Tort liability for unlawful land occupation: automatic delay in extra-contractual cases and mandatory in-kind reparation of damages

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă la data de 14 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu S.C. C. S.A., obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat de fapta sa ilicită, constând în folosirea şi ocuparea fără drept a imobilului proprietatea reclamanţilor, teren în suprafaţă de 12.390 mp situat în municipiul Ploieşti, Intrarea Morilor nr. 3A, judeţul Prahova, respectiv plata contravalorii lipsei de folosinţa a terenului pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii, evaluată provizoriu la suma de 223.020 RON şi, în continuare, până la eliberarea şi predarea de către pârâtă a terenului, cu cheltuieli de judecată.

La data de 9 octombrie 2017, reclamaţii şi-au modificat cererea în sensul că au chemat în judecată, în calitate de pârâtă, alături de pârâta iniţială, şi Unitatea administrativ-teritorială Municipiul Ploieşti, prin Primar, solicitând: 1) obligarea pârâtelor, în solidar, la repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită constând în folosirea/ocuparea fără drept a imobilului în litigiu, respectiv plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pentru ultimii trei ani anterior introducerii cererii, evaluată provizoriu la suma de 223.020 RON şi, în continuare, până la eliberarea şi predarea, de către pârâte, a terenului; 2) evacuarea necondiţionată a pârâtelor din imobilul teren, în suprafaţă de 12.390 mp, situat în municipiul Ploieşti, Intrarea Morilor nr. 3A, judeţul Prahova, pe care îl folosesc şi ocupă fără drept, evacuare care să aibă loc prin golirea terenului de materiale (şine metalice, plăci şi traverse de beton, gunoaie), prin spargerea restului de platformă betonată şi debarasarea terenului de materialele rezultate, demontarea şi îndepărtarea restului de echipamente, instalaţii rămase pe teren, fundaţiile de beton ale stâlpilor de la instalaţii, prin mutarea autovehiculelor parcate şi închiderea căilor lor de acces; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, onorarii de avocat, onorarii expert, precum şi toate cheltuielile ocazionate de proces.

La 13 decembrie 2018, reclamanţii au formulat precizare la acţiune, prin care au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.642.914 RON, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 145/12 septembrie 2018, întocmit de expert inginer D., specialitatea evaluări proprietăţi imobiliare, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii trei ani anterior introducerii acţiunii şi până la data expertizei (7 septembrie 2018).

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 980 din 19 aprilie 2019, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâte, prin întâmpinare, ca neîntemeiate. A admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea de evacuare a pârâtei S.C. C. S.A. şi a respins această cerere în puterea lucrului judecat. A admis, în parte, acţiunea modificată şi completată şi le-a obligat pe pârâte, în solidar, să plătească reclamanţilor contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul proprietatea acestora, teren în suprafaţă de 12390 mp, situat în Ploieşti, Intrarea Morilor nr. 3A, judeţul Prahova, de la data introducerii acţiunii (14 iunie 2017) şi până la data întocmirii expertizei (7 septembrie 2018), în valoare de 483210 RON. A dispus evacuarea pârâtei UAT Municipiul Ploieşti, prin Primar din imobilul menţionat anterior. A respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată. A admis, în parte, cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată şi le-a obligat pe pârâte, în solidar, să plătească acestora 16.487 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat, acordate în raport de pretenţiile admise.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin decizia nr. 2824 din 14 noiembrie 2019, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi împotriva sentinţei şi încheierii din 15 martie 2019 ale tribunalului şi de pârâţi împotriva aceleiaşi hotărâri.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanţii şi pârâţii.

1).Prin motivele de recurs, subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., reclamanţii B. şi A. au susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1523 alin. (1) lit. e) C. civ., cu consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1522 C. civ.

Au arătat că în mod greşit nu au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul proprietatea acestora (teren în suprafaţă de 12.390 mp situat în Ploieşti, Intrarea Morilor nr. 3A, judeţul Prahova) pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii (14 iunie 2014-14 iunie 2017) în cuantum de 1.159.704 RON, conform raportului de expertiză tehnică judiciară nr. 145/2018 întocmit de expert inginer D..

