Statutory interest on late payment of non-contractual public subsidies and the prohibition of dual compensation under "interest on interest" principles

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, obligarea pârâtului la plata sumei de 9.614.236 RON reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, calculată de la data scadenţei până la 25 noiembrie 2015, precum şi a daunelor-interese, conform art. 1535 C. civ., de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 9.614.236 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 15 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă funcţională. A trimis dosarul, în vederea competentei soluţionări, la secţia civilă a Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Ministerul Transporturilor a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice şi obligarea acestuia la plata sumelor cu care va cădea în pretenţii.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1156 din 13 septembrie 2017, a respins, acţiunea principală formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1017 A din 18 iunie 2019, a admis apelul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, în contradictoriu cu intimatul - pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi cu intimatul - chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice. A schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a admis, în parte, acţiunea. L-a obligat pe pârâtul Ministerul Transporturilor la plata sumei de 9.614.236 RON reprezentând dobânda legală pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată către reclamantă. L-a obligat pe pârâtul Ministerul Transporturilor la plata sumei de 99.747,36 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei privind respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor interese şi respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice. L-a obligat pe intimatul - pârât Ministerul Transporturilor la plata sumei de 16.464 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către apelanta - reclamantă.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta şi pârâtul.

Recurenta - reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma motivului circumscris pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

A solicitat a se avea în vedere, în raport de prevederile cuprinse la art. 1531 alin. (1) şi art. 1535 C. civ., că dobânda legală aferentă primului capăt de cerere reprezintă daune moratorii, sub forma pierderii suferite, calculate de la data scadenţei până la 25 noiembrie 2015.

Daunele interese aferente celui de-al doilea capăt de cerere au fost solicitate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective şi reprezintă daunele moratorii sub forma beneficiului de care recurenta a fost lipsită, subscriindu-se prevederilor art. 1535 C. civ.

A susţinut astfel că daunele interese solicitate în cel de-al doilea capăt de cerere nu reprezintă, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, "dobândă la dobândă", ci dobânda pe care intimatul - pârât o datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

De altfel, recurenta a arătat că perioada de calcul este diferită pentru dobânda aferentă sumei de 9.614.236 RON, aceasta fiind calculată din a 31 zi de la scadenţa fiecărei facturi şi până la plata efectivă a facturilor, iar daunele interese moratorii corespunzătoare celui de-al doilea capăt de cerere au fost solicitate de la data formulării acţiunii şi până la data la care dobânda legală aferentă debitului va fi plătită.

Recurentul - pârât Ministerul Transporturilor a susţinut nelegalitatea deciziei pronunţate în apel prin prisma motivelor circumscrise pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de recurs a arătat că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt privind constatarea obligaţiei de plată a dobânzilor aferente şi a persoanei căreia îi incumbă obligaţia de plată.

Recurentul a înţeles a se raporta la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi la poziţia doctrinei în materie, faţă de care a arătat că motivarea este de esenţa hotărârii, fiind necesară şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, numai aplicarea legii sau stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii.

Prioritar, a solicitat a se reţine de către instanţa de recurs că între Ministerul Transporturilor şi reclamantă nu a fost încheiat un contract, ci plata s-a făcut pe bază de deconturi centralizatoare întocmite lunar de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A..

Ca atare, recurentul a susţinut, raportat la petitul acţiunii, că actele şi operaţiunile inerente asigurării sumelor necesare plăţii contravalorii tichetelor de călătorie pe calea ferată utilizate de beneficiarii Legii nr. 210/2003 sunt emise în baza unor dispoziţii legale. Întrucât dreptul patrimonial nu s-a născut în baza unui contract, în opinia recurentului, nu poate fi reţinută natura comercială a obligaţiei corelative.

A susţinut, totodată, că potrivit dispoziţiilor legale incidente, obligaţia de plată a contravalorii respectivelor servicii reprezintă o obligaţie asumată de Statul român, iar nu de Ministerul Transporturilor, plata făcându-se de la bugetul de stat, prin bugetul recurentului - pârât.

Tot în susţinerea primului motiv de recurs, pârâtul a arătat că în speţă nu putea fi angajată răspunderea contractuală, ci doar cea delictuală, cu referire la art. 1349 C. civ.

A arătat astfel că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii instituţiei şi, mai mult chiar, nu a făcut dovada faptei culpabile a Ministerului Transporturilor.

A solicitat a se observa că instanţa de apel a ignorat adresa din 4 ianuarie 2017, reţinând eronat că recurentul - pârât nu a făcut dovada întocmirii documentaţiei necesare şi înaintării cererii de deschidere de credite bugetare către Ministerul Finanţelor Publice.

