Loan repayment dispute remanded for retrial after appellate court failed to raise gratuitous-loan issue.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Satu Mare, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,05 % pe zi, calculate de la data de 28 mai 2016 şi până la data plăţii efective, pretenţii reprezentând împrumut acordat pârâtului, având scadenţa la data de 28 mai 2016 şi nerestituit; cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu-Mare

Prin sentinţa civilă nr. 121/D din 08 iunie 2018, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 90.000 euro echivalent în RON la cursul oficial al Băncii Naţionale a României de la data plăţii efective, pretenţii reprezentând capital împrumut nerestituit; a respins restul capetelor de cerere ale reclamantului; a obligat pârâtul la plata sumei de 10.790 RON. cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând 7.790 RON taxă judiciară de timbru şi 3.000 RON onorariu avocaţial.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 419/A din 11 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 121/D din 8 iunie 2018; a admis apelul introdus de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul sumei la care a fost obligat pârâtul în favoarea reclamantului cu titlu de împrumut nerestituit, de la suma de 90.000 euro la suma de 20.000 euro, în echivalent RON la data plăţii; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul, de la suma de 10.790 RON la suma de 3.700 RON; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, la Curtea de Apel Oradea.

A criticat recurentul decizia curţii de apel, în esenţă, sub următoarele aspecte:

4.1. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 399 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, prin încheierea din 26.03.2019, instanţa de apel a repus cauza pe rol pentru reluarea dezbaterilor asupra apelurilor în complet de divergenţă, în temeiul art. 399 şi 400. Ulterior, la data de 27.05.2019, când a avut loc dezbaterea cauzei în şedinţă publică în complet de 3 judecători, instanţa a anunţat părţile că, potrivit art. 399 alin. (2), chestiunea rămasă în divergenţă a fost soluţia asupra celor două apeluri, fără a se preciza în concret care dintre chestiunile ce vizau apelurile declarate au rămas în divergenţă, respectiv asupra căror aspecte apărătorii părţilor ar trebui să pună concluzii.

Or, din considerentele deciziei, rezultă că instanţa de apel a recalificat natura contractului de împrumut, opinând că este unul "cu titlu gratuit", fără a comunica părţilor, în concret, acest fapt, pentru a exista posibilitatea de a propune probe în vederea lămuririi corecte a stării de fapt, respectiv a naturii juridice a actului încheiat între părţi.

Neavând cunoştinţă de natura incertitudinii instanţei în ceea ce priveşte aspectele cu care a fost sesizată, recurentul-apelant nu a putut propune probe şi în acest sens i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din C. proc. civ., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituţia României. Ar fi existat, astfel, posibilitatea de a solicita audierea martorului C., care a avut calitatea de împrumutat în contractul încheiat în anul 2009, precum şi a martorului D., întrucât aceste persoane au fost propuse ca martori în faţa instanţei de fond, fiind indicate în precizarea la acţiune din data de 15.02.2018, însă probele au fost respinse prin încheierea din 04.05.2018.

4.2. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 22 din C. proc. civ., întrucât s-a recalificat natura juridică a contractului de împrumut ca fiind "cu titlu gratuit", fără să se comunice acest lucru părţilor şi fără ca recurentul să poată solicita probe pentru a dovedi contrariul, ceea ce contravine alin. (4) al art. 22.

Pe de altă parte, în contractul de împrumut din 28.05.2009 s-a înserat că, în caz de nerestituire a împrumutului, părţile vor percepe o dobândă de 7,5% pe an, pentru capitalul nerestituit, totodată dobânda de 10.000 euro fiind inclusă în capitalul acordat cu titlu de împrumut, recunoscut atât de reclamant, cât şi de pârât, aşa încât în mod evident contractul de împrumut nu putea fi cu titlu gratuit.

