State liability for unreasonable litigation duration: appeal allowed, judgments quashed, and case remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 3 iulie 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.920.000 RON reprezentând daune materiale, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei de 9.400.000 RON reprezentând daune morale pentru durata foarte îndelungată a procedurii penale în care a avut calitatea de persoană vătămată, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ., art. 6 CEDO, art. 21 alin. (3) din Constituţie.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Suceava, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 975 din 22 octombrie 2019 a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, de asemenea, invocată prin întâmpinare. A respins cererea având ca obiect "pretenţii" ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, prin decizia nr. 121 din 5 martie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate şi a sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

A arătat, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că modalitatea de redactare a deciziei atacate nu permite efectuarea unui real control judiciar.

A considerat că instanţa de apel s-a limitat la a preciza că răspunderea Statului Român are caracter subsidiar în raport cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ. şi că nu există legătură între persoana chemată în judecată şi persoana obligată în raportul juridic civil.

Prin prisma art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a susţinut că se poate observa cu uşurinţă că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care instanţa a respins argumentele sale cu privire la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

A precizat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, respectiv prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că întreaga jurisprudenţă a instanţei europene consacră necesitatea protecţiei cetăţeanului în raport cu erorile sau abuzurile statului, astfel că orice vătămare produsă prin funcţionarea defectuoasă a justiţiei trebuie însoţită de măsuri reparatorii adecvate, atât sub aspectul daunelor materiale, cât şi al celor morale. Statul este obligat să răspundă pentru consecinţele prejudiciale ale propriei activităţi judiciare, iar nu autorităţile judiciare în mod direct, aşa cum în mod greşit a stabilit instanţa de apel.

Prin urmare, statul răspunde în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ca atare, se impune angajarea răspunderii acestuia pentru prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a duratei nerezonabile a procedurilor judiciare.

În ceea ce priveşte critica circumscrisă pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul - reclamant a arătat că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ.. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiţie revine în primul rând statului, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, pentru organizarea acestei activităţi, dar şi pentru numirea şi îndrumarea judecătorilor şi procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiţie.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel, ca legală şi temeinică.

S-a arătat, cu privire la primul motiv de recurs, că motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie şi că în practica instanţei supreme s-a afirmat constant că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare.

A considerat că instanţa de apel, contrar celor susţinute de recurentul - reclamant, a motivat decizia atacată arătând argumentele pentru care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, respectiv că răspunderea subsidiară este o categorie a răspunderii civile şi că este ţinut de repararea prejudiciului cel care efectiv l-a cauzat prin acţiunile sale.

A considerat că instanţa de apel a motivat hotărârea atacată şi prin prisma criticilor reclamantului întemeiate pe faptul că cererea de chemare în judecată nu vizează angajarea răspunderii Statului Român pentru eroare judiciară, ci pe răspunderea civilă delictuală pentru neîndeplinirea de către autorităţile judiciare a obligaţiei de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, intimatul-pârât a susţinut că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă pentru neîndeplinirea de către autorităţile judiciare a obligaţiei de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil, nefiind legătură între persoana chemată în judecată şi persoana obligată în raportul juridic civil.

A arătat că pentru considerente similare nu are relevanţă nici critica potrivit căreia răspunderea Statului Român va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv.

Recurentul - reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Menţinând soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii în despăgubiri îndreptate împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, instanţa de apel constată că, deşi este greşită referirea pe care o face tribunalul la dispoziţiile speciale ale art. 538 - 539 C. proc. civ. (privind eroarea judiciară) întrucât nu constituiseră temei al acţiunii, în acelaşi timp, soluţia este corectă, din perspectiva dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ., care instituie o răspundere civilă subsidiară a statului.

În acest context şi cu referire la acest temei legal a apreciat instanţa de apel că a fost greşit determinat cadrul procesual pasiv, de către reclamant, întrucât, în realitate, prin promovarea acţiunii s-a solicitat "angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autorităţile judiciare, care au personalitate juridică proprie, a obligaţiei de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil".

În consecinţă, s-a reţinut pe de o parte, că răspunderea subsidiară nu este o răspundere fără vinovăţie sau răspundere fără faptă ilicită proprie şi pe de altă parte că, în justificarea unui cadru procesual pasiv adecvat, acţiunea trebuia îndreptată împotriva celui obligat direct în raportul juridic civil, adică împotriva autorităţii judiciare care se face vinovată de nefinalizarea procedurii într-un termen rezonabil.

Or, aşa cum corect se arată prin criticile de recurs, această motivare succintă a instanţei, ignoră cadrul judecăţii, respectiv temeiul juridic al acţiunii dat de dispoziţiile art. 6 CEDO, art. 21 alin. (3) din Constituţia României, alături de art. 998 - 999 C. civ., şi totodată, fac o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ.

