Restitution claimant awarded rent and eviction of public agency; appeals rejected as time-barred and unfounded

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 24 martie 2011 pe rolul Tribunalului Braşov şi precizată ulterior, reclamanta Biserica Evanghelică C.A. - Parohia Braşov a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov la plata sumei de 290.092 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru folosinţa imobilului din Braşov, str. x şi evacuarea ei din aceste spaţii, cu cheltuieli de judecată.

La 14 septembrie 2011, pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov a formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului Judeţean Braşov.

Prin sentinţa nr. 69/D din 1 aprilie 2014, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 278.176 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spaţiilor ocupate în imobilele situate în Braşov, str. x, pentru perioada 24 martie 2008 - 24 martie 2011 şi suma de 3.272 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spaţiilor ocupate, începând cu data de 25 martie 2011 şi până la predarea efectivă în proprietatea reclamantei a acestor spaţii. A respins capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei din aceste spaţii. A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă şi l-a obligat pe chematul în garanţie să aloce şi să vireze fondurile necesare pârâtei, pentru achitarea sumelor mai sus evidenţiate către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta este beneficiara retrocedării imobilului în litigiu prin decizia nr. 1430/11 septembrie 2007 a Comisiei Speciale de aplicare a Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, primit în posesie la data 5 iunie 2008.

Prin Hotărârile nr. 144 din 16 decembrie 2008 şi nr. 300 din 2 noiembrie 2010, emise de Consiliul Judeţean Braşov, a fost aprobată închirierea spaţiului aparţinând reclamantei de către pârâtă stabilindu-se şi chiria de 9000 euro pe lună pentru perioada 11 septembrie 2007-31 iulie 2010, precum şi chiria ce urma a fi plătită pentru perioada 1 august 2010 -11 septembrie 2017 aferentă suprafeţei de 1389,7 mp în cuantum de 3.272 euro pe lună.

Aceste hotărâri au constituit pentru tribunal dovada cuantumului chiriei aprobat de către Consiliul Judeţean Braşov, chemat în garanţie de către pârâtă, iar împrejurarea că ulterior sesizării instanţei au fost revocate cele două hotărâri prin cea cu nr. 23 din 29 ianuarie 2013, nu a fost considerat că este de natură a lipsi pe proprietarii imobilului de fructele civile ale acestuia, în condiţiile în care este recunoscută starea de fapt în sensul ocupării acestuia de către pârâtă potrivit perioadelor de timp indicate în hotărârile iniţiale şi raportat la care a fost şi stabilită chiria datorată.

S-a constatat că în scopul lipsirii reclamantei de beneficiul celor două hotărâri de stabilire a chiriei, chematul în garanţie şi-a rectificat propria hotărâre cu nr. 23 din 29 ianuarie 2013 prin cea cu nr. 246 din 23 mai 2013, în sensul eliminării sintagmei "cu data prezentei" cu motivarea că cele două hotărâri nr. 144/2008 şi nr. 300/2010 "nu au produs efecte juridice, caz în care revocarea celor două hotărâri duce la desfiinţarea efectelor juridice din momentul adoptării lor".

S-a reţinut că cele două hotărâri revocate de către emitent au intrat în circuitul civil, au produs efecte juridice, atât în favoarea reclamantei cât şi în cea a pârâtei, chiar dacă aceasta din urmă nu a încheiat contractul de închiriere şi nu a plătit chiria aferentă, stabilită de ordonatorul principal de credite. Nefiind anulate de instanţă în condiţiile arătate, cele două hotărâri produc efecte juridice în continuare şi pot constitui temei pentru stabilirea despăgubirilor ce urmează a fi suportate de pârâtă, respectiv chematul în garanţie.

Această stare de fapt a fost de natură a duce la concluzia că reclamanta a avut o speranţă întemeiată şi legitimă că-şi va recupera, chiar şi cu întârziere, sumele stabilite cu titlu de chirie la care este îndreptăţită, art. 480 C. civ. consacrând dreptul proprietarilor de a dispune în mod exclusiv şi absolut de bunul lor şi putând cere tuturor celorlalţi să respecte acest drept.

Nu au fost reţinute susţinerile chematului în garanţie potrivit cărora soluţia adoptată prin decizia de retrocedare ar fi nelegală din perspectiva faptului că au fost edificate noi construcţii pe terenul preluat, astfel că s-a modificat componenţa acestuia, acesta nefăcând obiectul vreunei cereri în condiţiile în care nu există reconvenţională cu acest obiect şi în care decizia de retrocedare beneficiază de dispoziţii speciale în ce priveşte contestarea sa şi nu cele ale dreptului comun în temeiul cărora a fost învestită instanţa.

Potrivit celor două hotărâri evocate anterior, chiria datorată de pârât şi implicit de chematul în garanţie către reclamantă este de câte 9.000 euro pentru cele 28 de luni (martie 2008 - iulie 2010) şi 8 luni cu 322 euro pe lună (august 2010 - martie 2011), în raport de data depunerii cererii de chemare în judecată şi termenul general de prescripţie de 3 ani, rezultând o sumă de 278.176 euro.

Întrucât prin Hotărârea nr. 300/2010 s-a stabilit încheierea contractului de închiriere până în data de 11 septembrie 2017, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 3.272 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spaţiilor ocupate în imobilele, începând cu data de 25 martie 2011 şi până la predarea efectivă în proprietatea reclamantei a acestor spaţii, deţinute chiar şi în lipsa contractului la care a fost obligată prin hotărârea menţionată.