Or, după cum rezultă din adresa menţionată, motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze în fiecare an în limita bugetului alocat la Cap. 68.01.

Faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002 coroborate cu cele ale art. 2 lit. e) şi f) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 respectiv cu cele ale Legii bugetului de stat nr. 18/2009, recurentul a susţinut că Ministerul Finanţelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanţare a pretenţiilor reclamantei.

A învederat că datoria Ministerului Transporturilor către reclamantă pentru perioada noiembrie 2013- octombrie 2015, rezultată din aplicarea legislaţiei privind facilităţile acordate anumitor categorii sociale pe calea ferată, a fost achitată la data la care bugetul său a fost creditat în acest scop.

În contextul celor de mai sus, în opinia recurentului rezultă că este doar un intermediar în realizarea pretenţiilor reclamantei, neputând fi ţinut responsabil pentru plata dreptului pretins şi deci neputând fi angajată răspunderea sa delictuală, neputând fi reţinută culpa ministerului pentru neplata respectivelor obligaţii.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, a arătat că legislaţia aplicabilă nu face referire la dobânzi sau penalităţi.

Mai mult, recurentul a susţinut că obligaţia de plată a dobânzilor nu rezultă din convenţia părţilor sau din vreun contract încheiat între acestea, aspect ignorat de instanţa de apel, precum şi că prin dispoziţiile legale incidente nu sunt stabilite în sarcina ministerului termene de plată, astfel încât să se poată vorbi de termene scadente.

Cu privire la cuantumul sumei pretins datorate, a precizat că facturile pe care reclamanta le-a invocat în susţinerea pretenţiilor sale nu pot face dovada nici cu privire la existenţa creanţei şi nici cu privire la întinderea acesteia, cu consecinţă asupra existenţei şi a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, a solicitat respingerea măsurii instanţei de apel de obligare la plata sumei de 16.464 RON cheltuieli de judecată în apel.

A învederat că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997, fiind o instituţie publică, conform art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 24/2013.

Totodată, potrivit art. 2 pct. 27 din Legea nr. 500/2002, sumele alocate din bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat reprezintă fonduri publice, iar în conformitate cu Legea nr. 341/2004 şi art. 37 alin. (8) din Normele metodologice date în aplicarea acesteia, achitarea contravalorii biletelor de călătorie pe calea ferată se face de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de recurenta - reclamantă s-a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca neîntemeiat.

Raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a invocat nulitatea recursului declarat de Ministerul Transporturilor, solicitând a se observa că motivarea acestuia presupune crearea unui raţionament juridic, care, pe baza probatoriului, să facă dovada deplină a "motivelor contradictorii reţinute de instanţă sau străine de natura pricinii" sau "încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material".

Or, analizând criticile formulate, în opinia recurentei-reclamante, recurentul-pârât nu a indicat niciun motiv contradictoriu sau străin de natura pricinii reţinut de instanţa de apel, ceea ce se pretinde fiind o rejudecare a apelului, prin reiterarea susţinerilor în faţa primelor instanţe referitoare la inexistenţa unui contract în formă scrisă.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte criticile subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-pârât susţinând doar că legislaţia nu face referire la dobânzi şi penalităţi.

Pe fondul criticilor, a solicitat a se observa că sunt formale, practic reluându-se apărările din fazele procesuale anterioare.

Pornind de la normele generale de drept, respectiv cele cuprinse la art. 1495 şi art. 1720 alin. (1) C. civ., recurenta - reclamantă a susţinut că scadenţa obligaţiei de plată intervine la data primirii facturii. Observând, normele speciale ale art. 8 din Metodologia de decontare a legitimaţiilor de călătorie pe căile ferate române şi ale art. 49 alin. (4) din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, a precizat că obligaţia întocmirii cererii de deschidere bugetară trebuia îndeplinită până la finele lunii în curs, iar în cazul neîndeplinirii acesteia scadenţa obligaţiei de plată intervenea în prima zi a lunii următoare.

Nu în ultimul rând, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 523 alin. (2) lit. d) şi art. 1495 C. civ., iar în ceea ce priveşte susţinerile privind răspunderea contractuală sau delictuală a arătat că instanţa de apel nu a făcut nicio trimitere la vreuna dintre aceste instituţii.

În ceea ce priveşte culpa ministerului a solicitat a se observa că aceasta a fost dovedită prin chiar înscrisurile depuse la dosar de recurentul - pârât, cu referire la art. 21 alin. (1) şi art. 222 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 500/2002.