Această înţelegere, coroborată cu menţiunile din actele adiţionale subsecvente, cum că în caz de nerestituire se vor percepe diferite dobânzi, precum şi cu faptul că capitalul împrumutat a rămas, în esenţă, acelaşi, cu diferenţă de 10.000 euro şi 11.000 euro, conduc la concluzia că împrumutul a fost cu titlu oneros, iar sumele achitate au constituit dobânzi şi nicidecum capital restituit.

4.3. Motivarea deciziei recurate nu respectă exigenţele legale, întrucât instanţa de apel nu a verificat sub nicio formă şi nu a analizat de ce în actele subsecvente contractului de împrumut, pârâtul nu a solicitat modificarea sumelor trecute, pentru care s-a obligat să le restituie, în contextul în care acesta a semnat benevol toate actele ulterioare contractului de împrumut, iar prin actul adiţional din 29.05.2013 s-a diminuat suma la 92.000 euro.

A mai arătat recurentul că pârâtul a înregistrat benevol în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare având nr. 2015-00035363552542-RDL o serie de bunuri mobile, putând fi identificate toate elementele împrumutului, respectiv este înserat contractul de împrumut din 28.05.2009, actul adiţional din 28.09.2014, cuantumul sumei împrumutate, de 110.000 euro, fiind specificat debitorul obligaţiei B., respectiv persoana în favoarea căruia operează garanţia, A..

Instanţa de apel a apreciat că recurentul ar fi de rea-credinţă, însă a omis faptul că tocmai intimatul a fost cel care a semnat actele care consfinţesc cuantumul sumei împrumutate. Ca atare, a gratificat intimatul, care s-a bucurat de folosinţa gratuită a unei sume mari de bani, pe o perioadă de 10 ani, astfel că decizia recurată nu respectă nici litera şi nici spiritul legii.

4.4. Instanţa de apel a ignorat prevederile art. 945 şi 946 din vechiul C. civ., fiind contrar logicii ca o persoană să împrumute 100.000 de euro, pe o perioadă de peste 10 ani, fără să urmărească un beneficiu în schimb.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 970 din acelaşi cod, în sensul că nu a verificat deloc dacă intimatul a fost de bună credinţă cu ocazia derulării raporturilor contractuale şi dacă, după natura contractului de împrumut, obiceiul şi urmările create, hotărârea pe care o pronunţă este echitabilă.

În opinia recurentului, instanţa de fond a dat o dezlegare corectă raportului litigios, reţinând incidenţa prevederilor art. 977 şi 982, însă instanţa de apel a recalificat natura juridică al contractului de împrumut, din oneros în gratuit, fără să aducă la cunoştinţă părţilor acest lucru şi fără să acorde posibilitatea părţii prejudiciate la contraprobă.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 419/A din 11 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 02 aprilie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul a arătat, cu referire la prima critică din recurs, că în conformitate cu prevederile art. 399 alin. (2) din C. proc. civ., la termenul din 27.05.2019, instanţa de apel - în complet de divergenţă - a adus la cunoştinţa părţilor că chestiunea rămasă în divergenţă este soluţia asupra celor două apeluri declarate în cauză. În acest sens, a acordat cuvântul părţilor asupra cererilor de apel, fiind invitate să pună din nou concluzii asupra chestiunilor rămase în divergenţă, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 399 alin. (2) şi (3).

Cu referire la reducerea pretenţiilor, intimatul s-a apărat arătând că instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica intimatului, în sensul că reclamantul a perceput în mod unilateral dobânzi în cuantum de 10%/pe an din suma împrumutată, în condiţiile în care o astfel de dobândă nu a fost prevăzută în contractul încheiat între părţi. Întrucât recurentul a recunoscut că suma împrumutată menţionată în contract, respectiv 110.000 Euro, includea şi o dobândă anuală de 10%, la data încheierii contractului fiind remisă în mod efectiv doar suma de 100.000 euro, instanţele de fond şi de apel au cenzurat în mod temeinic şi legal pretenţiile recurentului. Acesta din urmă a recunoscut că intimatul i-a restituit în total suma de 80.000 Euro, considerând însă că suma reprezintă dobândă de 10% pe an, pentru anii 2009-2016, cu excepţia sumei de 8.100 euro ce reprezintă capital.