Având în vedere specificul activităţii desfăşurate de către pârâta instituţie publică, în condiţiile stabilirii ca perioadă de timp pentru închiriere anul 2017, raportat la împrejurarea că instanţa a obligat pârâta la plata chiriei şi pentru viitor, potrivit precizării reclamantei şi că cele două hotărâri produc efecte juridice, capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei din spaţiile mai sus identificate a fost respins.

Cât priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu Consiliul Judeţean Braşov, în baza considerentelor mai sus expuse din care rezultă relaţiile juridice dintre acestea în ce priveşte coordonarea activităţii şi alocarea fondurilor bugetare, instanţa a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 şi următ. C. proc. civ. şi a admis această cerere.

Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă, prin decizia nr. 142/Ap din 25 februarie 2020 (îndreptată prin încheierea din 22 mai 2020, în sensul indicării căii de atac şi a termenului de exercitare a acesteia şi completată prin decizia nr. 585/Ap din 23 iulie 2020 referitor la cheltuielile de judecată din apel) a admis apelurile principale declarate de pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov şi de chematul în garanţie Consiliul Judeţean Braşov şi apelul incident declarat de reclamanta Biserica Evanghelică C.A. - Parohia Braşov împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a luat act de renunţarea reclamantei privind solicitarea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul situat în Braşov, str. x, corp III - Pinocchio. A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, pe care a obligat-o la plata sumei de 514.679 RON, reprezentând contravaloarea chiriei aferentă spaţiilor ocupate din imobilele situate în Braşov, str. x, corpurile I şi II pentru perioada 24 martie 2008 - 11 septembrie 2012. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 170.153 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a spaţiului situat în Braşov, str. x, corp II, în perioada 11 septembrie 2012 - 31 februarie 2015 şi a sumei de 1.455 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, începând cu 1 martie 2015 şi până la predarea efectivă către reclamantă a acestui spaţiu. A dispus evacuarea pârâtei din spaţiul ocupat de aceasta, proprietatea reclamantei, situat în Braşov, str. x, corp II. A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta în contradictoriu cu Consiliul Judeţean Braşov şi l-a obligat pe acesta din urmă să aloce şi să vireze fondurile necesare pârâtei, pentru achitarea sumelor mai sus indicate, datorate reclamantei. A respins celelalte pretenţii ale reclamantei.

Analizând modul de stabilire a situaţiei de fapt şi de aplicare a legii de către prima instanţă, prin prisma motivelor de apel invocate de părţi, curtea a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 1430/11 septembrie 2007, Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a dispus retrocedarea către reclamantă a imobilului compus din construcţii şi teren aferent, situat în Braşov, str. x, cu nr. top. x, 6101/11, 6101/12, 6102/2, 6110/1, 6110/2 şi 6101/15, înscris în CF nr. x a localităţii Braşov.

Întrucât la acea dată în imobilul retrocedat îşi desfăşura activitatea pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov, părţile din prezentul litigiu au încheiat Procesul-verbal de predare - primire nr. x/5 iunie 2008, în cuprinsul acestuia menţionându-se obligaţia proprietarilor de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 1430/2007 conform art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000.

După 4 luni de la încheierea acestui proces-verbal, la data de 22 ianuarie 2008, reclamanta a notificat pârâta în sensul că ocupă fără temei legal spaţiile constând în clădirea sudică, clădirea estică şi etajul întâi din clădirea vestică şi că a stabilit o chirie de 9.000 euro/lună.

Prin Hotărârile nr. 144/16 decembrie 2008 şi nr. 300/2 noiembrie 2010, Consiliul Judeţean Braşov a aprobat încheierea contractelor de închiriere între Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov şi Parohia Evanghelică Braşov, pentru spaţiile ocupate în imobilul situat în Braşov, str. x pentru o chirie lunară de 9000, reţinând faptul că activităţile desfăşurate de către pârâtă nu se încadrează în cele avute în vedere de art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, respectiv de învăţământ sau sănătate. Aceste hotărâri de Consiliu Judeţean au fost revocate prin HCL nr. 23/2013 nr. şi 246/2013.

Atât Hotărârile nr. 144/2008 şi nr. 300/2010 ale Consiliului Judeţean Braşov, cât şi revocarea lor nu au fost găsite relevante în cauză, faţă de împrejurarea că în cuprinsul lor se aproba încheierea contractelor între apelanta-pârâtă şi apelanta-reclamantă, însă aceste contracte de închiriere nu au fost vreodată încheiate de părţi. Faptul că Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov este o instituţie în subordinea Consiliului Judeţean nu conduce la concluzia că aceasta din urmă poate încheia acte juridice în numele şi pentru direcţie, care este persoană juridică distinctă, având patrimoniu propriu, iar apelanta-reclamantă nu a negociat şi semnat nici un contract de închiriere cu părţile din prezenta cauză.

Prin urmare, motivele de apel formulate de către pârâtă şi de chematul în garanţie referitoare la contradicţia dintre considerentele încheierii din data de 2 octombrie 2012 şi sentinţa primei instanţe şi la greşita raportare la cuantumul chiriei stabilit prin Hotărârile Consiliul Judeţean Braşov nr. 144/2008 şi 300/2010 au fost găsite fondate.

