State liability for judicial error: exclusion of administrative acts and previously adjudicated costs from compensable judicial mistakes

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la data de 8 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 216,40 RON, reprezentând prejudiciul care i-a fost cauzat prin eroare judiciară în urma unui proces civil.

Prin sentinţa nr. 5999 din 1 octombrie 2019, Judecătoria Târgu Jiu, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de către intimat prin întâmpinare şi a declinat competenţa soluţionării cererii în favoarea Tribunalului Gorj.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Gorj, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 328 din 21 noiembrie 2019, a respins cererea reclamantului având ca obiect "pretenţii".

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, prin decizia nr. 892 din 28 mai 2020, prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea deciziei atacate, având în vedere că aceasta cuprinde motive contradictorii.

A arătat că în considerentele hotărârii instanţei de apel se susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea competenţă să judece recursul declarat în dosarul nr. x/2016, dar şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Craiova, ca atare "plimbarea" dosarului pe la instanţa supremă l-a costat pe recurentul - reclamant suma de 212,20 RON.

A susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că înaintarea pe cale administrativă a unui dosar către o instanţă necompetentă nu constituie o eroare judiciară în sensul legii.

A considerat că atâta timp cât eroarea a fost comisă într-o instanţă din România este o eroare judiciară, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 97 C. proc. civ.

A arătat, cu privire la taxa judiciară plătită, că decizia atacată cuprinde argumente contradictorii şi că dacă dosarul nu ajungea, în mod greşit, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu era nevoit să plătească taxa. A mai arătat că a plătit două taxe judiciare de timbru, iar recursul s-a judecat la o singură instanţă şi că, prin urmare, în considerentele deciziei atacate s-a strecurat o scăpare de logică; în plus, se mai face o trimitere, pe lângă subiect, şi la dispoziţiile art. 15 din Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 80/2013.

A considerat, referitor la aprecierea instanţei de apel că nu este vorba despre o eroare judiciară plata comisionului bancar în sumă de 4,20 RON, că este o soluţie contrară legii, dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ. şi cu încălcarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel, ca legală şi temeinică.

S-a arătat că din analiza deciziei atacate prin prisma motivului de recurs invocat, se poate observa că instanţa de apel, contrar celor susţinute de recurent, a reţinut, în mod corect, faptul că potrivit art. 29 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, părţile au posibilitatea de a formula cerere de reexaminare, în acest sens fiind şi decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 (RIL) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, s-a considerat în mod corect de către instanţa de apel că modul de stabilire a taxelor de timbru într-un dosar definitiv soluţionat nu poate fi considerată eroare judiciară în sensul art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Aceasta rezultă cu evidenţă, în opinia intimatului - pârât şi din faptul că taxa de timbru achitată de către reclamant în dosarul nr. x/2016 a fost considerată taxă datorată în faţa instanţei de recurs competente, iar la Curtea de Apel Craiova doar s-a reevaluat cuantumul taxei judiciare de timbru, apreciindu-se asupra sumei datorate ca urmare a declarării recursului, caz în care recurentul nu a fost obligat să plătească de două ori taxa judiciară de timbru.

A considerat că este corectă şi afirmaţia instanţei de apel potrivit căreia indiferent dacă dosarul se soluţiona în recurs la instanţa supremă sau la curtea de apel, taxa judiciară de timbru oricum era datorată.

De asemenea, instanţa de apel a considerat, în mod întemeiat, faptul că eroarea judiciară poate fi reţinută doar dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 96 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004, iar în lipsa unei grave afectări a drepturilor pârâţilor nu poate fi antrenată răspunderea statului pentru erori judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă şi obiectivă, antrenată doar dacă a fost săvârşită o eroare judiciară, noţiune care presupune o abatere de la o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale de procedură sau substanţiale, dar care produc consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

A arătat că pentru considerente similare nu are relevanţă nici critica recurentului potrivit căreia constituie eroare judiciară faptul că în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului prin sentinţa nr. 3646/16.05.2017 a Judecătoriei Târgu-Jiu nu s-a inclus şi suma de 4,20 RON comision bancar achitat de către reclamant odată cu plata onorariului de expert.

