deplaseze raţionamentul judiciar către necesitatea verificării altor chestiuni decât cele care, în concret, justificau soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii nu înseamnă că instanţa de apel a greşit atunci când şi-a concentrat analiza pe aspectele relevante în raport cu soluţia ce trebuia dată acţiunii. Nu s-ar putea, deci, considera că instanţa de apel şi-a sprijinit soluţia pe considerente străine de limitele judecăţii ori că ar conţine motive contradictorii.

Fără temei afirmă recurenţii şi că abordarea conţinută în considerentele deciziei nu ar fi fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, câtă vreme raţionamentul instanţei de apel nu face decât să îl confirme, în toate ideile sale esenţiale, pe acela al primei instanţe, raportându-se la aceleaşi dispoziţii legale. Nu a fost, deci, vorba despre relevarea unor dispoziţii legale sau teze juridice noi, ci doar despre reafirmarea sau, după caz, explicitarea consolidată a acelora pe care prima instanţă, expres sau implicit, le avusese în vedere în hotărârea sa.

Nu poate fi considerată întemeiată nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia prima instanţă ar fi respins ca inadmisibilă acţiunea întrucât aceasta ar fi fost întemeiată doar pe dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale (art. 1349 şi urm. C. civ.), căci examinarea în ansamblul lor a considerentelor sentinţei Tribunalului relevă cu claritate că au fost evocate toate dispoziţiile legale indicate de reclamanţi ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, instanţa făcând în mod expres precizarea că "Excepţia inadmisibilităţii va fi analizată din perspectiva temeiului de drept pe care este fundamentată cererea de chemare în judecată, anume prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României cu raportare la principiile răspunderii civile delictuale - art. 1349 şi urm. C. civ., art. 1384 C. civ. art. 6 paragraful 1 din Convenţia C.E.D.O.; art. 21 alin. (3) din Constituţia Românie; art. 13 din Convenţia C.E.D.O." (pag. 12 paragraf 9 din sentinţă).

În aceste circumstanţe, referirea conţinută în pag. 12, paragraf 12 (continuată la pag. 13) din sentinţă, potrivit căreia fundamentul acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ. trebuie înţeleasă ca privind condiţiile concrete de angajare a răspunderii civile a Statului, urmare a încălcării dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi ale art. 6 paragraf 1 şi art. 13 din C.E.D.O. Doar în acest fel primesc justificare şi referirile la prevalenţa dispoziţiilor legale speciale privitoare la condiţiile angajării răspunderii Statului în caz de erori judiciare, pe care prima instanţă le-a prezentat la pag. 13 a sentinţei.

În fine, observă Înalta Curte că, aşa cum a relevat şi instanţa de apel, reclamanţii aveau la dispoziţie pentru a se plânge de durata nejustificată a judecăţii şi în scopul de a obţine adoptarea de către instanţe a măsurilor corective necesare, exercitarea contestaţiei împotriva tergiversării procesului, în condiţiile art. 522 - 525 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 522 alin. (1) C. proc. civ. "Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată".

Aceste dispoziţii legale le recunoşteau reclamanţilor dreptul de a obţine reducerea duratei judecăţii, oferindu-le calea procedurală de urmat pentru a corecta eventualele erori săvârşite de instanţe. Cu toate acestea, reclamanţii nu au uzat de aceste prevederi legale, deşi ele le puneau la dispoziţie un remediu concret şi efectiv înaintea unei instanţe naţionale, pentru a obţine, în sensul prevederilor art. 13 din C.E.D.O. şi ale art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. şi al art. 21 alin. (3) din Constituţia României, judecarea cererilor lor în justiţie într-un termen rezonabil (optim şi previzibil).

Faţă de toate cele preced, conchide Înalta Curte că recursul este neîntemeiat şi trebuie respins, neputându-se reţine nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nici a aceluia prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel hotărând cu respectarea dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A., împotriva deciziei nr. 15/A din 04 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2020.