Competence for compensation claims against central authorities for flood damage under the Water Law: administrative refusal versus civil delict

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 august 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Apelor şi Pădurilor şi Ministerul Finanţelor Publice a solicitat: 1) să se constate că pârâţii îi datorează suma de 15.786.699.00 RON din tabelul cu situaţia despăgubirilor pentru judeţe, din care pentru judeţul Tulcea se face vorbire numai despre alocarea pentru distrugerea digurilor proprietatea A. S.A., 2.572.598 RON, cu majorările datorate inflaţiei, a dobânzilor legale şi penalităţilor, sumă care se adaugă la cei 5.000.000 Euro daţi de stat pentru consolidarea digului refăcut de societate pe banii reclamantei, plus 3,5 milioane de euro cheltuiţi pentru reconstrucţie, inclusiv cu sumele aferente producţiei de pe hectarele calamitate care nu au mai fost apte de cultivare, şi pronunţarea unei hotărâri care să ateste că are dreptul la aceste despăgubiri; 2) obligarea pârâţilor Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor să plătească societăţii suma deja alocata încă din 2010 drept despăgubiri, plus penalităţi de întârziere şi daune produse societăţii; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 30 şi art. 35 C. proc. civ. raportat la art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ. şi art. 453 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la data de 24 septembrie 2018, reclamanta a arătat că renunţă la capătul de cerere privind acţiunea în constatare, susţinând că menţine acţiunea formulată "obligaţie de a face", temeiul juridic fiind art. 30 C. proc. civ., art. 1528 C. civ., art. 453 C. proc. civ., taxa de timbru urmând a se calcula raportat la valoarea precizată în acţiune, suma fiind de 15.786.699 RON.

La 23 martie 2019 şi 4 iunie 2019, reclamanta a depus note de şedinţă prin care a precizat punctul 2 al cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept al cererii, respectiv art. 75 alin. (3) din Legea apelor nr. 107/1996.

Prin întâmpinările formulate în cauză, de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale au invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 1922 din data de 4 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că, în speţă, cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâţilor la plata prejudiciului material în cuantum de 15.786.699 RON produs la data de 23 iunie 2010 ca urmare a inundaţiei controlate a terenului agricol aflat în patrimoniul reclamantei.

A apreciat că această cerere are natura juridică a unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, instanţa nefiind învestită cu o cerere care să aibă ca obiect analiza legalităţii unui act administrativ tipic sau asimilat, în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar chemarea în judecată a unor autorităţi publice nu este de natură să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţelor de contencios administrativ, deoarece competenţa materială se determină în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată.

Faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii, a constatat că, în speţă, competenţa de soluţionare se stabileşte, potrivit art. 98 alin. (1) din C. proc. civ., după valoarea obiectului cererii.

Reţinând dispoziţiile art. 94 şi art. 95 C. proc. civ., precum şi împrejurarea că, prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 15.786.699 RON, a apreciat că revine unei secţii civile a tribunalului competenţa soluţionării prezentei cauze.

2.2. Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 793 din data de 8 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În esenţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a constatat că prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Guvernul României, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Apelor şi Pădurilor şi Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 15.786.699 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a inundaţiilor din lunile iunie şi iulie 2010, precum şi la plata sumei de 8.500.000 Euro, reprezentând cheltuielile efectuate de reclamantă cu reconstrucţia digului şi a suprafeţelor afectate, precum şi beneficiul nerealizat, invocând refuzul nejustificat al pârâţilor de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei în temeiul Legii nr. 107/1996.

A constatat că o acţiune similară a fost formulată de reclamanta A. S.A. împotriva mai multor autorităţi publice locale şi centrale, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON, evaluată provizoriu, reprezentând despăgubiri ca urmare a inundaţiei dirijate din data de 23 iunie 2010, cerere care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, iar prin decizia nr. 1548 din data de 12 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului Tulcea, secţia contencios administrativ şi fiscal, instanţa supremă reţinând natura de contencios administrativ a litigiului, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul juridic aplicabil.

A arătat că instanţa supremă a reţinut că, deşi cererea de despăgubiri formulată de reclamantă are natura juridică a unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, reclamanta invocă în motivarea acţiunii conduita culpabilă a pârâţilor autorităţi publice centrale şi locale în exercitarea atribuţiilor privind gestionarea situaţiilor de urgenţă, statuate prin actele normative care le reglementează activitatea şi a statuat în sensul că raportul juridic dintre părţi este unul de drept administrativ.