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că terenul reclamanţilor a fost ocupat în respectiva perioadă, a constatat, în mod greşit, în contradicţie cu probele administrate, că lipsa de folosinţă nu se datorează lipsei de acces, ci depozitării, de către pârâte, a unor materiale de construcţie pe respectivul teren şi că reclamanţii nu ar fi făcut dovada efectuării vreunui demers prin care să solicite de la pârâte lipsa de folosinţă.

Recurenţii au susţinut şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1385 şi art. 1386 C. civ. şi respingerea, în mod greşit, a solicitării reclamanţilor de a obliga pe pârâţi să procedeze la: golirea terenului de deşeuri-gunoaie, prin transportul acestora în altă locaţie, respectiv la groapa de gunoi; spargerea restului de platformă betonată rămasă şi debarasarea materialului astfel provenit; demontarea şi îndepărtarea restului de echipamente-instalaţii de pe teren, inclusiv reziduurile rămase în pământ în urma acestei operaţii, respectiv fundaţiile de beton ale stâlpilor instalaţiilor.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenţii au precizat că instalaţiile şi construcţiile existente pe teren sunt proprietatea RATP Ploieşti, a cărei succesoare în drepturi este S.C. C. S.A., iar prin procesul-verbal nr. STI 2511/7 februarie 2007, pârâta s-a angajat să dezafecteze instalaţiile şi să predea terenul.

Faţă de această situaţie, au susţinut că nu se poate reţine că reclamanţii ar fi acceptat rămânerea pe teren a acelor instalaţii, care nu aveau cum să le folosească şi nici pârâta nu avea cum să le doneze.

Au menţionat că intimaţii au recunoscut existenţa acestor bunuri pe terenul reclamanţilor, ea fiind dovedită cu înscrisuri, declaraţii de martori şi expertiză de evaluare, iar abandonarea lor pe terenul în discuţie provoacă un prejudiciu.

2).Recurentul - pârât Municipiul Ploieşti, prin Primar, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată este nelegală, întrucât s-a apreciat greşit asupra calităţii procesuale pasive a acestei entităţi, care nu a fost dovedită în cauză.

A mai arătat recurentul că între B., E. şi A., în calitate de proprietari ai terenului situat în str. x şi Regia Autonomă de Transport Public Ploieşti a fost încheiat contractul de închiriere nr. x/5 martie 2001, având ca obiect procurarea folosinţei unui teren de 12.930 mp, situat la aceeaşi adresă, terenul închiriat fiind utilizat pentru parcare autobuze-proprietatea locatorului. Acest contract a fost prelungit până la 1 iulie 2007, iar la 7 februarie 2007, părţile au încheiat un proces-verbal prin care au convenit dezafectarea instalaţiilor de termoficare, telecomunicaţii şi reţelei calculatoare, predarea-primirea realizându-se la data de 1 martie 2007.

Între Municipiul Ploieşti şi RATP Ploieşti s-a încheiat contractul de administrare nr. x, în baza Hotărârii nr. 43/2007, în anexa 3.4 figurând la poziţia nr. 5 teren sediu RATP, str. x, în suprafaţă de 56.821 mp. Ca urmare a reorganizării administrative a RATP-ului prin Hotărârea nr. 425/2013 s-a aprobat delegarea gestiunii serviciului de transport public local, fiind încheiat în acest sens contractul nr. x/2013.

3).Recurenta - pârâtă S.C. C. S.A., prin motivele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a arătat că, în mod greşit, a fost obligată, în solidar cu UAT-Municipiul Ploieşti, la plata sumei de 483.210 RON către reclamanţi, reţinându-se, în mod eronat, că terenul acestora a fost ocupat abuziv de către cei doi pârâţi prin depozitarea unor materiale provenite din executarea unor lucrări de modernizare efectuate de primărie.

A susţinut că hotărârile pronunţate în cauză cuprind motive contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţele au reţinut că terenul în litigiu a intrat, de la data de 5 martie 2007, în posesia reclamanţilor proprietari, dată la care s-a întocmit procesul-verbal de predare-primire între reclamanţi şi F. S.A.. Au mai reţinut că din conţinutul procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc G. la data de 17 mai 2018 în dosarul execuţional nr. x/2018 rezultă faptul că UAT Municipiul Ploieşti, prin Primar ocupa terenul reclamanţilor prin depozitarea materialelor recuperate ca urmare a modernizării liniei de tramvai, arătându-se şi faptul că acestea aparţin în totalitate Municipiului Ploieşti, reprezentant de pârâta UAT.

