Inadmissibility of common-law property claim for pre-1989 expropriated immovables under special reparatory statute and absence of "actual asset"

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată din 28 iunie 2019, înregistrată pe rolul Tribunalului Satu-Mare sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Satu Mare prin Primar, constatarea nulităţii preluării imobilelor teren extravilan înscris în CF nr. x, având nr. top. x, 13889/2 cu suprafaţa de 14887 mp, teren extravilan înscris în CF nr. x, având nr. top. x, 138912 cu suprafaţă de 19164 mp în baza Decretului nr. 111/1951, teren intravilan situat în Satu Mare, judeţul Satu Mare înscris în CF nr. x, având nr. top. x, 138912 cu suprafaţa de 19164 mp, în baza Decretului nr. 92/1950 şi constatarea dreptului de proprietate al numiţilor A. senior şi B..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 263/D/3 decembrie 2019, Tribunalul Satu Mare a admis excepţia de inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Municipiul Satu Mare, prin Primar, ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea acestuia şi, în principal, anularea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei spre judecare de către instanţa de apel, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 214/A din 23 martie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul A. în contradictoriu cu intimatul Municipiul Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 263/D din data de 3 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2019.

S-a luat act că ambele părţi vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea în tot a hotărârii instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, casarea în tot a hotărârii instanţei de apel cu reţinerea cauzei spre judecare.

Prin memoriul de recurs, reclamantul se plânge de faptul că instanţele de fond în mod greşit s-au raportat la legea specială, deşi prin acţiunea civilă formulată el a solicitat doar recunoaşterea calităţii sale de proprietar al bunurilor imobile ce au aparţinut autorilor săi.

Recurentul, după ce făcut un istoric al litigiului, a expus, subsumate criticii în recurs, argumentele pentru care consideră că decizia atacată nu este legală.

În opinia sa, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în faţa primei instanţe, reclamantul, prin reprezentant, a învederat că nu au fost efectuate demersuri în baza Legii nr. 10/2001, susţinând că părinţii săi nu au avut cunoştinţă despre această procedură legală şi că nici el nu a iniţiat un astfel de demers, fiind depăşite termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Curtea a apreciat, în mod eronat, că în mod legal s-a reţinut de către tribunal, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că demersul reclamantului privind constatarea nulităţii preluării unor imobile de către Statul Român ce intră sub incidenţa legii speciale - Legea nr. 10/2001, cu consecinţa recunoaşterii dreptului de proprietate în favoarea vechilor proprietari, este inadmisibil, în condiţiile în care antecesorii reclamantului nu au urmat procedura prevăzută de această lege specială.

În opinia recurentului, deşi, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, demersul său judiciar vizează recunoaşterea dreptului de proprietate al autorilor săi, care nu a fost niciodată anulat.

Legiuitorul prin legea specială de reparaţie a permis restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a acestui act normativ, dar nu a prevăzut anularea dreptului de proprietate.

Legea nr. 10/2001 are caracter special şi se aplică cu prioritate faţă de prevederile C. civ., doar cu privire la restituirea efectivă sau alte măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, nu şi cu privire la dreptul de proprietate. Totodată, susţine recurentul, în cuprinsul legii nu se prevede în mod expres că neîndeplinirea procedurii privind depunerea cererilor de restituire şi nerespectarea termenului de depunere echivalează cu pierderea dreptului de proprietate şi implicit anularea titlurilor.

Prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat că în concursul dintre legea specială şi legea generală, în cazul acţiunilor în revendicare formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acestea se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar acest lucru nu s-a avut în vedere de către instanţe.

Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate în principal procedurile administrative de restituire, precum şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

În cadrul acestor proceduri, legea specială prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din actul normativ, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie, motivată, asupra cererii de restituire în natură, persoana îndreptăţită având posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În speţă, o astfel de decizie sau dispoziţie nu există.