Având în vedere că acţiunea reclamantei este îndreptată împotriva unor autorităţi ale administraţiei publice centrale (Guvernul României, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Apelor şi Pădurilor şi Ministerul Finanţelor Publice), a apreciat că, în speţă, competenţa materială de soluţionare se stabileşte în raport de prevederile art. 96 pct. 1 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În speţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi-au declinat reciproc competenţa materială de soluţionare a cauzei, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de aprecierile diferite ale celor două instanţe cu privire la natura juridică a litigiului.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, reclamanta A. S.A., prin notele scrise aflate la filele x din volumul II al dosarului curţii de apel, a precizat că solicită obligarea pârâţilor la plata următoarelor sume, cu titlu de despăgubiri: 15.786,699 RON, aşa cum este identificată la pct. 38 din cuprinsul "Raportului final privind efectele incidentelor climatice produse în iunie şi iulie 2010 şi cuantumul pagubelor", realizat de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, sumă totală indexată cu rata inflaţiei, la care se adaugă dobânzi legale penalizatoare, începând cu data constatării şi individualizării prejudiciilor suferite de către reclamantă şi până la plata efectivă a sumelor datorate; 8.500.000 euro, ca sumă provizorie, al cărui cuantum urmează a fi individualizat şi definitivat prin expertiza realizată în cauză, reprezentând cheltuieli efectuate de reclamantă cu reconstrucţia digului şi a suprafeţelor afectate şi beneficiul nerealizat ca urmare a distrugerii culturilor agricole şi a efectivelor de animale de pe suprafeţele afectate şi care, ulterior, au fost improprii utilizării, sumă totală indexată cu rata inflaţiei la care se adaugă dobânzi legale penalizatoare, începând cu data constatării şi individualizării prejudiciilor suferite de către reclamantă şi până la plata efectivă a acestora.

Reclamanta a arătat că temeiul juridic al acestor solicitări îl reprezintă prevederile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 107/1996, în forma de la momentul produceri calamităţii, susţinând că au fost efectuate demersuri şi a fost sesizat Guvernul României privind plata despăgubirilor, care, însă, nu au mai fost acordate, plata oricăror despăgubiri fiind în mod continuu amânată de către pârâţi.

Acelaşi temei de drept a fost indicat şi, ulterior, prin notele de şedinţă aflate la filele x din acelaşi dosar, în cuprinsul cărora, reclamanta a precizat şi că prezenta acţiune se circumscrie "noţiunii de refuz nejustificat de soluţionare cerere, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ".

În raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii se poate adresa instanţei de contencios administrativ.

Totodată, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Aceste dispoziţii sunt incidente în speţa de faţă, având în vedere că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului născut ca urmare a conduitei unor autorităţi publice centrale, respectiv a refuzului nejustificat al acestora de a-i achita despăgubirile la care se consideră întreptăţită în temeiul dispoziţiilor art. 1071996, în cadrul unor raporturi juridice de drept administrativ.

În plus, Înalta Curte reţine că, astfel cum a constatat şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe rolul instanţei supreme, sub nr. x/2017, a fost înregistrată o acţiune similară formulată de reclamantă împotriva mai multor autorităţi publice locale şi centrale, prin care aceasta a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubirilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a inundaţiei dirijate din data de 23 iunie 2010, iar, prin decizia pronunţată în respectiva cauză (nr. 1548 din data de 12 aprilie 2018), instanţa a stabilit că raportul juridic dintre părţi este unul de drept administrativ.

Prin urmare, faţă de petitul cererii cu care reclamanta a înţeles să învestească instanţa de judecată şi de temeiurile de fapt şi de drept ale cererii, astfel cum au fost precizate de către parte, Înalta Curte constată că obiectul litigiului, prin care se invocă refuzul unor autorităţi ale administraţiei publice centrale a statului de a soluţiona cererea de acordare a despăgubirilor cu privire la care reclamanta consideră că este îndreptăţită în raport de dispoziţiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 107/1996, se circumscrie cauzelor date prin lege în competenţa instanţei de contencios administrativ.

Ca atare, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2020.