Coroborând cele reţinute în mod legal prin sentinţa de fond şi confirmate de instanţa de apel, rezultă, potrivit recurentei, că pârâta F. S.A. a eliberat terenul în cauză încă din data de 5 martie 2007 (data încheierii procesului-verbal de predare-primire a terenului, semnat şi însuşit de către părţi), iar pe acest teren, la data de 17 mai 2018 se află depozitate bunuri aparţinând UAT Municipiul Ploieşti. Din aceleaşi considerente, instanţa de fond a dispus doar evacuarea pârâtei UAT Municipiul Ploieşti de pe terenul proprietatea reclamanţilor, considerând, în mod legal şi temeinic, că aceasta este singura entitate care ocupă în mod nelegal locaţia în discuţie.

Ca atare, a susţinut că în mod nelegal, instanţele anterioare au dispus obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă, în solidar cu cealaltă pârâtă, în condiţiile în care ambele instanţe au reţinut că doar UAT- Municipiul Ploieşti este vinovată de acest prejudiciu.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii - reclamanţi B. şi A. au formulat întâmpinări la recursurile pârâţilor.

Referitor la recursul pârâtei S.C. C. S.A., recurenţii-reclamanţi au invocat excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele expres şi limitativ reglementate de art. 488 C. proc. civ., arătând că, deşi formal întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recursul pârâtei vizează chestiuni de netemeinicie ce nu pot fi analizate de către instanţa de control judiciar.

În subsidiar, au solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului.

Referitor la recursul pârâtului Municipiul Ploieşti, prin Primar, recurenţii-reclamanţi au invocat, de asemenea, excepţia de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., arătând că, deşi formal întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul vizează chestiuni de netemeinicie ce nu pot fi analizate de către instanţa de control judiciar.

În subsidiar, au solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului.

Recurenţii - pârâţi nu au formulat întâmpinări, în cauză nedepunându-se nici răspunsuri la întâmpinările recurenţilor - reclamanţi.

6. Procedura de filtru

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 8 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâta S.C. C. S.A., acordând termen cu citare părţi, la 14 octombrie 2020, iar în ceea ce priveşte recursul Municipiului Ploieşti, prin Primar, prin aceeaşi încheiere, s-a constatat neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din cod.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

1) Cu referire la recursul formulat de reclamanţi, circumscris motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul său întemeiat.

- Astfel, soluţia adoptată de instanţele de fond în privinţa celui dintâi capăt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată - privitor la obligarea pârâtelor, în solidar, la plata despăgubirilor în sumă de 1.642.914 RON (potrivit raportului de expertiză nr. x/12.09.2018) pentru lipsa de folosinţă a terenului de 12.390 mp pe ultimii trei ani anterior introducerii acţiunii (14.06.2017), şi până la data expertizei (7.09.2018) - a fost criticată ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) şi a) art. 1522 C. civ.

Se reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, modificată şi precizată, reclamanţii s-au plâns de ocuparea abuzivă de către pârâte a terenului deţinut de aceştia în proprietate, în Municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, în suprafaţă totală de 12.390 mp, ocupare abuzivă care s-a manifestat ulterior epuizării raporturilor contractuale dintre reclamanţi şi S.C. C. S.A. (succesoare a RA TPPloieşti) la 1 ianuarie 2007 (în baza contractului de închiriere nr. x/5.03.2001 şi a actului adiţional la acesta nr. 1/16.11.2006) şi care, potrivit constatărilor instanţelor, a îmbrăcat forma ocupării terenului cu materiale şi instalaţii grele (sine metalice, plăci şi traverse de beton), rezultate din dezafectarea unor linii de tramvai din Municipiul Ploieşti.

Prima instanţă, ca şi cea din apel au considerat întemeiate doar în parte aceste pretenţii, prin soluţia pronunţată acceptând despăgubirea reclamanţilor doar cu suma de 483.210 RON, drept contravaloare a lipsei de folosinţă pentru teren în intervalul de timp cuprins între data de 14.06.2017 - data introducerii acţiunii şi 7.09.2018 - data întocmirii expertizei contabile.