Referitor la cererea privind respingerea măsurii obligării la plata cheltuielilor de judecată, recurenta - reclamantă a solicitat respingerea acesteia raportat la prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-pârât nu a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, nedepunând nici răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul, prin care s-a reţinut că motivele subsumate de recurentul - pârât pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. ridică o problemă de încadrare întrucât s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 8 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 14 octombrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de partea reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A., Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestei critici de nelegalitate, partea reclamantă a pretins încălcarea dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) şi ale art. 1535 C. civ. în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată.

Anume, partea reclamantă a susţinut că dobânda legală în sumă de 9.614.236 RON, solicitată prin primul capăt de cerere şi care a fost acordată de instanţa de apel, reprezintă daune moratorii pentru pierderile suferite prin întârzierea plăţii unei creanţe în sumă de 198662504,54 ron, calculate de la data scadenţei obligaţiei principale şi până la data plăţii efective, 25 noiembrie 2015.

Distinct de acest capăt de cerere, partea reclamantă a arătat că era îndreptăţită să primească şi daunele interese solicitate prin cel de-al doilea capăt de cerere, evaluate la aceeaşi sumă, de 9.614.236 RON, întrucât acestea reprezentau daune moratorii sub forma beneficiului de care a fost lipsită prin plata cu întârziere a aceleiaşi creanţe în sumă de 198662504,54 ron.

A susţinut că aceste din urmă daune moratorii nu reprezintă, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel, "dobândă la dobândă", întrucât sunt calculate "de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective", adică pentru o altă perioadă de timp decât cea pentru care au fost calculate daunele moratorii solicitate prin primul capăt de cerere.

Critica este nefondată.

În drept, daunele moratorii sunt daunele interese la care creditorul are dreptul ca urmare a întârzierii debitorului de a executa obligaţia de a da o sumă de bani la scadenţă, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de acesta.

Potrivit dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) C. civ., prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor, cât şi beneficiul de care acesta este lipsit.

Daunele interese moratorii pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligaţiilor băneşti de către debitor sunt reprezentate de dobândă (art. 1535 C. civ.). Dacă părţile nu au convenit altfel, daunele moratorii sunt reprezentate de dobânda prevăzută de lege.

Ca principiu, daunele-interese trebuie dovedite, întrucât, potrivit legii, simpla dovadă a neexecutării obligaţiei de către debitor nu îl scuteşte pe creditor de a proba prejudiciul suferit, adică de a proba existenţa şi cuantumul daunelor-interese pe care le pretinde, cu excepţia cazurilor în care legea sau convenţia părţilor prevede altfel (art. 1.537 C. civ.).

În cazul dobânzii, creditorul nu este obligat să dovedească prejudiciul suferit, prezumându-se că dobânda acoperă echivalentul lipsei de folosinţă a sumelor de bani ce îi erau datorate.

Condiţiile în care pot fi acordate daunele interese moratorii sunt prevăzute de normele de drept arătate, anume: pentru o sumă de bani care nu a fost plătită la scadenţă, pentru perioada de timp cuprinsă între scadenţă şi momentul plăţii, respectiv, în cuantumul prevăzut de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege (O.G. nr. 13/2011).

În raport de conţinutul dispoziţiilor legale menţionate nu este permisă partajarea prejudiciului suferit de creditor prin întârzierea executării în cele două componente prevăzute de art. 1531 alin. (2) C. civ.: pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care a fost lipsit, cu consecinţa acordării unor dobânzi distincte, care să fie calculate la valoarea creanţei principale pentru fiecare dintre aceste componente, pentru perioade de timp diferite, astfel cum se pretinde prin recurs.

Dimpotrivă, un atare raţionament juridic este contrar normei de drept prevăzute de dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., care prevede expres dreptul creditorului la daune moratorii de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege.

În consecinţă, în mod corect instanţa de apel, în interpretarea normei de drept menţionate a statuat că aceasta nu poate constitui temei legal pentru obligarea pârâtului la plata dobânzii solicitate de partea reclamantă prin petitul doi al cererii de chemare în judecată.

Aşa fiind, constatând caracterul neîntemeiat al criticii de nelegalitate formulate de partea reclamantă, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor, prin care a susţinut nelegalitatea deciziei pronunţate în apel prin prisma motivelor de recurs prevăzute de pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Analizând memoriul de recurs, se constată că pârâtul nu a dezvoltat critici prin care să demonstreze existenţa unor lipsuri ale hotărârii recurate de natura celor prevăzute de textul de lege menţionat: nemotivarea sau motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei.

Invocând că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt privind constatarea obligaţiei de plată a dobânzilor aferente şi a persoanei căreia îi incumbă obligaţia de plată, pârâtul a susţinut că în cauză nu s-a probat încheierea unui contract între părţi, caz în care nu se putea reţine în sarcina sa neîndeplinirea unei obligaţii cu caracter comercial.