Cu toate că s-a adresat în prealabil unităţii deţinătoare Municipiul Satu Mare, procedura administrativă nu a fost derulată potrivit legii, în sensul că există doar o adresa-răspuns - nr. 32541/28.06.2018 - la notificarea sa înregistrată cu nr. x/15.06.2018 de intimatul-pârât.

Curtea a apreciat că reclamantul nu are vocaţie la restituirea imobilelor în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene, respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010, dar nu a apreciat asupra existenţei sau inexistenţei vreunui drept de proprietate, cu toate că, asemeni instanţei de fond, a constatat lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, prin care să se recunoască calitatea de proprietar.

Or, prin acţiunea dedusă judecăţii a solicitat să se recunoască doar calitatea sa de proprietar, ca moştenitor al părinţilor săi, calitate pe care nu a pierdut-o prin efectul legii speciale, titlurile de proprietate fiind perfect valabile.

Nu se poate nega existenţa acestor "bunuri" în patrimoniul reclamantului, prin titluri perfect valabile, cât şi a unei "speranţe legitime" de recunoaştere a dreptului său de proprietate.

Susţine că nu a formulat o acţiune în revendicare şi nu s-a prevalat de prevederile art. 480 din C. civ. din anul 1864, cum de altfel nu s-a prevalat nici de art. 481 din acelaşi cod, care prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. A solicitat instanţei să constate existenţa dreptului său de proprietate, dovedit fără echivoc cu extras CF.

Acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, în lipsa unui alt titlu valabil, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii speciale, dar cu condiţia informării vechilor proprietari sau urmaşilor acestora, mai ales a celor care nu se găseau în tara. Aceasta deoarece în procesul de preluare abuzivă a imobilelor şi, ulterior, prin atribuirea acestor imobile altor persoane în baza legilor speciale, nu s-a pus niciodată în discuţie nulitatea titlurilor prin care autorii săi au dobândit drepturile de proprietate asupra imobilelor şi nici nu s-a dispus anularea acestor titluri.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Municipiul Satu Mare, prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal, să se constate că recursul este nul, în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile atacate.

A susţinut că recursul este nul întrucât, în opinia sa, criticile formulate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 din C. proc. civ., fiind reluate argumentele dezvoltate în cererea introductivă şi motivele de apel.

A susţinut şi inadmisibilitatea căii de atac, care decurge din inadmisibilitatea acţiunii introductive.

Astfel, intimatul susţine că de vreme ce reclamantul a iniţiat procedura administrativă în virtutea legii speciale de reparaţie şi a abandonat-o, alegând calea dreptului comun înainte de a se finaliza procedura în baza legii speciale de reparaţie, şi-a asumat riscul ca revendicarea bunurilor preluate fără titlu să nu poată fi valorificată de această manieră, potrivit celor statuate de Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva.

Or, în privinţa accesului efectiv, reclamantul nu a pretins că, deşi a folosit procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea sa, arătând pur şi simplu că a ales calea dreptului comun prin voinţa proprie, fără sa utilizeze procedura legii speciale.

De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantului nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă care să îl îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeana a drepturilor omului, sa poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate - fie pentru ca reclamantul nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuşi dreptul de a i se recunoaşte un asemenea drept, fie pentru ca nu există o hotărâre judecătoreasca irevocabilă de recunoaştere a acestui drept - nu se poate reţine că, prin respingerea, ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, instanţa a lipsit reclamantul de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza Poenaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.

Intimatul a mai arătat că, pe fondul dreptului, nu este pe deplin dovedită calitatea de moştenitor a reclamantului, extrasele CF nu sunt actualizate, iar actele nu sunt traduse în limba română şi a precizat că nu îşi însuşeşte raportul de expertiză extrajudiciară.

Pe de altă parte, nu este menţionat domiciliul reclamantului şi dacă acesta are cetăţenia română, deşi potrivit art. 48 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar - aceasta este o condiţie sine qua non pentru obţinerea în proprietate a terenurilor agricole, iar, în speţă, obiectul cererii priveşte terenuri extravilane.

