Moral damages for defamation: Admissibility of cassation requiring specific critique of appellate reasoning rather than re-litigation of tort elements

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 23 mai 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului la plata sumei de 200.001 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine ce i-a fost adus începând cu anul 2014 şi până în prezent, prin emiterea unor afirmaţii neadevărate şi calomniatoare la adresa sa.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 252-253 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 11 din 11 ianuarie 2019, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a unor daune morale în cuantum de 2.000 RON, precum şi a sumei de 5,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 0,99% din cheltuielile de judecată avansate de reclamant, în cuantum total de 600 RON (din care suma de 100 RON reprezintă taxa judiciară de timbru, iar suma de 500 RON reprezintă onorariul avocaţial), proporţional cu pretenţiile admise.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 4517 din 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins excepţia tardivităţii, invocată cu privire la apelul pârâtului. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul reclamantului A., în sensul că a schimbat, în parte, sentinţa. L-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 600 RON plătite la instanţa de fond. A menţinut, în rest, sentinţa. L-a obligat pe apelantul - pârât să-i plătească apelantului - reclamant 550 RON cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, pârâtul, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit norme de drept material (conditiile răspunderii civile delictuale) şi procesual aplicabile.

În primul rând, a solicitat a se observa că apelul său nu a fost analizat de instanţă, iar în al doilea rând, că motivarea curţii de apel, prin care a explicat luarea deciziei, este efectuată într-o manieră atât de restrânsă încât echivalează practic cu o nemotivare.

A arătat că a fost admisă în probatoriu o înregistrare audio efectuată de fosta soţie a recurentului fără acordul acestuia, cu ajutorul telefonului mobil, în cadrul unei conversaţii private şi a menţionat conţinutul art. 255 coroborat cu art. 341 C. proc. civ.

A considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în primul rând neexistând un prejudiciu al intimatului ca urmare a afirmaţiilor recurentului.

În opinia sa, singurul asa-zis prejudiciu al intimatului a fost constituit din solicitarea cazierului judiciar de către fostul patron al acestuia, în condiţiile în care în cele mai multe societăţi se solicita cazierul judiciar la momentul încadrării.

Celelalte afirmaţii presupus a aparţine recurentului nu au avut urmări, fiind doar discuţii particulare.

Recurentul a făcut trimitere în susţinerea afirmaţiilor sale la probele administrate, respectiv martori, înscrisuri şi site-urile unor instituţii publice. Totodată, a considerat că şi în situaţia în care faptele sale (afirmaţiile făcute în public la adresa intimatului) ar avea un conţinut jignitor, putând fi încadrate din această perspectivă, teoretic, în sfera ilicitului civil, urmează a se constata că săvârşirea unei fapte ilicite nu este suficientă, de plano, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar a se face dovada producerii unui prejudiciu concret cauzat de fapta ilicită.

Prejudiciul, condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale, reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite condiţii, a unor simple interese. Deşi este adevărat că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, relevantă este însă producerea unei atingeri semnificative a valorilor ce definesc personalitatea umană, în sensul de consecinţe negative efectiv încercate de "victimă".

În cauză însă nu se pune problema unei atingeri semnificative a vreunuia dintre atributele esenţiale ale persoanei intimatului care să fi generat, în mod esenţial, şi o pagubă - respectiv producerea unei suferinţe morale a cărei intensitate sa facă necesară acordarea unor daune morale, prin raportare, în mod evident, la circumstanţele în care au fost făcute afirmaţiile (pe fondul unui conflict sentimental), la persoana celui care a făcut aceste afirmaţii, la credibilitatea celor imputate prin emiterea în public a afirmaţiilor.

Recurentul a susţinut că intimatul nu invocă aspecte concrete prin care să fi fost supus oprobriului public, afirmaţiile sale fiind numai "prin natura lor" prejudiciabile, nu si faptic. Mai mult, declaraţiile publice nici măcar nu sunt credibile astfel încât, cel puţin, să se creeze aparenţa unei veridicităţi a celor afirmate, faptele recurentului beneficiind, în mod evident, de o doză de exagerare şi de subiectivism, pe fondul "conflictului" avut cu intimatul.