Pe de altă parte, neîncheierea contractului de închiriere între părţi nu înseamnă că pârâta ocupa imobilul în discuţie fără acordul proprietarului, acest acord fiind exprimat în cadrul Procesului-verbal de predare - primire nr. x/2008.

Faptul că în cuprinsul acestui proces-verbal părţile din prezentul litigiu au menţionat obligaţia proprietarilor de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 1430/2007, conform art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 nu lipseşte de efecte actul încheiat de părţi, chiar dacă activitatea pârâtei nu priveşte activităţi de interes public din învăţământ sau sănătate. A admite contrariul ar însemna admiterea erorii de drept ca fiind o cauză de nulitate a actului juridic.

Prin urmare, Procesul-verbal de predare - primire nr. x/2008 a fost în fiinţă pe durata prevăzută în el, de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 1430/2007 singura interpretare care se poate da, în opinia curţii de apel, fiind aceea că părţile au căzut de acord cu o închiriere pentru 5 ani a imobilului în discuţie, pentru care urma să se determine cuantumul chiriei prin raportare la dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006.

Această interpretare este întărită şi de adresa nr. x/15 mai 2013 a FDGR prin care se propune soluţionarea "problemei imobilului" ocupat de pârâtă prin încheierea unui contract de închiriere care să prevadă fie chiria stabilită prin HCJ nr. 300/2010, fie cea prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1886/2006.

Faţă de precizarea formulată la data de 1 noiembrie 2017, văzând şi poziţia celorlalte părţi, care prin concluzii nu s-au opus la această renunţare, în temeiul art. 246 şi următ. C. proc. civ., Curtea a luat act de renunţarea reclamantei la cererea de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri pentru folosinţa Corpului III din Braşov, str. x, astfel încât s-a reţinut că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a corpurilor I şi II.

Reclamanta a învederat instanţei faptul că începând cu luna august 2010 spaţiul ocupat de ea a fost restrâns, corpul nr. 1 fiindu-i predat, acest aspect fiind reţinut şi în cadrul expertizei A. cu privire la care nu au fost făcute obiecţiuni.

Reclamanta, în calitate de proprietar al imobilului în litigiu are dreptul de a culege fructele civile ale acestuia (chiria) şi de a fi despăgubit dacă vreo persoană îi aduce atingere acestui drept prin lipsirea sa de folosinţă.

Critica invocată de către pârâtă şi de chematul în garanţie referitoare la greşitul temei juridic al acţiunii, respectiv dispoziţiile art. 480 şi 483 C. civ., nu a putut fi reţinută având în vedere faptul că reclamanta a indicat expres că solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului şi că parte din aceste despăgubiri reprezintă chiria avută în vedere de părţi, chiar dacă s-a referit la o altă chirie.

Prin urmare, pârâta a avut folosinţa Corpului I de clădire în perioada 5 iunie 2008 - august 2010 şi a Corpului II în perioada 5 iunie 2008 - până la data formulării acţiunii şi că pentru Corpul I datorează o chirie conform Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006, iar pentru Corpul II o chirie conform aceleiaşi hotărâri de Guvern pentru perioada 5 iunie 2008 - 11 septembrie 2012. Cum pentru perioada ulterioară datei de 11 septembrie 2012 pârâta a ocupat spaţiul fără acordul reclamantei, ea va datora despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, ce se stabilesc avându-se în vedere preţurile practicate pe piaţa liberă.

În ceea ce priveşte calcul chiriei datorate conform Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006, curtea a reţinut că, potrivit anexei II la acest act normativ, faţă de împrejurarea că imobilul se află în localitatea Braşov, se datorează o chirie de 5 RON/mp construcţie şi de 3 RON/mp pentru teren.

Curtea nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză B., acest expert refuzând să măsoare efectiv spaţiul ocupat de pârâtă, dar nici pe cele ale raportului de expertiză C., întrucât acesta, deşi măsoară spaţiile ocupate, în loc să efectueze calculul impus de actul normativ mai sus indicat foloseşte corecţii nepermise de acesta. Curtea a reţinut, însă, constatările corecte din aceste rapoarte de expertiză şi a determinat ea însăşi cuantumul chiriei.

Astfel, din măsurătorile efectuate de expertul C., a rezultat faptul că Corpul I are o suprafaţă desfăşurată de 869.2 mp, iar Corpul II de 808.9 mp. De asemenea, din acelaşi raport de expertiză a rezultat că terenul total aferent celor trei corpuri de clădire este de 3.123 mp, din care 262 mp pentru Corpul I şi 1.813 mp pentru Corpurile II şi III. Faţă de amprentele la sol a acestor 2 clădiri, de 426.3 mp şi 457.6 mp, aplicând regula de trei simplă (determinarea terenului aferent pe baza proporţionalităţii), a rezultat că terenul aferent Corpului II este în suprafaţă de 937 mp.

Faţă de aceste valori, chiria datorată conform Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006 pentru Corpul I cu o suprafaţă desfăşurată a construcţiei de 869.2 mp şi un teren aferent de 262 mp, pentru 28 luni este de 143.696 RON (5 RON/mp/lună x 869.2mp x 28 luni = 121.688 RON pentru construcţie şi 3 RON/mp/lună x 262 mp x 28 luni = 22.008 RON pentru teren).

Pentru Corpul II, cu o suprafaţă desfăşurată a construcţiei de 808.9 mp şi un teren aferent de 937 mp, pentru 54 luni, chiria datorată conform Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006 este de 370.197 RON (5 RON/mp/lună x 808.9 mp x 54 luni = 218.403 RON pentru construcţie şi 3 RON/mp/lună x 937 mp x 54 luni = 151.794 RON pentru teren).