În contractul de împrumut nu s-au stipulat dobânzi pe perioada anterioară împlinirii scadenţei obligaţiei, dobânda fiind prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de restituire.

Ca atare, instanţa de apel a concluzionat în mod temeinic şi legal că respectivul contract de împrumut este cu titlu gratuit, iar imputaţia plăţii trebuia făcută asupra capitalului.

Cu referire la capătul de cerere privind obligarea intimatului la plata dobânzilor legale calculate de la data scadenţei şi până la data restituirii efective, intimatul a arătat că în mod temeinic şi legal a fost respins acest petit.

Evocând dispoziţiile legale ale art. 3 şi art. 5 din O.G. nr. 13/2011, precum şi Circulara nr. 17/06.05.2015 privind nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR, intimatul a susţinut că rezultă neechivoc faptul că este lovită de nulitate absolută clauza stipulată în actul adiţional din 01.08.2015 privind perceperea unei dobânzi de 0,05 %/zi, astfel încât recurentul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul recurentului-reclamant A. a fost întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă criticile concrete de nelegalitate sunt încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din acelaşi cod.

În esenţă, recurentul a susţinut încălcarea prevederilor art. 399 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la procedura de judecată în complet de divergenţă, în sensul în care părţile nu au fost încunoştinţate asupra obiectului concret al divergenţei (caracterul gratuit sau oneros al contractului de împrumut); încălcarea principiului rolului activ în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 din acelaşi cod, în sensul în care recurentul a fost lipsit de posibilitatea de a aduce clarificări suplimentare şi probe noi pentru a dovedi natura oneroasă a împrumutului; motivarea insuficientă a deciziei instanţei de apel, din perspectiva efectelor juridice ale actelor subsecvente contractului de împrumut, încheiate de părţi; reţinerea greşită a caracterului gratuit al contractului de împrumut, cu ignorarea prevederilor art. 945 şi 946 din C. civ. din 1864 şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 970, 977 şi 982 din acelaşi cod.

Luând în analiză primul motiv de recurs, prin care s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la judecarea divergenţei, reglementate de art. 399 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere norma de ordine publică consacrată de textul legal precitat, potrivit cu care "Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergenţă şi care se anunţă părţilor în şedinţă, instanţa fiind îndreptăţită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi şi să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege".

Parcursul procedural al litigiului pendinte, în faza de judecată a apelului, din perspectiva etapei judecării divergenţei, vizată de critica de nelegalitate, evidenţiază că la termenul de judecată din 25.02.2019, instanţa de apel - în compunerea de doi judecători, prevăzută de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la data pornirii procesului, 22.11.2017 - a închis dezbaterile în fond şi a reţinut cauza pentru deliberare şi pronunţarea hotărârii, iar după două amânări succesive de pronunţare asupra cauzei - la datele de 12.03.2019 şi 26.03.2019 - a dispus repunerea cauzei pe rol "pentru a se relua dezbaterile asupra apelurilor în complet de divergenţă, în temeiul art. 399 şi art. 400 C. proc. civ..".

La termenul de judecată din 22.04.2019, fixat în acest scop, completul de divergenţă, în compunerea de trei judecători, constituit conform art. 398 alin. (3) din C. proc. civ., a amânat judecata apelurilor la cererea părţilor, în baza art. 222 alin. (1), iar la termenul următor, din 27.05.2019, au fost reluate dezbaterile în faţa completului de divergenţă, în încheierea de şedinţă fiind consemnate următoarele:

"Instanţa anunţă părţile în şedinţă că, potrivit art. 399 alin. (2) C. proc. civ., chestiunea rămasă în divergenţă fiind soluţia asupra celor două apeluri declarate în prezenta cauză, motiv pentru care acordă cuvântul părţilor asupra cererilor de apel formulate".

Aşadar, chestiunea rămasă în divergenţă, în accepţiunea normei anterior redate, şi care a fost anunţată părţilor în şedinţă publică a vizat "soluţia asupra celor două apeluri declarate".