Argumentele prin care cele două instanţe şi-au justificat soluţia nu reprezintă decât o sumă de contradicţii în raport cu situaţia juridică a cauzei şi cu propriile statuări ale acestora asupra situaţiei de fapt litigioase.

Astfel, tribunalul a considerat neîntemeiate pretenţiile de despăgubire pe perioada celor trei ani anterior introducerii acţiunii, reproşând reclamanţilor pasivitatea în apărarea dreptului de proprietate timp de mai mult de 10 ani (de la încetarea raporturilor contractuale), nedovedirea privării lor de folosinţa terenului pe durata celor trei ani în sensul neprobării dorinţei/intenţiei de valorificare în orice fel a terenului, neprobarea îngrădirii accesului efectiv la teren, corelativ reţinerii faptului că terenul ar avea ieşire (şi) la str. x. În sfârşit, s-a arătat că, în condiţiile art. 1522 C. civ., nu se poate considera că pârâtele au fost puse în întârziere în privinţa dreptului şi pretenţiilor reclamanţilor decât prin cererea de chemare în judecată, motiv pentru care lipsa de folosinţă nu poate fi acordată decât începând cu această dată.

Aceste statuări vin însă în contradicţie flagrantă cu celelalte considerente prin care, spre exemplu, se reţine vinovăţia pârâtelor care, potrivit tribunalului, constă în faptul că, deşi cunoşteau că terenul în litigiu aparţine reclamanţilor cel puţin de la momentul anului 2002 când s-a întocmit contractul de închiriere cu RA TPPloieşti (în realitate, în 5.03.2001), au încălcat acest drept prin depozitarea materialelor grele rezultate din dezafectarea unor linii de tramvai (fapt ce a avut loc începând cu anul 2014, când s-a aprobat depozitarea materialelor pe teren în urma adoptării Hotărârii nr. 108/31.03.2014 a Consiliului local al Municipiului Ploieşti).

De asemenea, vin în contradicţie cu concluzia generală a tribunalului care, subsecvent reţinerii neprobării de către reclamanţi a îngrădirii accesului lor efectiv la teren, arată că "Practic, lipsa de folosinţă reclamată în cauză nu este generată de o lipsă reală a accesului reclamanţilor la teren ci de ocuparea terenului de către pârâte prin depozitarea materialelor rezultate din scoaterea din funcţiune a liniei de tramvai, făcută de UAT Ploieşti prin S.C. F. S.A. potrivit contractului de administrare încheiat între acestea şi Hotărârilor de Consiliul local, aflate la dosar".

Tot astfel, în mod contradictoriu, deşi reţine exact că temeiul juridic al acţiunii este răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru fapta lor ilicită constând în privarea reclamanţilor de folosinţa terenului şi deşi statuează asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a acestora, în temeiul art. 1349 C. civ., tribunalul reţine incidenţa în raporturile dintre părţi a dispoziţiilor art. 1522 C. civ. privitoare la punerea în întârziere a debitorului cu privire la executarea obligaţiilor sale. Aceasta, în pofida reglementării cuprinse în dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ. potrivit cărora debitorul se află de drept în întârziere atunci când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale, categorie din care face parte şi obligaţia de dezdăunare pentru fapta ilicită săvârşită de pârâte, potrivit considerentelor primei instanţe.

În sfârşit, deşi a arătat că reclamanţii nu ar fi probat intenţia/dorinţa de valorificare a terenului ce le aparţine, în decursul celor trei ani anterior introducerii acţiunii, prima instanţă nu a precizat pe ce bază a stabilit existenţa aceluiaşi element pe durata de timp pentru care, totuşi, a acordat despăgubiri (după introducerea acţiunii).

Deşi aceste considerente criticabile sunt ale hotărârii de primă instanţă, Înalta Curte reţine că au fost deplin însuşite şi chiar întărire prin hotărârea instanţei de apel care, de aceeaşi manieră contradictorie, a argumentat neacordarea despăgubirilor pentru cei trei ani anterior promovării acţiunii prin pasivitatea reclamanţilor care nu ar fi făcut niciun demers de a cere pârâtelor lipsa de folosinţă, care nu şi-au demonstrat intenţia valorificării bunului, care nu au avut îngrădit accesul la teren, în condiţiile în care s-a demonstrat şi reţinut că lipsa de folosinţă a fost generată, în realitate, de existenţa materialelor depozitate pe teren.