Pentru Corpul II, pentru perioada de timp cuprinsă între data de 11 septembrie 2012 şi până în prezent, curtea a avut în vedere evaluarea făcută în cadrul raportului de expertiză B., respectiv valoarea de 170.153 RON pentru perioada cuprinsă între 11 septembrie 2012 - februarie 2015 şi suma de 1455 euro lunar, în echivalent RON, începând cu martie 2015 şi până la data predării efective a acestui spaţiu. Pentru stabilirea acestor despăgubiri, Curtea a avut în vedere împrejurarea că expertul B. a folosit comparabilele pe care le avea la dispoziţie, faţă de poziţionarea imobilului şi de posibila destinaţie a acestuia, ţinând cont că închirierea unui astfel de imobil în centru şi cu o astfel de suprafaţă nu este o operaţiune curentă sau foarte des întâlnită.

Curtea nu a reţinut modul de calcul propus de expertul C., faţă de împrejurarea că pentru determinarea contravalorii lipsei de folosinţă pentru Corpul II de clădire pentru perioada cuprinsă între data de 11 septembrie 2012 şi până în prezent, acesta nu a identificat informaţii despre închirierea unor imobile situate în aceeaşi zonă şi având caracteristici similare cu cele ale imobilului în cauză şi a folosit ca reper tarifele la chirii pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă aflate în proprietatea UAT Braşov şi în administrarea RIAL S.A., aprobate prin Hotărârea Consiliului Local Braşov nr. 55/2014.

Astfel, această chirie nu reprezintă rezultatul unor negocieri pe piaţa liberă, ci este rezultatul voinţei Consiliului Local Braşov. Mai mult, în cadrul acestei HCL, care cuprinde tarifele începând cu data de 1 aprilie 2014 şi care ar trebui, potrivit expertizei, să se aplice începând cu data de 11 septembrie 2012, sunt prevăzute tarife diferite în funcţie de activitatea ce urmează a se presta în spaţiul respectiv şi ele variază între 53.16 RON (sedii de bănci, case de schimb valutar, birouri notariale) şi 1.1 RON (sedii de organizaţii politice), or pe piaţa liberă acest criteriu, al activităţii locatarului, nu influenţează atât de mult preţul locaţiunii.

Faţă de aceste aspecte, Curtea a reţinut valoarea de 170.153 RON pentru perioada cuprinsă între 11 septembrie 2012 - februarie 2015 şi suma de 1455 euro lunar, în echivalent RON, începând cu martie 2015 şi până la data predării efective a acestui spaţiu.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 296 C. proc. civ. s-a impus admiterea apelurilor principale declarate de pârâtă şi de chematul în garanţie şi schimbării, în parte, a sentinţei sub aspectul contravalorii chiriei aferente spaţiilor ocupate din imobilele situate în Braşov, str. x, corpurile I şi II pentru perioada 24 martie 2008 - 11 septembrie 2012 şi a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a spaţiul situat în Braşov, str. x, corp II, în perioada 11 septembrie 2012 - 31 februarie 2015 şi, în continuare, până la predarea efectivă către reclamantă a acestui spaţiu.

Urmare a modificării cuantumului chiriei şi a despăgubirilor, s-a impus schimbarea, în parte, şi a soluţiei referitoare la cererea de chemare în garanţie, în sensul că aceasta a fost admisă, fiind obligat chematul în garanţie să aloce şi să vireze fondurile necesare pârâtei, pentru achitarea sumelor mai sus indicate, datorate reclamantei.

În ceea ce priveşte motivele de apel formulate de către reclamantă referitoare la greşita respingere a capătului de cerere privind evacuarea pârâtei din spaţiul ocupat de ea, proprietatea reclamantei, situat în Braşov, str. x, corp II, curtea a reţinut că pârâta a ocupat imobilul în discuţie, proprietatea reclamantei, în baza Procesului-verbal de predare - primire nr. x/2008, pentru o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 1430/2007, respectiv până la data de 11 septembrie 2012.

Prin prisma art. 480 C. civ., s-a constatat că petitul de evacuare reprezintă o cerere a proprietarului care nu (mai) are folosinţa exclusivă asupra bunului ce face obiectul dreptului său de proprietate, în contra unei persoane care se bucură fără titlu de folosinţa acestui bun (adică un detentor precar).

Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta nu poate exercita nestingherită dreptul de folosinţă asupra acestui imobil, deoarece pârâta ocupă acest spaţiu, fără a deţine un titlu.

Considerentele avute în vedere de prima instanţă la respingerea cererii de evacuare, respectiv faptul că prin Hotărârea nr. 300/2010 s-a stabilit încheierea contractului de închiriere până în data de 11 septembrie 2017 şi că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 3272 euro lunar în echivalent RON, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spaţiilor ocupate în imobilele, începând cu data de 25 martie 2011 şi până la predarea efectivă în proprietatea reclamantei a acestor spaţii, au fost constatate de instanţa de apel ca fiind eronate.

Aşa cum s-a indicat mai sus, între reclamantă şi pârâtă nu s-a încheiat niciun contract de închiriere în baza Hotărârii Consiliul Judeţean Braşov nr. 300/2010, astfel că aceasta nu conferă pârâtei dreptul de a ocupa în continuare spaţiul în litigiu. Nici plata de despăgubiri până la predarea efectivă în proprietatea reclamantei a acestor spaţii nu reprezintă un argument pentru respingerea cererii de evacuare, aceste despăgubiri fiind stabilite urmare a folosinţei ilicite a bunului, dar neavând rolul de a conduce la încetarea acestei acţiuni ilicite.