Se cuvine a aminti că obiectul divergenţei poate purta asupra anumitor împrejurări, cereri, excepţii ori asupra soluţiei în ansamblu, fiind, totodată, de principiu admis că părţile nu trebuie luate prin surprindere în privinţa oricărei dezbateri purtate în şedinţă publică, argument pe deplin valabil şi în privinţa chestiunilor care au generat divergenţa de opinii în cadrul completului de apel.

Înalta Curte are a observa faptul că, în cauză, nici cu prilejul dezbaterilor în faţa completului de divergenţă, purtate la termenul din 27.05.2029, şi nici în cuprinsul încheierii de repunere pe rol din 26.03.2019, instanţa de apel nu a încunoştinţat părţile, în mod concret şi efectiv, asupra chestiunii care a generat divergenţa de opinii.

În condiţiile în care obiectul divergenţei, relevat de considerentele deciziei instanţei de apel, l-a constituit caracterul gratuit/oneros al contractului de împrumut încheiat între părţi la data de 28.05.2009, modificat prin actele adiţionale ulterioare - natura gratuită/oneroasă a împrumutului în bani şi modul în care trebuia făcută imputaţia plăţii reprezentând, de altfel, principala controversă a părţilor litigante şi dezacordul de opinii între instanţa de fond şi cea de apel - Înalta Curte reţine că informarea părţilor, în maniera extrem de sumară, astfel cum a fost prezentată în cele ce preced, nu satisface exigenţele normei de ordine publică cuprinsă în art. 399 alin. (2) din C. proc. civ., echivalând, practic, cu o lipsă de informare.

Raţionamentul se impune întrucât, scopul normei juridice anterior enunţată trebuie pus în legătură cu imperativul garantării efectivităţii principiilor fundamentale ale procesului civil, precum dreptul la apărare, contradictorialitatea, publicitatea şi rolul judecătorului în aflarea adevărului, consacrate de art. 13, 14, 17 şi 22 din acelaşi cod.

În alte cuvinte, dreptul părţilor la judecata în faţa unui complet de divergenţă dobândeşte efectivitate numai în măsura în care este însoţit şi de posibilitatea reală de a aduce argumente, susţineri, clarificări ori probe noi, în deplină cunoştinţă asupra "chestiunilor rămase în divergenţă", numai în acest mod putându-se evita şi situaţia de neconceput ca un judecător să poată hotărî într-o cauză la a cărei dezbatere acesta nu a participat.

Or, la judecata apelurilor din litigiul pendinte, un atare drept a fost golit de conţinut, în condiţiile în care încunoştinţarea părţilor s-a făcut pur formal, deşi problematica în divergenţă este una punctuală şi care a primit o dezlegare detaliată din partea instanţei de apel, aşa cum rezultă din motivarea deciziei atacate, în cuprinsul căreia s-a făcut cuvenita distincţie, în plan teoretic, între dobânda compensatorie (remuneratorie), înţeleasă ca preţ al folosinţei capitalului, datorată pentru perioada anterioară scadenţei (fructe civile), şi dobânda moratorie (penalizatoare), având funcţia de sancţiune pentru întârzierea la plată, potrivit regimului juridic al celor două tipuri de dobânzi, conturat de normele generale ale art. 1587-1590 din C. civ. din 1864 şi de cele speciale ale O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.

Drept urmare, decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 399 alin. (2) din C. proc. civ., dedusă din lipsa încunoştinţării efective a părţilor asupra obiectului divergenţei, ceea ce atrage incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 1 şi 5 din acelaşi cod, fiind de prisos a mai fi examinate şi celelalte critici din recursul reclamantului.

Pentru considerentele expuse, constatând întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din acelaşi cod, va admite recursul declarat, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, care se va pronunţa asupra raportului juridic litigios ţinând seama şi de celelalte critici formulate în cererea de recurs, care nu au putut face obiect de analiză în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 419/A din 11 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2020.