Apoi, pârâtul a reiterat apărările formulate la judecata în fond a pricinii susţinând că acestea impun concluzia potrivit căreia obligaţia de plată a contravalorii permiselor de călătorie pe căile ferate române emise în mod gratuit reprezintă o obligaţie asumată de Statul român, iar nu de Ministerul Transporturilor şi că plata creanţei principale cuvenite părţii reclamante trebuia realizată de la bugetul de stat, care este administrat de Ministerul Finanţelor.

În atare condiţii, pârâtul a susţinut că nu-i putea fi imputată întârzierea în efectuarea plăţii, concluzie ce se impunea a fi reţinută de instanţa de apel şi în raport de menţiunile adresei nr. x/04.01.2017, potrivit cărora motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen a fost determinat de împrejurarea că pârâtul avea obligaţia de a se încadra cu cheltuielile, în fiecare an, în limita bugetului alocat la Cap. 68.01.

În raport de aceste aspecte de fapt, care au fost, în opinia pârâtului, greşit evaluate de instanţa de apel, dar care pun în evidenţă lipsa unei fapte ilicite şi lipsa vinovăţiei sale în legătură cu pretenţiile formulate de partea reclamantă, pârâtul a susţinut că nu putea fi angajată, în condiţiile art. 1349 C. civ., răspunderea sa delictuală.

Înalta Curte, observând că pârâtul, prin criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, urmăreşte o reapreciere de către instanţa de recurs a aceloraşi probatorii administrate la judecata în fond a cauzei, fără vreo obiecţiune în ceea ce priveşte legalitatea administrării acestora, în scopul reevaluării situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, urmează a constata că acestea nu se încadrează în categoria criticilor care pot fi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Pentru a fi incident motivul de recurs menţionat, criticile relative la nemotivare trebuie să se verifice în considerentele de fapt şi de drept ale hotărârii recurate, astfel cum aceste considerente au fost statuate de instanţa de apel şi se regăsesc expuse în conţinutul hotărârii recurate, şi nu pe alte aspecte de fapt care s-ar impune, în opinia părţii recurente, în urma reevaluării de către instanţa de recurs a probatoriilor administrate la judecata în fond a cauzei.

Prin criticile enunţate, în realitate, pârâtul pune în discuţie temeinicia hotărârii recurate şi nu legalitatea acesteia.

Astfel de critici, de netemeinicie, nu pot fi însă primite şi examinate de instanţa de recurs, dat fiind că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd explicit că recursul urmăreşte să supună instanţei competente doar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează a constata că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât pârâtul nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestei norme de drept.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâtul a pretins că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv pentru care se impune casarea în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind că obligarea sa la plata de dobânzi de către instanţa de apel este nelegală în condiţiile în care legislaţia aplicabilă nu face referire la dobânzi sau penalităţi.

În dezvoltarea criticii, pârâtul a reiterat faptul că obligaţia de plată a dobânzilor nu putea fi reţinută cât timp nu rezultă din convenţia părţilor, precum şi faptul că nu există dispoziţii legale prin care să se stabilească în sarcina ministerului termene de plată pentru obligaţiile băneşti datorate, astfel încât să se poată vorbi de termene scadente.

Critica este nefondată.

Contrar celor invocate de pârât, C. civ., act normativ care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil (art. 2) şi care este de aplicare generală (art. 3), inclusiv autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale, reglementează condiţiile de acordare a daunelor moratorii prin dispoziţiile art. 1535, cu denumirea marginală: Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti.

De altminteri, considerentele instanţei de apel au evocat explicit ca temei juridic al obligaţiei de plată a daunelor moratorii dispoziţiile legale menţionate, potrivit cărora: În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Nici argumentul potrivit căruia instanţa de apel nu putea dispune obligarea pârâtului la plata de dobânzi dată fiind lipsa unui contract valabil încheiat cu partea reclamantă şi a unui termen de executare a obligaţiilor, nu poate fi primit.

Potrivit considerentelor hotărârii, instanţa de apel a reţinut ca izvor al obligaţiei de plată a creanţei datorate de pârât legea, anume, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 210 din 16 mai 2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române şi nu răspunderea contractuală, cum eronat se invocă prin recurs.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, contravaloarea permiselor de călătorie pe căile ferate române emise în mod gratuit se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor, sens în care a fost întocmită Metodologia de decontare a legitimaţiilor de călătorie pe căile ferate române.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit normelor statuate prin metodologia de decontare, partea reclamantă avea obligaţia de a transmite pârâtului deconturile generale până la data de 20 a aceleiaşi luni şi că pârâtului îi revenea obligaţia de a întocmi cererea de deschidere bugetară aferentă deconturilor primite, potrivit dispoziţiilor art. 4 şi art. 9 alin. (4) din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, până la finele lunii în curs, caz în care scadenţa obligaţiei de plată intervenea în prima zi a lunii următoare.