Pentru aceste considerente, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada faptului că ocupă imobilul în baza unui titlu de folosinţă, curtea a apreciat că se impunea admiterea cererii formulate de reclamantă, fapt pentru care în temeiul art. 296 C. proc. civ. a admis apelul incident declarat de reclamantă cu consecinţa schimbării, în parte, a hotărârii atacate, în sensul evacuării pârâtei din spaţiul ocupat fără titlu, proprietatea reclamantei.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâta şi chematul în garanţie solicitând ca, în urma judecării acestei căi de atac, să se modifice, în parte, decizia atacată cu menţinerea soluţiei de admitere a apelurilor declarate de chematul în garanţie şi de pârâtă, însă cu schimbarea, în parte, a sentinţei tribunalului, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 242.858,9 RON, reprezentând contravaloarea chiriei aferente spaţiilor ocupate din imobilele construcţie, Corpurile I şi II, situate în Braşov, str. x, pentru perioada 5 iunie 2008 - 11 septembrie 2012 şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Prin critici comune de recurs, recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei atacate în considerarea următoarelor motive de nelegalitate:

- Decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., cât priveşte modul în care a fost soluţionată cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru perioada 5.06.2008-11.09.2012, respectiv chiria calculată în temeiul H.G.. nr. 1886/2006 (făcându-se precizarea că nu face obiectul recursului modul în care a fost soluţionată cererea de acordare de despăgubiri pentru perioada ulterioară datei de 11.09.2012), prin aceea că instanţa a dispus obligarea la plata chiriei pentru teren, în condiţiile în care Biserica Evanghelică nu a solicitat despăgubiri/chirie pentru teren. Aşadar, instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut (ultra petita), cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. (principiul disponibilităţii părţilor), fără ca hotărârea astfel pronunţată să arate motivele pentru care instanţa a acordat despăgubiri pentru teren.

Recurenţii au contestat, în concret, soluţia de calculare şi obligare la plata chiriei în cuantum de 22.008 RON pentru suprafaţa de teren de 262 mp aferentă Corpului I, pentru perioada 05.06.2008 - august 2010 (3 RON/mp/lună x 262 mp x 28 luni = 22.008 RON pentru teren) şi a celei în cuantum de 151.794 RON pentru suprafaţă de teren de 937 mp aferentă Corpului II, pentru perioada 05.06.2008 - 11.09.2012 (3 RON/mp/lună x 937 mp x 54 luni = 151.794 RON pentru teren).

Argumentele lor au făcut trimitere la cererea introductivă de instanţă, la precizarea adusă acesteia la data de 6.02.2012 şi la cea realizată în faza judecăţii de apel la data de 1.11.2017, din cuprinsul cărora se înţelege, potrivit acestora, că întotdeauna reclamanta a avut în vedere solicitarea de despăgubiri exclusiv pentru folosinţa corpurilor de construcţie, neexistând nicio referire la terenul aferent construcţiilor.

În condiţiile în care reclamanta nu a înţeles să învestească instanţa cu o cerere privind obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă sau a chiriei în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006 pentru suprafeţele de teren, în opinia recurenţilor, rezultă, fără echivoc, că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, ca atare, decizia instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Acordarea de despăgubiri pentru suprafeţele de teren reprezintă în acelaşi timp şi o aplicare greşită a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006, în condiţiile în care acest act normativ reglementează, în anexa 2, categorii distincte de cuantificare şi stabilire a chiriei pentru suprafeţele aferente imobilelor construcţie, respectiv pentru suprafeţele aferente imobilelor teren, determinarea concretă a chiriei urmând a se face în raport de imobilele efectiv folosite - construcţii sau terenuri.

Prevederile art. 2 şi art. 51 din Hotărârea Guvernului nr. 1886/2006 nu impun un calcul automat, obligatoriu, al chiriei pentru un ansamblu format din imobil construcţie plus imobil teren, ci criteriul avut în vedere este tocmai suprafaţa imobilului construcţie sau a imobilului teren efectiv folosite pentru desfăşurarea activităţilor de interes public.

Or, pârâta a folosit exclusiv imobilele construcţie, nu şi imobilele teren, iar faptul că reclamanta a înţeles să solicite despăgubiri exclusiv pentru folosinţa imobilelor construcţii, obligau instanţa să aplice în mod corect dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006.

De altfel, administrarea probatoriului în prezenta cauză, inclusiv expertizele întocmite, nu au avut ca obiect determinarea sau măsurarea suprafeţelor de teren aferente corpurilor de construcţie folosite de către pârâtă şi, de asemenea, nu a fost supusă analizei şi discutării, în condiţii de contradictorialitate, nici noţiunea de teren aferent construcţiilor, nici întinderea acestora şi nici eventualul grad de folosire/ocupare a terenurilor.

Potrivit recurenţilor, problema folosirii terenurilor nu a făcut obiectul cererii introductive şi nici obiectul analizei instanţei, prin urmare, cu privire la această împrejurare, decizia atacată este nemotivată, instanţa de apel neprezentând motivele de drept şi de fapt care au stat la baza deciziei de stabilire a unei chirii, situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În speţă, instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ale Hotărârii Guvernului nr. 1886/2006 şi ale art. 998-999 C. civ.