Nu rezultă, în opinia recurentului, fără dubiu şi fără echivoc, împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputaţie pe care intimatul o are în mediul personal, social si profesional. Nu a rezultat nici că anturajul intimatului ori familia acestuia l-au perceput într-o altă manieră, ulterior afirmaţiilor sale publice.

Gradul infim de credibilitate al celor imputate, precum şi impactul real şi nu potenţial al celor declarate, fac inaplicabile dispoziţiile care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale, fapta recurentului - deşi în aparenţă ilicită - neavând aptitudinea concretă de a da naştere în conştiinţa publicului a unor serioase îndoieli referitoare la persoana faţă de care se fac respectivele afirmaţii.

Cauzarea unui prejudiciu moral este necesar a se raporta la totalitatea factorilor în care a fost săvârşită fapta, întrucât simpla afirmare în public a unor aspecte, exacerbate sau exagerate, nu poate cauza, de plano, celui vizat, o aşa suferinţă ca în ipoteza în care afirmaţia ar fi făcută de o persoană aparent credibilă iar afirmaţia, prin natura ei, putea fi credibilă sau, cel puţin, plauzibilă.

Recurentul a mai învederat că pentru acordarea daunelor morale, practica judiciară a statuat o serie de criterii obiective, în ipoteza în care cel în cauză dovedeşte că prestigiul, onoarea, reputaţia sau demnitatea sa au fost afectate prin fapta sa.

Orice incident de natura celui descris în speţă implică, inerent, o stare de indignare, dar aceasta nu este suficientă pentru a da dreptul la plata unor despăgubiri, atât timp cat nu sunt afectate valori personale importante, nu sunt cauzate suferinţe deosebite, ce nu se justifică în mod rezonabil, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la angajarea răspunderii pentru prejudiciul moral doar în baza afirmaţiilor celui interesat. Având in vedere vârsta intimatului, experienţa sa de viaţă si profesională, pentru recurent este mai mult decât evident că intensitatea cu care au fost resimţite afirmaţiile sale nu este una majoră, astfel încât să se justifice acordarea de daune.

Astfel, nu orice prejudiciu dă dreptul la o compensaţie bănească, ci numai cel de o anumită gravitate, în condiţiile concrete ale faptului prejudiciabil.

Asa-numita "conformitate a stării de lucruri" a fost analizată si interpretată în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului prin prisma "criteriului adevărului", instanţa europeană opinând în mai multe rânduri în sensul permiterii "exagerărilor" dacă acestea, prin raportare la persoana însăşi, nu sunt apte a-i aduce o atingere atât de mare încât singura modalitate de restabilire a echilibrului să fie acordarea de daune morale.

În concluzie, ţinând cont de cele expuse mai sus, a solicitat a se admite recursul, ale cărui motive au fost subsumate pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârilor pronunţate si, rejudecând cauza, să se respingă acţiunea, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial (fond, apel, recurs) şi taxă timbru (apel, recurs).

Urmare a comunicării recursului, intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

A solicitat a se observa că deşi se invocă dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pct. 6 nu este motivat, iar prin critica circumscrisă pct. 8 nu se precizează în ce ar consta încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Intimatul - reclamant a susţinut că prin motivele de recurs s-au formulat nemulţumiri punctuale, tinzându-se la exercitarea unui apel la apel, prin reaprecierea probelor.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurentul nu a depus răspuns la aceasta.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 4 martie 2020, a dispus ca, după efectuarea procedurilor de comunicare, să se întocmească raportul asupra admisibilităţii, în principiu, a recursului.

Prin raportul din 13 iulie 2020 s-a reţinut că redactarea motivelor de recurs ridică o problemă de încadrare a criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cu consecinţa sancţiunii prevăzute de art. 493 alin. (5) din cod.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părţilor, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din cod.

La 3 august 2020, recurentul a depus punct de vedere la raport, considerând că recursul este admisibil, motiv pentru care a solicitat admiterea acestuia.