Astfel, deşi reclamantul face referire şi la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., acesta indică, în acelaşi timp, prevederile art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), art. 21 alin. (3) din Constituţie (accesul liber la justiţie, în componenta acestuia de proces echitabil, în sensul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil). De asemenea, din motivele acţiunii rezultă că pretenţia de despăgubiri şi deci, cauza acţiunii reclamantului, este dată de durata nerezonabilă a procedurii (respectiv, procesul penal s-a desfăşurat pe parcursul a 10 ani, intervenind prescripţia răspunderii penale, astfel încât reclamantul, din poziţia de persoană vătămată, autor al plângerilor penale, a rămas fără nicio cale legală de tragere la răspundere a persoanelor care i-ar fi cauzat prejudicii).

Totodată, reclamantul a arătat în mod expres că înţelege să se îndrepte cu acţiune împotriva statului, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acţiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării în persoana pârâtului a tuturor condiţiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la prejudiciu, faptă ilicită şi prejudiciabilă, vinovăţie - pentru ca în continuare, să se pună problema caracterului subsidiar al acestei răspunderi, rezolvabil, conform instanţelor fondului, din perspectiva art. 224 alin. (1) C. proc. civ.

În realitate, îndreptând acţiunea împotriva statului, reclamantul a tins la angajarea răspunderii civile delictuale, obiective, independente de orice vinovăţie a statului, în calitatea acestuia de garant al legalităţii, căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară care să devină aşadar activă, după angajarea răspunderii "organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice", astfel cum reglementează art. 224 alin. (1) C. civ.

Concluzionând în sens contrar, instanţele fondului au nesocotit izvorul pretenţiilor reclamantului care, atunci când a făcut referire la art. 6 CEDO şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, pentru a justifica temeiul răspunderii statului, a avut în vedere obligaţia acestuia, în calitate de semnatar al Convenţiei europene, de a asigura dreptul la un proces echitabil, respectiv, de a acţiona în scopul prevenirii şi, atunci când este cazul, înlăturării încălcării drepturilor părţilor, inclusiv prin modalitatea de derulare a procedurilor judiciare.

De aceea, astfel cum s-a arătat, în speţă nu se punea problema stabilirii răspunderii prioritare a altor organe, instituţii sau autorităţi, pentru ca în funcţie de această dezlegare să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a statului, aspecte care să fie relevante în determinarea cadrului procesual pasiv.

Faptul că reclamantul a indicat, ca temei juridic, şi dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., nu putea avea semnificaţia încadrării demersului acestuia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăţie a statului, în legătură cu desfăşurarea în concret a anchetei şi urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituţiei juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretenţiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale.

În continuare însă, motivele acţiunii, care dau în concret cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), demonstrau că ceea ce s-a pretins a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei. Or, aceasta este o răspundere directă şi obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăţie, derivată, cum s-a arătat, din calitatea acestuia de semnatar al Convenţiei europene - care presupune, în termenii ar. 6 CEDO, asigurarea dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul durate - precum şi din obligaţia constituţională în acelaşi sens (art. 21 alin. (3).

Astfel fiind, nu era vorba de existenţa sau verificarea vreunei subsidiarităţi a răspunderii statului în raport cu alte persoane juridice cu atribuţii în domeniu, pentru a se pune problema lipsei calităţii sale procesuale în absenţa acţionării în instanţă, în principal şi prioritar, a altor entităţi.

Pentru considerentele arătate, au fost găsite întemeiate criticile de nelegalitate formulate cu referire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ., cu consecinţe asupra aprecierii eronate a caracterului subsidiar al răspunderii statului şi, în continuare, asupra lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, constatându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În ce priveşte nemotivarea deciziei din apel, deşi formal criticile sunt subsumabile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că aspectele dezvoltate fac referire, în realitate, la o greşită aplicare a legii, respectiv a normelor pe care s-a fundamentat acţiunea şi care au fost practic înlăturate, prin aplicarea art. 224 alin. (1) C. civ., astfel încât vor fi reţinute tot ca aspecte de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 497 alin. (1) C. proc. civ., ambele hotărâri ale instanţelor fondului vor fi casate - în tot decizia din apel şi parţial, pe aspectul calităţii procesuale pasive, sentinţa de primă instanţă - cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului.

Va fi menţinută soluţia primei instanţe referitoare la admisibilitatea acţiunii, având în vedere că aceasta n-a fost atacată în apel, dezlegarea acestui aspect, contestat iniţial de pârât, dobândind astfel autoritate de lucru judecat

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 121 din 5 martie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Casează, în tot, decizia atacată şi, în parte, sentinţa nr. 975 din 22 octombrie 2019 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă.

Trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Menţine soluţia sentinţei de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 octombrie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.