- Decizia instanţei de apel este nelegală sub aspectul determinării cuantumului chiriei pentru folosinţa Corpurilor de clădire I şi II în perioada 5 iunie 2008 - august 2010, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor Anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1886/2006, în sensul că instanţa de apel a determinat cuantumul chiriei în mod distinct pentru fiecare corp de clădire şi nu în mod cumulat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin urmare, aplicarea greşită de către instanţă a criteriilor şi a modului de calcul reglementat de către Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1866/2006 au condus la stabilirea unei chirii în cuantum total de 340.091 RON, faţă de varianta corectă şi legală, respectiv un cuantum total de 242.072,9 RON.

Au conchis că faţă de aspectele de nelegalitate prezentate mai sus, instanţa de apel, în mod greşit, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 514.679 RON, ca atare, se impune reducere acesteia cu suma de 271.820,1 RON.

La data de 9.10.2020, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul chemat în garanţie, arătând că achiesează la acesta.

La 14.10.2020, intimata-reclamantă a depus la dosar o cerere de judecare a cauzei în lipsă şi note de concluzii prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Supunând analizei recursurile declarate în cauză, Înalta Curte are în vedere următoarele:

1)Analizând, cu prioritate, regularitatea învestirii cu recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov, Înalta Curte reţine ca fiind declarată cu depăşirea termenului legal prevăzut de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. calea de atac a acestei părţi îndreptată împotriva deciziei din apel.

Astfel, decizia civilă nr. 142Ap/25.02.2020 a fost comunicată pârâtei Direcţiei Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului la data de 15.05.2020, potrivit procesului-verbal de predare-primire regăsit la dosarului de apel, în timp ce memoriul de recurs al acestei părţi are menţionată ca dată de ieşire din instituţie 3.06.2020 şi tot 3.06.2020 este data înregistrării sale la Curtea de apel Braşov. În raport cu data comunicării hotărârii, ultima zi a termenului de recurs era 2.06.2020, prin prorogarea legală a termenului, conform dispoziţiilor art. 101 alin. (5) C. proc. civ., până la sfârşitul primei zile de lucru următoare celei în care acesta se împlinea.

Pe cale de consecinţă, înregistrarea recursului la instanţa a cărei hotărâre se atacată la 3.06.2020 denotă introducerea acestuia cu depăşirea termenului legal de recurs, ceea ce atrage sancţiunea respingerii căii de atac ca fiind tardivă.

Totuşi, identitatea de conţinut a celor două memorii de recurs formulate de pârâtă şi de chematul în garanţie permite cunoaşterea răspunsului instanţei la criticile formulate inclusiv de către pârâtă, în cadrul analizei recursului celeilalte părţi, a cărei cale de atac a fost regulat formulată (trimis prin poştă la 2.06.2020).

2) Analizând recursul formulat de chematul în garanţie Consiliul Judeţean Braşov, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6,7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul său nefondat.

- Astfel, subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., acest recurent a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel cât priveşte soluţia dată cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru perioada 5.06.2008 - 11.09.2012 prin calcularea chiriei în temeiul H.G. nr. 1886/2006 (aşadar nefiind avută în vedere soluţia de acordare de despăgubiri pentru perioada ulterioară datei de 11.09.2012), dată fiind obligarea pârâtei şi, subsecvent, a sa, la plata chiriei pentru suprafaţa de teren situată în str. x.

În esenţă, criticile au susţinut ideea că instanţa s-ar fi pronunţat în lipsă de învestire din partea reclamantei cu o cerere de acordare de despăgubiri pentru folosinţa terenului, recunoaşterea acestora fiind făcută ultra petita, prin încălcarea principiului disponibilităţii privind limitele învestirii instanţei (instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut). Totodată, s-a susţinut că decizia nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a acordat despăgubiri reclamantei pentru lipsa de folosinţă/chiria terenului.

Criticile invocate, în acest conţinut, nu pot fi primite.

Cât priveşte limitele învestirii instanţei, se reţine că prin cererea cu care s-a adresat Tribunalului Braşov la 24.03.2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului la plata sumei de 290.092 euro reprezentând despăgubiri pentru "folosinţa imobilului" şi evacuarea acesteia din spaţiile pe care le ocupă în imobilele situate în Braşov, str. x.

În justificarea cererii sale, reclamanta s-a referit la dreptul de proprietate asupra imobilelor din Braşov, str. x şi la actele prin care acesta i-a fost retrocedat, respectiv Decizia nr. 1430/11.09.2007 a Comisiei Speciale de Aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi procesul-verbal de predare-primire nr. x/5.06.2008.

De aceeaşi manieră cuprinzătoare, sub aspectul conţinutului, aceste înscrisuri menţionează că "Se retrocedează imobilul", pe care îl descriu ca fiind compus din construcţii şi terenul aferent, situat în Municipiul Braşov, judeţul Braşov (….)" sau că "Reprezentanţii părţilor au trecut la predarea, respectiv preluarea bunurilor imobile, (construcţii, terenuri) aflate în domeniul public al Judeţului Braşov (…)".