A considerat că instanţa de apel nu a analizat pe fond îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în sensul săvârşirii unei fapte ilicite, a unui prejudiciu cuantificabil, respectiv a legăturii de cauzalitate între acestea, în considerentele deciziei atacate neregăsindu-se o astfel de motivare.

A mai susţinut că considerentele hotărârii nu justifică dispozitivul, fiind nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel aplicabil motivul de casare impus de art. 488 pct. 6 din cod.

În opinia recurentului, prin necercetarea tuturor motivelor de apel nu se poate realiza în mod real controlul judiciar de către instanţă, apelanţii fiind lipsiţi de dreptul de a beneficia de o dublă analiză în fond a aspectelor menţionate.

Privitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat a se avea în vedere memoriul de recurs în care a arătat modul în care instanţa de apel nu a cercetat aplicarea normelor de drept material privitoare la răspunderea civilă delictuală, care nu sunt îndeplinite în cauză.

Prin rezoluţia din 8 septembrie 2020, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., la 14 octombrie 2020, în camera de consiliu, fără citare părţi.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:

Art. 493 alin. (5) C. proc. civ. stipulează că în cazul în care completul este în unanimitate de acord că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din cod, anulează recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În speţa dedusă judecăţii, se constată că motivele recursului, deşi circumscrise de pârât celor prevăzute la art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nu pot fi încadrate în respectivele texte de lege.

Se observă astfel că deşi în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a învederat aplicarea greşită de către curtea de apel a unor norme de drept material (condiţiile răspunderii civile delictuale) şi procesual aplicabile, această critică este pur formală, în condiţiile în care recurentul a preluat în totalitate criticile din apel.

Astfel, recurentul a ignorat că obiect al căii extraordinare de atac exercitate este decizia recurată şi nu a arătat, în concret, care sunt considerentele eronate în raport de dispoziţiile legale pretins încălcate.

Se reţine, în aceste condiţii, că recurentul nu a dedus judecăţii critici care să se încadreze în motivele de casare prevăzute limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ. şi prin care să arate în ce mod, concret, este eronat raţionamentul instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.

Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici de nelegalitate privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.

Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul nu a criticat în niciun fel hotărârea atacată, prin reiterarea motivelor de apel făcând abstracţie de judecata în faţa curţii de apel.

În acelaşi mod formal, au fost invocate şi prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., prin prisma cărora recurentul a susţinut că apelul său nu a fost analizat.

Se constată însă că recurentul nu a precizat, în concret, care sunt motivele şi criticile cărora nu li s-a răspuns prin decizia pronunţată în apel, atacată, motivarea făcută de instanţa de apel "într-o manieră restrânsă", cum precizează acesta, nefiind de natură să susţină aspectul de nelegalitate din perspectiva motivului de recurs invocat care vizează calitatea motivării, iar nu cantitatea, întinderea considerentelor.

Se observă că în afară de susţinerea formală şi teroretică a unor principii generale referitoare la obligativitatea motivării unei hotărâri judecătoreşti, recurentul nu a precizat în ce mod concret se aplică acestea deciziei atacate.

O astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca în calea de atac a recursului să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel.

În privinţa probei cu înregistrarea audio şi încălcarea dispoziţiilor art. 255 şi art. 341 C. proc. civ., recurentul reiterează critica din apel, fără să observe că instanţa de apel nu a valorificat, în adoptarea soluţiei, respectivul mijloc de probă, dând eficienţă astfel, indirect, susţinerii pârâtului vizând ineficienţa probei, astfel încât critica din recurs este lipsită de suport raportat la considerentele deciziei atacate.

Ca atare, văzând dispoziţiile art. 493 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 488 C. proc. civ. şi cum nu au fost identificate motive de ordine publică, se va anula calea de atac, aceasta fiind exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a deciziei atacate.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului - reclamant A., formulată prin întâmpinare, de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi respinsă, în condiţiile în care partea nu a prezentat dovezi în justificarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 4517 din 18 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul - reclamant A..

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.