Nu în ultimul rând, s-a arătat că recurentul nu a motivat nici în fapt, nici în drept considerentele pentru care apreciază că se impune a fi reţinută nulitatea preluării imobilelor.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Se reţine că, deşi, recurentul a promovat o acţiune în constatarea dreptului, este consacrat în doctrină şi jurisprudenţă că nu există un drept de optiune între a promova o acţiune în constatare şi una în realizarea dreptului, astfel încât, ori de câte ori partea are la dispoziţie o acţiune în realizare, este obligată şi ţinută de a o exercita. Totodată, din punct de vedere al cauzei juridice, al finalităţii demersului său juridic, este evident că reclamantul nu doreşte doar să îşi clarifice un drept, ci tinde, în realitate, în a aduce în patrimoniul său imobilele care au aparţinut autorilor săi şi au fost preluate de stat în baza Decretelor nr. 92/1950 şi nr. 111/1951.

Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparaţie a abuzurilor săvârşite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este şi Legea nr. 10/2001 - lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foştii proprietari şi modalităţile de despăgubire.

Ca atare, în mod corect au stabilit instanţele faptul că în soluţionarea acţiunii dedusă judecăţii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispoziţiile acestui act normativ, care prevede la art. 2 alin. (1) că în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege lit. a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare, iar, la lit. e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială de reparaţie, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că există un drept de opţiune între legea specială şi dreptul comun. Prin urmare, instanţele de fond au făcut o aplicare corectă a legii la situaţia de fapt stabilită, în consens cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant.

Aşadar, Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea de drept comun, în anumite condiţii, dar nu şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor fiind recunoscut pe deplin.

Prin urmare, în mod corect instanţele de fond au apreciat că imobilele intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, procedură specială care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă.

Înalta Curte reţine că, instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a realizat o corectă aplicare şi interpretare a legii la situaţia de fapt stabilită în raport de circumstanţele speţei, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.

Bunurile imobile în litigiu fac parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar, cu privire la acestea, reclamantul avea obligaţia de a urma procedura specială instituită de această lege, procedură, pe care, de altfel, a şi iniţiat-o, prin notificarea nr. x din 15 iunie 2018, aşa cum susţine în motivarea recursului său. Faptul că a renunţat să o finalizeze, nu poate fi imputat unităţii deţinătoare - Municipiul Satu Mare.

În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, raportat la şansele de câştig pe care acesta consideră că le-ar avea în procedura dreptului comun.

Se reţine că nu există o astfel de opţiune nici în situaţia în care au fost depăşite termenele dispuse de legea specială, fapt ce ar fi avut înrâurire negativă asupra soluţiei care ar fi fost primită în concret în procedura legii speciale.

Susţinerea recurentului că are deschisă calea unei acţiuni de drept comun, întrucât nu are o dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, pe care să o conteste în calitate de persoană îndreptăţită, nu poate fi primită, aşa cum corect au apreciat instanţele de fond.

Astfel, prin Decizia nr. 388/2006 Curtea Constituţională a statuat că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, prevederile art. 22 din lege fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului accesul liber la justiţie este conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege.

Ca o garanţie a respectării dreptului omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la instanţă.

Dreptul de acces la instanţă nu este, însă, un drept abstract, acesta putând suferi limitări din partea puterii de stat, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau de decădere, cu scopul salvgardării altor interese, precum şi drepturile şi libertăţile altora, principiul securităţii raporturilor juridice.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, această instanţă stabilind constant că pot fi aduse restricţii exerciţiului dreptului de acces, întrucât acest drept prin însăşi natura sa cere o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor, dar şi de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (hotărârea Golder contra Marii Britanii din 1975).

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, dar exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene şi a unor proceduri prealabile.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine, în circumstanţele particulare ale speţei, că în mod legal instanţa de apel a statuat că soluţionarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii. Astfel, instanţa supremă statuând asupra divergenţelor de jurisprudenţă de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În speţă, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, reclamantul A. nu este titularul unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu.

În cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/22 noiembrie 2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Întrucât în favoarea reclamantului nu s-a pronunţat o astfel de hotărâre şi nici nu s-a emis o dispoziţie sau decizie de restituire în natură potrivit Legii nr. 10/2001, nu se poate reţine o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, încălcare ce presupune existenţa unui bun actual în patrimoniul său, astfel încât şi din acestă perspectivă critica în recurs este nefondată.

În cauză, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, reclamantul nu se poate prevala de existenţa unui "bun", în accepţiunea dată acestei noţiuni de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene.

Aceasta deoarece, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveşte interpretarea atribuită noţiunii de "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În practica anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului (cauza Străin, paragraf 39, cauza Porţeanu, paragraf 35).

Raportat la această practică, bazată pe raţionamentul dezvoltat în cauza Păduraru contra României, continuat în cauza Străin şi cauza Porţeanu şi aplicat constant în practica anterioară pronunţării cauzei Atanasiu, simpla recunoaştere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat era suficientă pentru a constata existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului.

Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (par. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141-143).

Prin urmare, câtă vreme reclamantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar al bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului, el nu este titularul unui "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noţiunii de "bun actual" în patrimoniul reclamantului, ca o condiţie necesară promovării acţiunii în revendicare.

În acest context al analizei, faptul că Decretele nr. 92/1950 şi nr. 111/1951 au fost abrogate, fiind evidentă nevalabilitatea titlului statului nu îi conferă reclamantului un " bun actual" în sensul Convenţiei, actele normative menţionate fiind nominalizate ca fiind acte de preluare abuzivă de către stat potrivit dispoz. art. 2 alin. (1) lit. a) şi e) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, condiţia existenţei unui "bun actual" în patrimoniu este considerată a fi îndeplinită numai dacă reclamantul ar fi beneficiat de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să i se recunoască calitatea de proprietar şi în dispozitivul căreia să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, condiţie ce nu se verifică în speţă.

Reclamantul nu a obţinut recunoaşterea în patrimoniul său a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca o consecinţă a constatării de către instanţă a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios, iar, pe de altă parte, nu a obţinut o soluţie nefavorabilă în procedura legii speciale, determinată de pasivitatea sa în epuizarea demersului administrativ.

Totodată, se reţine că reclamantul a avut exerciţiul efectiv al drepturilor recunoscute în favoarea sa prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar lipsa sa de diligenţă pentru respectarea termenelor reglementate de legea specială nu îi conferă dreptul să formuleze o acţiune întemeiată pe dispoziţiile C. civ.

De altfel, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 75 din 14 februarie 2001, fiind astfel adusă la cunoştinţa fiecărei persoane interesate, iar recurentul nu poate invoca faptul că nu a fost informat şi, de altfel, nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem).

Aşa fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un bun în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

"Simpla speranţă de restituire", terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene, în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială" şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie. Ca atare, recurentul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, iar invocarea împrejurării potrivit căreia statul ar fi încă titularul dreptului de proprietate înscris în CF asupra terenurilor în litigiu, nu justifică lipsa exerciţiului necesar al unui proprietar diligent în recuperarea bunurilor sale conform reglementărilor speciale în materie.

Cu privire la solicitarea intimatului de a-i fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, având în vedere că, până la închiderea dezbaterilor, nu au fost depuse la dosarul cauzei dovezi, din care să rezulte existenţa şi întinderea acestora, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., cererea nu poate fi primită.

Astfel, în lipsa dovezilor, recurentul, ca parte căzută în pretenţii, faţă de soluţia pronunaţată în recurs, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către intimat în această etapă procesuală.

Pentru considerentele prezentate, neputându-se aprecia că hotărârea instanţei de apel ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 214/A din 23 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Respinge cererea intimatului-pârât Municipiul Satu Mare de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2020.