Precizarea cererii de chemare în judecată realizată la data de 6.02.2012 în faţa Tribunalului Braşov se referă, de asemenea, la acordarea de despăgubiri pentru "folosinţa imobilului" în intervalele de timp indicate de reclamantă, înţelegându-se că învestirea instanţei a privit imobilul în ansamblul său, potrivit descrierii regăsite în actele ce constituie titlu de proprietate, de vreme ce nicio restrângere a limitelor materiale ale dreptului nu a fost adusă de însăşi reclamantă prin cererile adresate instanţelor.

Prin urmare, nu există niciun argument de a deduce, de maniera restrictivă susţinută de recurentul chemat în garanţie, că învestirea instanţelor cu pretenţiile reclamantei trebuie văzută ca referindu-se la acordarea de despăgubiri exclusiv pentru lipsa de folosinţă a construcţiilor, cu excluderea terenului aparţinând aceluiaşi ansamblu imobiliar.

Este adevărat că din înscrisul prin care reclamanta şi-a restrâns pretenţiile în apel se înţelege că precizările acesteia au vizat situaţia corpurilor de construcţie, însă conţinutul respectivului document nu susţine nici el teza recurentului asupra limitelor învestirii instanţei. Aceasta întrucât înscrisul în discuţie trebuie înţeles în ansamblul circumstanţelor cauzei date, pe de o parte, de condiţiile învestirii iniţiale a instanţei - precum s-a reţinut, cu pretenţii de recunoaştere despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în ansamblu, înţeles ca teren şi construcţii - iar, pe de altă parte, de cauzele care au generat manifestarea de voinţă a reclamantei în apel, constând în modificările apărute chiar la nivelul acestor componente ale proprietăţii (corpurile de construcţii), sub aspectul regimului juridic sau de folosinţă al acestora. Potrivit respectivului înscris, reclamanta a renunţat la pretenţiile de despăgubire pentru folosinţa corpului III, urmare a lămuririi situaţiei juridice a acestuia în litigiul purtat în mod separat şi înregistrat sub nr. x/2016 (în sensul că a fost ridicat de Statul român, iar nu de reclamantă), dar şi-a menţinut pretenţiile de despăgubire pentru folosinţa corpului I pentru perioada 24.03.2008 - 31.07.2010 (achiesând la apărările pârâtei care a indicat că a încetat folosirea acestui corp la 31.07.2010) şi pentru folosinţa corpului II pentru perioada 24.03.2008 şi până la data predării efective.

Precizările reclamantei trebuie, de asemenea, înţelese şi în contextul în care folosinţa pe bază de acord, până la data de 11.09.2012 (potrivit dezlegărilor instanţei de apel, necontestate de părţi sub acest aspect) şi, în afara unui acord în intervalul de timp ulterior acestei date, s-a realizat de către pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov în considerarea componentelor constructive ale proprietăţii, ca bun principal asupra căruia s-a exercitat folosinţa, în timp ce terenul de sub construcţie şi cel aferent corpurilor de clădire pe care le deserveşte, prin natura sa, nu poate constitui decât bun secundar în raporturile juridice născute între părţi în legătură cu folosinţa ansamblului imobiliar.

Chiar astfel fiind, prin suprafaţa sa restrânsă la terenul de sub construcţie şi cel care deserveşte fiecare corp de clădire, folosinţa terenului este inerentă folosinţei construcţiilor, aceasta din urmă nefiind de conceput fără o minimă şi necesară utilizare a terenului ce face parte din ansamblul imobiliar proprietatea reclamantei, motiv pentru care neluarea sa în considerare în desocotirea între părţi privitoare la folosinţa exercitată de pârâtă asupra imobilului nu ar fi posibilă decât, cel mult, în baza unei convenţii exprese între părţi pe acest aspect, convenţie inexistentă.

În considerarea caracterului său de bun accesoriu, dar absolut necesar folosinţei părţilor constructive ale imobilului, terenul a fost, de altfel, determinat şi evaluat în expertiza C. administrată în faza apelului, ale cărei constatări - sub aspectul întinderii spaţiilor din imobil folosite de pârâtă - au fost valorificate de instanţa de apel atunci când a reţinut suprafeţele desfăşurate ale corpurilor de construcţii şi a suprareţelelor de teren corespunzătoare fiecăruia din cele trei corpuri de construcţie. Acelaşi caracter de bun accesoriu a făcut şi ca obligaţia de despăgubire pentru folosinţa terenului să fie în mod necesar subordonată existenţei situaţiei premisă a folosinţei construcţiei, motiv pentru care, spre exemplu, nu au fost acordate deloc despăgubiri pentru o folosinţă separată a terenului aferent corpului III de construcţie ori s-au acordat doar limitat pentru terenul aferent corpului I de construcţie (pentru aceeaşi perioadă pentru care s-au acordat despăgubiri pentru folosinţa construcţiei), urmare a restrângerii pretenţiilor reclamantei în apel şi corespunzător acestora.

Prin urmare, în considerarea celor reţinute anterior, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel, prin soluţia adoptată, nu relevă un caz de ultra petita, când instanţa de judecată se pronunţă în afara limitelor învestirii sale, acordând (precum s-a criticat) mai mult decât s-ar fi solicitat de către reclamantă, cu încălcarea, deci, a principiului disponibilităţii părţii. De aceea, soluţia criticată nu poate fi sancţionată pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. prin înlăturarea din rândul sumelor recunoscute în beneficiul reclamantei, a celor corespunzătoare calculate pentru chiria terenului de 262 mp aferent corpului I pentru perioada 5.06.2008 - august 2010, respectiv a celor calculate pentru chiria terenului de 937 mp aferent corpului II pentru perioada 5.06.2008 - 11.09.2012, astfel cum s-a solicitat de către recurent.