Recurentul - reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat că sunt neîntemeiate apărările formulate în cuprinsul întâmpinării.

A concluzionat, în sensul că acţiunea are ca obiect eroare judiciară şi că este întemeiată.

A arătat că potrivit argumentelor prezentate în cererile de apel şi de recurs, în dosarul nr. x/2016 s-au efectuat acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale, prin care i-au fost încălcate grav drepturile şi interesele legitime, producându-i o vătămare care nu putea fi remediată printr-o cale de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

În drept, potrivit dispoziţiilor art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când aceasta cuprinde motive contradictorii, adică motive care se contrazic între ele astfel încât nu se poate stabili care dintre acestea fundamentează soluţia pronunţată asupra obiectului judecăţii, în limitele stabilite de partea reclamantă.

În speţă, partea reclamantă a cerut obligarea părţii pârâte la plata unei despăgubiri în sumă de 216,40 RON, pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat în urma săvârşirii unor erori judiciare în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Dolj, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Astfel fiind stabilite limitele judecăţii, instanţele de fond au avut a verifica dacă în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 s-a dispus efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual ori s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, acte procesuale prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei şi prin care s-ar fi produs părţii o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 96 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004 relative la eroarea judiciară, în raport de aspectele învederate de partea reclamantă.

Prin recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea reclamantă a susţinut ca sunt contradictorii considerentele hotărârii recurate potrivit cărora măsura de înaintare a dosarului nr. x/2016 de către Tribunalul Gorj către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-ar fi impus în considerarea calităţii de instanţă de recurs a instanţei supreme, apreciind că acest fapt rezultă din însăşi hotărârea pronunţată de instanţa supremă, care a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Apreciază partea reclamantă că aceste considerente contradictorii au fundamentat aprecierea eronată a instanţei de apel asupra inexistenţei erorii judiciare săvârşite de Tribunalul Dolj constând în săvârşirea actului de înaintare a dosarul nr. x/2016 unei instanţe necompetente material, în raport de dispoziţiile art. 97 C. proc. civ., eroare care a avut drept consecinţă păgubirea sa suma de 212,20 RON.

Critica nu este fondată.

Verificând conţinutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată ca fiind lămuritoare, şi nu contradictorii, considerentele prin care instanţa de apel a statuat de ce nu constituie eroare judiciară, în înţelesul dat acestei sintagme prin dispoziţiile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea 303/2004, actul administrativ prin care Tribunalul Dolj a dispus înaintarea dosarului nr. x/2016 pentru judecarea recursului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Anume, instanţa de apel a reţinut că actul de înaintare către instanţa supremă a dosarului în vederea soluţionării recursului pe care partea reclamantă l-a declarat împotriva hotărârii tribunalului (cale de atac care nu era prevăzută de dispoziţiile procedurale în vigoare la momentul sesizării instanţei de judecată) este un act administrativ şi nu un act procedural şi că măsura s-a impus în contextul adoptării deciziei nr. 369/30.05.2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/20.07.2017, hotărâre prin care s-a stabilit că sunt admisibile şi recursurile declarate de părţi în litigiile având un obiect patrimonial, indiferent de valoarea acestuia.

Instanţa de apel a arătat că hotărârea instanţei de contencios constituţional menţionată a suscitat din partea instanţelor judecătoreşti o interpretare diferită în ceea ce priveşte instanţa competentă material să soluţioneze această categorie nouă de recursuri, fie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea recurată, precum şi faptul că această chestiune a fost tranşată, ulterior, prin adoptarea unor norme procesuale clare prin dispoziţiile Legii nr. 310/17.12.2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.

Prin cea de-a doua critică de nelegalitate, partea reclamantă a pretins ca fiind nelegală constatarea inexistenţei unei erori judiciare săvârşite în dosarul nr. x/2016 în ceea ce priveşte stabilirea în sarcina sa a două taxe de timbru pentru judecata aceluiaşi recurs, trimiţând în mod greşit la dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa nr. 80/2013, respectiv, în ceea ce priveşte omisiunea includerii comisionului bancar, în sumă de 4,20 RON şi a taxelor de expediere a actelor de procedură, în sumă de 27,20 RON, în cuantumul total al cheltuielilor de judecată ce i se cuveneau, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Această critică, care urmează a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se dovedeşte a fi, de asemenea, nefondată.