Cum partea reclamantă a pretins că plata sumelor s-a realizat de pârât cu întârziere, instanţa de apel a verificat şi statuat, rezultat al evaluării probatoriilor administrate de părţi, că întârzierea îi este imputabilă pârâtului, întrucât acesta nu a probat efectuarea unor demersuri legale şi în timp util în scopul obţinerii de la Ministerul Finanţelor a sumelor de bani cuvenite părţii reclamante.

În aceste condiţii, apreciind că fapta pârâtului este o faptă ilicită extracontractuală, instanţa de apel a reţinut că pârâtul se afla de drept în întârziere, în raport de dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., în ceea ce priveşte facturile acceptate la plată.

Aşa fiind, critica formulată de pârât se dovedeşte a fi neîntemeiată, cât timp nu se fundamentează şi nu combate constatările instanţei de apel potrivit cărora partea reclamantă nu a obţinut îndeplinirea integrală, exactă şi în timp util a obligaţiei datorate de pârât în temeiul legii (şi nu a contractului) şi pentru care acesta era de drept pus în întârziere (nu prin ajungerea la un termen de executare).

Neîntemeiată se dovedeşte a fi şi critica potrivit căreia facturile pe care reclamanta le-a emis pentru decontarea contravalorii călătoriilor gratuite în interes de serviciu şi în interes personal efectuate pe căile ferate române de beneficiarii acestora nu erau apte să facă dovada existenţei şi a întinderii creanţei principale, chestiune ce se impunea a fi verificată, dat fiind că influenţează cuantumul şi modul de calcul al dobânzii legale pretinse de partea reclamantă.

Concluzia se impune deoarece pârâtul nu a indicat care sunt argumentele de nelegalitate pentru care se impunea înlăturarea din cadrul probatoriului a facturilor în valoare totală de 198.662.504,54 RON, reprezentând creanţa principală, facturi care au fost recunoscute la plată şi achitate de pârât.

De altminteri, este de observat că instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu a contestat creanţa principală din punct de vedere al existenţei sale, ci a dispus plata acesteia însă cu întârziere, aceasta fiind cauza cererii de chemare din procesul pendinte, prin care partea reclamantă a pretins obligarea pârâtului la plata de dobânzi penalizatoare.

În ceea ce priveşte cuantumul dobânzilor, considerentele hotărârii recurate evidenţiază faptul că a fost stabilit prin expertiză contabilă, fără ca legalitatea administrării acestui mijloc de probă să fi fost contestată.

Aşa fiind, constatând caracterul neîntemeiat al criticilor prin care pârâtul a pretins aplicarea greşită a dispoziţiilor legale reţinute de instanţa de apel ca fiind incidente raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte, urmează a le respinge, ca nefondate.

Soluţia se impune şi în ceea ce priveşte solicitarea pârâtului de înlăturare din sarcina sa a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 16.464 RON, dispusă de instanţa de apel.

Suma reprezintă taxele judiciare de timbru achitate conform ordinului de plată nr. x/4.04.2018, în cuantum de 4.988 RON, ordinului de plată nr. x/9.03.2018, în cuantum de 4.988 RON, ordinului de plată nr. x/1.03.2018 în cuantum de 4.988 RON şi onorariul de expert în cuantum de 1.500 RON, achitat conform ordinului de plată nr. x/9.11.2018.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată a fost dispusă de instanţa de apel în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd următoarele: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Prin critica formulată prin recurs, pârâtul pretinde că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997, dat fiind că este o instituţie publică, conform art. 1 din H.G. nr. 24/2013 şi că, potrivit art. 2 pct. 27 din Legea nr. 500/2002 iar sumele alocate din bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat reprezintă fonduri publice, categorie în care se încadrează, în conformitate cu Legea nr. 341/2004 şi art. 37 alin. (8) din Normele metodologice date în aplicarea acesteia, şi sumele achitate pentru contravaloarea biletelor de călătorie pe calea ferată.

Ignorarea temeiului de drept în baza căruia s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi trimiterile generice la diverse dispoziţii legale, fără dezvoltarea unor argumente care să pună în discuţie încălcarea vreunei norme de drept, demonstrează netemeinicia şi a acestei critici.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. şi de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva deciziei nr. 1017 A din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.