Deopotrivă, argumentele prezentate anterior, lipsesc de fundament critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 1886/2006, anexa 2, în sensul unei aplicări realizate în bloc de către instanţa de apel, iar nu diferenţiat, pe categorii de imobile, după caz construcţii sau terenuri, după cum acestea ar fi fost efectiv folosite. Rezultă din această analiză toate circumstanţele care, în opinia instanţei de recurs, au justificat soluţia instanţei de apel de a calcula chiria datorată de pârâtă şi, subsecvent, de chematul în garanţie, pentru folosinţa exercitată pe bază de acord, pe durata celor 5 ani calculaţi începând cu data emiterii Deciziei nr. 1430/11.09.2007, atât asupra corpurilor I şi II de construcţie, cât şi asupra suprafeţelor de teren ce le deservesc pe fiecare dintre acestea.

De asemenea, este nefondată critica de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că decizia recurată este şi nemotivată sub aspectul stabilirii unei chirii inclusiv pentru teren, deoarece nu sunt prezentate motivele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei instanţei.

Concluzia asupra limitelor învestirii instanţei cu pretenţiile reclamantei de despăgubire pentru lipsa de folosinţă, în sensul că acestea au vizat imobilul în ansamblu, în descrierea din actele de proprietate (înţeles, deci, în componentele de corpuri de construcţie şi teren) nu făcea necesară o justificare specifică în sensul indicat de recurent, după cum aceasta nu era necesară nici în considerarea stării de fapt a imobilului şi a funcţiunii terenului existent.

Pe de altă parte, măsura în sine a acordării de despăgubiri sub forma chiriei pentru terenul aferent corpului I şi II de construcţie, în ceea ce priveşte criteriile de determinare şi modul de calcul al acesteia, se regăseşte explicată şi motivată la fila x a hotărârii atacate, critica de nemotivare a soluţiei adoptate neputând fi primită.

Pentru aceleaşi explicaţii, aceeaşi critică a recurentului-chemat în garanţie vizând acordarea de despăgubiri sub formă de chirie pentru folosinţa terenului, dar prezentată ca argument de nesocotire a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. sub aspectul nelegalei stabiliri a prejudiciului, nu poate fi văzută decât ca având caracter nefondat.

- Sub un al doilea aspect, legalitatea soluţiei din apel a fost contestată din punct de vedere al aplicării criteriilor şi modului de calcul reglementate prin anexa 2 la H.G. nr. 1886/2006 care, greşite fiind, au condus în opinia recurentului la creşterea cuantumului final al sumei datorate cu 98.018,1 RON.

Astfel, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a pretins o greşită aplicare a art. 998-999 C. civ. decurgând din determinarea, în raport de prevederile anexei 2 a H.G. nr. 1886/2006, a cuantumului chiriei în mod distinct pentru fiecare corp de clădire, iar nu în mod cumulat, ceea ce ar fi permis, potrivit acestei părţi, utilizarea unor tarife diminuate de calcul al chiriei, practicate atunci când suprafeţele închiriate sunt mai mari.

O atare abordare, mai degrabă specifică unor raporturi amiabile şi convenţionale între părţi în legătură cu folosinţa unui imobil, nu poate fi pretinsă în prezenta cauză în care s-a reţinut că, ulterior datei de 12.09.2012, pârâta a exercitat chiar o folosinţă ilicită a imobilului ce aparţine reclamantei, în absenţa acordului acesteia şi a oricărei prestaţii renumeratorii. Pe de altă parte, pretenţia utilizării unui alt algoritm de calcul al chiriei prin aplicarea tarifului corespunzător suprafeţelor însumate ale corpului I şi II de construcţie (pe perioada 5.06.2008 - august 2010) nesocoteşte tocmai regimul diferit al corpurilor de construcţie situate la adresa imobilului în litigiu, regim diferit atât din punct de vedere juridic (corpul III), cât şi din punct de vedere al folosinţei exercitate de pârâtă, care a şi condus la restrângerea pretenţiilor reclamantei în faza judecăţii de apel (prin renunţarea la pretenţia de despăgubire pentru folosinţa corpului III stabilit ca fiind edificat de Statul român, şi limitarea aceloraşi pretenţii la perioada 5.06.2008 - august 2010 pentru folosinţa corpului I, urmare a restrângerii folosinţei exercitate de pârâtă doar în privinţa corpului II).

Prin urmare, situaţia juridică diferită sub care s-au aflat cele trei corpuri de construcţie şi situaţia diferită în care s-a exercitat folosinţa acestora de către pârâtă ulterior restituirii imobilului în proprietatea reclamantei (o perioadă limitată în timp, cât priveşte corpul I, în timp ce corpul II a continuat să fie folosit şi pe durata actualului litigiu) au impus luarea în considerare a acestora ca entităţi diferite (cum şi sunt în realitate) şi calculul separat al chiriei, corespunzător suprafeţelor fiecăreia dintre acestea, astfel cum în mod corect a procedat instanţa de apel.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte apreciază că recursul declaratde chematul în garanţie este nefondat şi îl va respinge pe cale de consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Braşov împotriva deciziei nr. 142/Ap din 25 februarie 2020 (îndreptată prin încheierea din 22 mai 2020 şi completată prin decizia nr. 585/Ap din 23 iulie 2020) a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanţie Consiliul Judeţean Braşov împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.