Concluzia se impune, întrucât, aspectele critice învederate de partea reclamantă nu îndeplinesc cumulativ condiţiile erorii judiciare, astfel cum acestea sunt stabilite prin dispoziţiile art. 96 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea 303/2004, cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa vătămare ce ar fi fost cauzată părţii reclamante prin actele de procedură efectuate în legătură cu modalitatea de stabilire a taxei de timbru aferente recursului, Înalta Curte constată că o astfel de vătămare putea fi remediată prin contestarea cuantumului taxei de timbru stabilite de instanţa de recurs în cadrul procedurii de reexaminare instituite prin dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sau, după caz, prin formularea unei cereri de restituire a taxei de timbru nedatorate, în condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 45 din acelaşi act normativ.

Ambele proceduri se constituie în remedii procedurale care permit unei instanţe de judecată să dispună restituirea taxei de timbru total ori, după caz, proporţional cu reducerea sumei contestate, în caz că a fost greşit calculată ori nu era datorată.

Omisiunea părţii de a folosi în proces remediile prevăzute de dispoziţiile procedurale pentru înlăturarea vătămării (în speţă, constând în plata a două taxe de timbru, aspect nedovedit, potrivit constatărilor instanţei de apel) nu poate justifica formularea unei acţiuni în despăgubire, în condiţiile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât nu este îndeplinită cerinţa impusă de acest text, anume ca pretinsa vătămare să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

În acest context al analizei, se impune şi observaţia că instanţa de apel nu a făcut trimitere în considerentele hotărârii la dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 80/2013, cum eronat se pretinde prin recurs.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea reclamantă a criticat hotărârea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte aprecierea greşită a instanţei privind inexistenţa unor erori judiciare săvârşite prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016, rezultat al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa vătămării sale prin nerestituirea unui comision bancar în sumă de 4,20 RON şi a unei taxei de expediere a actelor de procedură în sumă de 27,20 RON.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc componentele cheltuielilor de judecată şi anume: taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Aceste dispoziţii legale, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, devin relevante în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Soluţia dată de instanţa de judecată asupra cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată de către partea care a câştigat procesul este supusă aceloraşi căi de atac ca şi soluţia dată aspra fondului pricinii.

În cauză, nemulţumirea părţii reclamante privind neincluderea comisioanelor bancare în cuantumul cheltuielilor de judecată ce i-au fost acordate prin sentinţa primei instanţe în dosarul nr. x/2016, ca urmare a admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată a fost invocată în căile de atac exercitate împotriva sentinţei, însă a fost respinsă, ca neîntemeiată, de instanţele de control judiciar.

În atare condiţii, partea reclamantă nu poate pretinde reexaminarea aceleiaşi chestiuni litigioase care a făcut obiect al controlului judiciar exercitat efectiv de instanţele ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea pretins nelegală, întrucât o astfel de reexaminare nu este permisă de dispoziţiile art. 93 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 care impun ca vătămarea pretinsă ca fiind rezultatul unei erori judiciare să nu fi putut să-şi găsească remediu printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Nici critica de nelegalitate invocată în legătură cu hotărârea definitivă a instanţei de recurs pronunţată în dosarul nr. x/2016, apreciată de partea reclamantă a fi contrară legii şi, deci, vătămătoare, în sensul dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, prin neacordarea cheltuielilor de judecată, nu este fondată.

Aceasta, întrucât, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, măsura de restituire a cheltuielilor de judecată avansate de partea reclamantă pentru judecata recursului nu putea fi nici dispusă şi nici fundamentată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cât timp, prin respectiva hotărâre, recursul a fost respins, ca nefondat, fapt ce semnifică că partea reclamantă nu a câştigat ci a pierdut procesul în această cale de atac, nefiind îndreptăţită la restituirea unor astfel de cheltuieli.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 892 din 28 mai 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 octombrie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.