Or, aceste considerente comune ale instanţelor de fond, relevă că soluţia pe care o sprijină contravine temeiului juridic care reglementează raporturile dintre părţi, respectiv răspunderea civilă delictuală, şi regulilor specifice acesteia caracterizate, între altele, prin aceea că debitorul obligaţiei de reparare a prejudiciului este de drept în întârziere, după cum o spune expres art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ.

Prin urmare, pentru a obţine încetarea folosinţei abuzive a terenului lor de către pârâte şi, eventual, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate, reclamanţii nu erau ţinuţi, aşa cum eronat s-a apreciat de către cele două instanţe, de o notificare prealabilă a acestora, în absenţa căreia să se considere că cererea de chemare în judecată ţine loc de punere în întârziere a debitorului în privinţa executării obligaţiilor sale şi că daunele cuvenite pot fi acordate doar de la data acesteia.

Dispoziţiile art. 1522 C. civ. - a căror aplicare a fost făcută de către instanţe pentru a se decide în sensul limitării dreptului reclamanţilor la repararea prejudiciului cauzat lor prin fapta ilicită a pârâtelor pentru perioada de timp începând cu data înregistrării acţiunii, ca moment considerat relevant sub aspectul punerii lor în întârziere - nu sunt incidente raporturilor extracontractuale dintre părţi, în care s-a reţinut că s-au aflat acestea ulterior împlinirii termenului ferm de închiriere a terenului, respectiv 1 ian. 2007, potrivit menţiunilor din contractul de închiriere nr. x/5.03.2001 şi din actul adiţional nr. x/16.11.2006.

Pasivitatea reclamanţilor în apărarea dreptului lor de proprietate timp de mai mult de 10 ani (de la încetarea raporturilor contractuale cu RA TP Ploieşti) nu constituie un argument legal al refuzului dezdăunării lor pentru încălcările aduse de pârâte în folosinţa bunului a cărui proprietate o deţin, pe durata celor trei ani anterior introducerii acţiunii.

Acţionând pe calea prezentei cereri în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, reclamanţii au făcut-o din postura lor de titulari ai unui drept real, cel de proprietate (iar nu ai unei obligaţii de protejare a acestuia), drept opozabil erga omnes şi care generează tuturor celorlalte subiecte de drept obligaţia de a se abţine de la orice fel de acte/acţiuni de încălcare a acestuia. Astfel de obligaţii sunt cu atât mai evidente când, în istoricul relaţiilor dintre părţi, există raporturi contractuale privitoare la folosinţa terenului, a căror încetare a fost agreată de părţi la o dată ferm stabilită (1 ianuarie 2007, dată la care contractul de închiriere nr. x/5.03.2011 se rezilia de drept, potrivit actului adiţional la acesta nr. 1/16.11.2006).

Singura consecinţă a pasivităţii reclamanţilor în protejarea dreptului lor de proprietate, sub aspectul lipsirii de atributul folosinţei bunului imobil, nu poate fi alta decât cea atrasă de intervenirea prescripţiei extinctive, consecinţă pe care aceştia şi-au asumat-o deja, limitându-şi ei înşişi pretenţiile la durata celor trei ani anterior formulării acţiunii.

În mod evident, nu poate constitui un argument legal pentru limitarea dreptului reclamanţilor la despăgubiri, date fiind circumstanţele cauzei reţinute ca atare de instanţe, nici considerentul prin care acestea au relevat că reclamanţii ar fi avut acces pe teren sau că nu s-ar fi probat blocarea accesului lor de către pârâte. Fundamentându-şi soluţia pe un atare considerent, instanţele de fond au scăpat din atenţie faptul că prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanţii s-au plâns nu de lipsa accesului lor pe terenul care le aparţine, ci de imposibilitatea lor de a-l folosi în deplinătatea atributelor conferite de dreptul de proprietate, tocmai întrucât, prin acţiunile ilicite ale pârâtelor, contrare angajamentelor luate, de dezafectare a instalaţiilor şi de predare a terenului (potrivit celor consemnate în procesul-verbal nr. x/7.02.2007), acestea au ocupat în totalitate suprafaţa de 12.300 mp teren cu materiale grele (şine metalice, traverse şi plăci de beton) provenite din dezafectarea unor căi de rulare a tramvaielor din Municipiul Ploieşti, aspect, de altfel, reţinut ca atare în ambele hotărâri de fond atât cu ocazia statuării asupra calităţii procesuale pasive a pârâtelor, cât şi în dezlegările pe fond date litigiului.

Ca atare, doar într-o soluţionare profund contradictorie, se putea statua că "lipsa de folosinţă reclamată în cauză nu este generată de o lipsă reală a accesului reclamanţilor la teren ci de ocuparea terenului de către pârâte, prin depozitarea materialelor rezultate din scoaterea din funcţiune a liniei de tramvai", concomitent cu reţinerea că "pârâtele nu le-au îngrădit fizic reclamanţilor accesul la teren" (aspect nerelevant cauzei cât timp accesul pe teren nu trebuie să fie doar unul formal, ci în vederea folosirii terenului potrivit destinaţiei sale), pentru ca, şi pe acest considerent să se decidă că dreptul la despăgubire nu poate fi recunoscut reclamanţilor pe durata celor trei ani anterior introducerii acţiunii.

În raport de cele anterior reţinute, se apreciază că soluţia adoptată în privinţa celui dintâi capăt al cererii, modificate şi precizate, este una care contravine dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. şi propriilor statuări ale instanţelor, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu cele ale art. 497 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii atacate şi refacerea judecăţii de către instanţa de apel, potrivit cu dezlegările arătate.

- Soluţia dată celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, modificată şi precizată, prin care s-a solicitat evacuarea pârâtelor de pe terenul de 12.390 mp şi, în final, doar a pârâtei UAT Ploieşti (dată fiind autoritatea de lucru judecat ce s-a invocat în raport de sentinţa civilă nr. 6948/8.08.2017 a Judecătoriei Ploieşti şi de pârâta S.C. C.), în modalităţile indicate de reclamanţi - prin golirea terenului de materiale, gunoaie, prin dezafectarea platformei betonate şi debarasarea resturilor de pe teren, demontarea şi îndepărtarea resturilor de echipament, instalaţii, prin mutarea autovehiculelor parcate - a fost criticată ca fiind dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1385 şi 1386 C. civ. care consacră principiul reparării integrale şi în natură a prejudiciilor rezultate din săvârşirea faptelor ilicite.

Din conţinutul memoriului de recurs se înţelege că recurenţii au criticat în mod specific soluţia de respingere a capătului de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtelor în solidar la golirea terenului de deşeuri, la spargerea platformei betonate şi evacuarea materialului rezultat, la demontarea şi îndepărtarea echipamentelor, instalaţiilor şi materialelor dezafectate aflate pe teren.

Înalta Curte apreciază critica justificată în condiţiile în care, deşi a considerat întemeiată cererea de evacuare a pârâtei UAT Ploieşti din imobilul proprietatea reclamanţilor, despre care a reţinut că l-a ocupat fără drept prin depozitarea de materiale grele, cu concursul S.C. F. S.A. şi în virtutea contractului de administrare încheiat cu aceasta, prima instanţă nu a dispus (iar instanţa de apel a menţinut soluţia sa) ca evacuarea să aibă loc în modalitatea solicitată de reclamanţi, respectiv prin obligarea pârâtelor la golirea terenului de materiale (şine metalice, plăci şi traverse de beton, resturi materiale de construcţie).

Chiar dacă a reţinut în considerente că evacuarea UAT Ploieşti de pe teren implică şi ridicarea materialelor depozitate, dispozitivul hotărârii nu a stabilit această obligaţie specifică nici măcar în sarcina acestei pârâte, deşi exista o solicitare expresă a reclamanţilor în acest sens, iar datele cauzei o impuneau în considerarea particularităţilor sale (imposibilitatea folosirii terenului de către reclamanţi dată fiind ocuparea sa abuzivă cu materiale grele de către pârâte).

În plus, măsura solicitată era necesară ca cea mai adecvată formă de reparaţie în natură a prejudiciului adus dreptului de proprietate al reclamanţilor afectat, precum s-a reţinut de instanţe de fond, prin fapta abuzivă a pârâtelor. Aceasta întrucât, repararea prejudiciului adus dreptului reclamanţilor presupune nu doar dezdăunarea lor pentru privarea de folosinţa terenului ce le aparţine, ci şi readucerea bunului în starea de a putea fi folosit din nou, ceea ce presupune, în mod necesar, eliberarea sa de materialele şi resturile de construcţii depozitate pe suprafaţa sa.

Cât priveşte celelalte măsuri solicitate de reclamanţi, relative la dezafectarea platformei betonate şi evacuarea materialului rezultat, recurenţii au făcut trimitere la conţinutul contractului şi a procesului-verbal de predare-primire nr. x/5.03.2001, susţinând că instalaţiile şi construcţiile (platforma betonată) care existau pe terenul lor au fost recunoscute ca executate şi ca aparţinând RA TPPloieşti, în timp ce prin procesul-verbal nr. x/7.02.2007, antecesoarea pârâtei S.C. C. S.A. s-a angajat să dezafecteze instalaţiile şi să predea terenul.

Instanţele de fond au respins această solicitare cu motivarea că atât platforma betonată, cât şi reţeaua de canalizare au fost edificate pe teren înainte de anul 1989, fiind atribuite reclamanţilor odată cu terenul ce a făcut obiectul restituirii, în starea în care el se găsea, astfel că nu există niciun temei de a obliga pârâtele la dezafectarea lor.

Întrucât criticile recurenţilor se întemeiază pe argumente deduse din probele administrare în cauză, urmează ca acestea să fie evaluate de instanţa de apel cu ocazia rejudecării pentru a se aprecia, în legătură cu solicitarea de dezafectare a platformei betonate, în ce măsură criteriul vechimii elementului de construcţie poate fi menţinut raportat şi la cel al angajamentelor asumate de părţi prin actele pe care le-au semnat.

Găsind întemeiat şi acest motiv de recurs, în sensul că dezlegarea dată celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată modificată şi precizată s-a realizat cu nesocotirea principiilor consacrate prin dispoziţiile art. 1385 şi 1386 specifice materiei răspunderii civile delictuale - principiul reparării integrale şi în natură a prejudiciului - deşi instanţele dispuneau de toate datele necesare, chiar potrivit propriilor dezlegări, pentru a încuviinţa evacuarea de pe teren prin dispunerea măcar a unora din măsurile solicitate de reclamanţi (respectiv prin ridicarea de pe teren a materialelor depozitate constând în şine metalice, plăci şi traverse de beton, resturi de materiale de construcţii, etc), Înalta Curte va admite recursul declarat de aceştia şi, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

2) Recursul formulat de pârâta S.C. C. S.A. a criticat pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., decizia instanţei de apel care a menţinut-o pe cea a primei instanţe, relative la obligarea sa în solidar, alături de pârâta UAT Ploieşti, la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 483,210 RON cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului pe durata de timp din 14.06.2017 - 7.09.2018.

În esenţă, argumentele acestei recurente au valorificat informaţiile reţinute în hotărârile celor două instanţe de fond prin care se arată că la 5.03.2007 terenul a cărui situaţie se discută ar fi fost predat în posesia reclamanţilor de RA TP Ploieşti S.A. pe bază de proces-verbal încă din 5.03.2007 şi că materialele depozitate pe terenul în cauză aparţin în totalitate UAT Ploieşti (după cum s-a reţinut şi prin procesul-verbal al executorului judecătoresc întocmit în dosarul execuţional nr. x/2018). În plus, susţine această recurentă, măsura evacuării de pe teren a fost dispusă doar faţă de pârâta UAT Ploieşti ca singură entitate care ocupă nelegal locaţia în discuţie.

Criticile recurentei-pârâte nu sunt fondate în condiţiile în care concluzia neîndoielnică a primei instanţe, dedusă din analiza ansamblului probator administrat în cauză şi neinfirmată sub vreun aspect prin judecata din apel a fost în sensul că lipsa de folosinţă reclamată în cauză a fost generată de ocuparea terenului de către pârâte, prin depozitarea materialelor rezultate in scoaterea din funcţiune a liniei de tramvai, realizată de UAT Ploieşti prin S.C. F. S.A. potrivit contractului de administrare încheiat între acestea şi Hotărârilor de Consiliu local depuse la dosar .

Tribunalul a mai precizat că "prin probatoriul administrat reclamanţii au făcut dovada faptei ilicite a pârâtelor constând în privarea de folosinţa terenului", în timp ce lipsa de folosinţă în raport cu pârâta C. S.A. a fost dovedită prin litigiul purtat între reclamanţi şi această societate, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, finalizat prin sentinţa civilă nr. 6948/8.08.2017 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă, prin care s-a dispus evacuarea sa de pe terenul situat în Ploieşti, judeţul Prahova, în suprafaţă de 1239 mp. Ulterior, în dosarul execuţional nr. x/2018, prin procesul-verbal din 17.05.2018, reclamanţii au fost puşi în posesia terenului în raport cu această societate.

Valorificând toate aceste informaţii, prima instanţă a reţinut corect că se demonstrează astfel că această pârâtă avea posesia terenului la data formulării cererii de evacuare în dosarul nr. x/2017, posesie pe care a încetat-o la 17.05.2018, când a fost pusă în executare hotărârea de evacuare pronunţată împotriva sa în respectivul dosar.

Prin urmare, este stabilit în cauză că recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a avut posesia nelegitimă a terenului ce aparţine reclamanţilor până la data de 17.05.2018, când aceasta a încetat prin punerea lor în posesie în dosarul execuţional nr. x/2018. Aşadar, această pârâtă este responsabilă de săvârşirea faptei ilicite constând în lipsirea reclamanţilor de folosinţa terenului până la data de 17.05.2018 şi, implicit, ţinută în solidar cu cealaltă pârâtă, pentru acoperirea prejudiciului cauzat până la acest moment.

Devine astfel lipsită de relevanţă chestiunea apartenenţei la proprietatea pârâtei UAT Ploieşti a materialelor grele rezultate din dezafectarea căii de rulare a tramvaiului din Ploieşti, despre care s-a reţinut, de altfel, că au fost depozitate pe terenul ce aparţine reclamanţilor prin concursul acţiunilor celor două pârâte.

Este, de asemenea, nerelevantă sub aspectul contestat - al măsurii în care se poate considera că această pârâtă poate fi ţinută de obligaţia de dezdăunare a reclamanţilor, în solidar cu UAT Ploieşti - faptul că prin hotărârile adoptate în prezenta cauză s-a dispus evacuarea de pe teren doar a celeilalte pârâte (UAT Ploieşti), cât timp soluţia pronunţată nu a avut la bază considerentul arătat de recurenta-pârâtă (anume că doar această entitate ar ocupa în mod nelegal locaţia în discuţie), ci împrejurarea că măsura de evacuare a C. S.A. fusese deja adoptată (şi chiar adusă la îndeplinire) printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă, respectiv sentinţa civilă nr. 6948/8.08.2017 a Judecătoriei Ploieşti, a cărei autoritate de lucru judecat a fost reţinută.

În considerarea tuturor acestor motive, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A., apreciat ca fiind nefondat, va fi respins în consecinţă.

3) Cât priveşte recursul declarat de Municipiul Ploieşti, prin raportul asupra recursurilor formulate în cauză s-a reţinut că acesta ridică o problemă de încadrare în motivele legale de recurs deoarece a redat într-o manieră identică criticile formulate în calea de atac a apelului (cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei) prin care a susţinut excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, critici asupra cărora instanţa devolutivă deja s-a pronunţat, fără ca motivarea recursului să se raporteze la dezlegările instanţei din apel.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 8.07.2020, Înalta Curte a reţinut neîncadrarea criticilor acestui recurs în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul formulat de Municipiul Ploieşti împotriva deciziei instanţei de apel.

Cât priveşte cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi în etapa recursului - singurii cărora le-a fost admisă această cale de atac - în cuantum total de 14.714 RON (6.000 RON onorariu de avocat şi 8.714 RON taxă judiciară de timbru) şi a căror acordare aceştia au solicitat-o, urmează să se pronunţe asupra lor aceeaşi instanţă de trimitere, dată fiind imposibilitatea finalizării judecăţii litigiului prin epuizarea căii de atac a recursului, în urma căruia s-a impus adoptarea soluţiei de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2824 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploieşti, prin Primar împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.